„Te înţeleg, Ovide, şi eu am făcut armata la Constanţa!“

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

În noaptea de Anul Nou, dar numai atunci, m-am obisnuit sa privesc în urma cu toata luciditatea si cu detasare pentru a vedea ce mi-a reusit din proiectele cu care, demult, acum mai bine de o jumatate de secol, am pornit la drum. Zeci de ani am respectat din inertie obiceiurile deprinse în copilarie: eram atent ca noul an sa ma prinda muncind, cu bani în buzunare si cu speranta ca voi iesi cumva din saracie, eram atent la vise, la cine  îmi intra primul în casa, barbat sau femeie, si asa mai departe. Dintre toate superstitiile, am ramas doar cu munca, uneori pâna la epuizare, si, desigur, cu speranta ca ar putea  fi si mai bine cândva, într-un viitor foarte îndepartat, fara nici o legatura cu viata mea sau a celor ce n-au reusit sa descopere înca toate fetele lumii în care traiesc.

 

Acum îmi stiu foarte bine trecutul deoarece, aproape zilnic, mi-e dat sa descopar câte o fata uitata sau ignorata la care ma trimit întâmplarile sau reactiile semenilor mei. Din pacate, un nesfârsit déjà-vu de care mi-e sila. Am vazut cu ochii mei bucuria tâmpa a incendiatorilor de carti care, fara sa se uite la titluri sau la autori, le aruncau  în cuptoarele de  pâine sau în gropile sapate cu grija pentru ca focul sa nu se extinda.  Mai târziu, satisfactiei cretine a  „iubitorilor  de carti“  i s-a adaugat siretenia. Parca vad si azi ochii ofiterului de la Otopeni în timp ce îmi cerea sa-i traduc titlurile cartilor primite cu autograf de la câtiva autori modesti belgieni si francezi. Rememorez lungile minute care-i fusesera necesare pentru a cauta într-un dictionar ce înseamna  etang, „elesteu“. Cuvântul cu pricina din titlul romanului pe care îl frunzarea, nu ascundea nimic anticomunist, ci niste pesti banali. Cu toate acestea, mi-a retinut cartile fara sa le treaca într-un proces verbal. Astazi, în acest început de mileniu, noii politruci, având fata de înaintasii lor avantajul a doua decenii de libertate,  au gasit metode mult mai eficiente în razboiul cu cartile si cu educatia în general, facând în asa fel încât oamenii sa nici nu stie ce înseamna o carte, ba chiar si un banal alfabet. Cu toate acestea, niciodata, în nici o lupta, cartea n-a pierdut, chiar daca dusmanii ei au venit cu metode din ce în ce mai rafinate de distrugere. Am scris de mai multe ori, chiar si în îndepartatii, de-acum,  ani ai Raposatului, ca, în afara de multe izvoare de ape minerale, aproape jumatate din cele existente în Europa, la noi, în fosta Gradina a Maicii Domnului, s-a creat si un climat prielnic aparitiei vizionarilor si reformatorilor. Numai ca reformele se fac doar la televiziune deoarece, ciudat, toti sunt prea mari  si prea grabiti pentru acest biet popor, care, între libertate si aghiasma, moaste sfinte, sarmale de ocazie, fasole  si ce se mai da prin campaniile electorale de pe aici, le alege, fara ezitare, pe acestea din urma. În consecinta, reformatorii nostri descoperind acest adevar, îl aplica întocmai si cu incontestabil succes. Mai mult, sunt atât de siguri pe ceea ce realizeaza încât, zilele trecute, însusi presedintele patriei a declarat în fata natiunii ca reformele se fac greu acolo unde sunt oameni cu studii superioare. De unde s-ar putea trage si concluzia ca scoala româneasca nu a produs numai tâmpiti, dar cu putina rabdare se poate atinge si acest ideal. Deocamdata, prin canale, pe lânga gropile de gunoi, prin mahalalele marilor orase si ale capitalei în mod deosebit, unde nu s-a schimbat nimic din vremea lui Lacusta Voda, sunt viitorii electori, cei pe care se va baza o parte a clasei politice aflate la putere. Doar avem o traditie în a vota cu degetul pe post de semnatura. Într-un termen foarte scurt – o sa repet mereu –, s-a ajuns ca 40% din populatia tarii sa nu se aiba bine cu scrisul si cititul, iar mârlania, impostura si agresivitatea au liber pe toate palierele societatii. Curtea Constitutionala a decis ca eutanasierea câinilor este neconstitutionala, în schimb, eutanasierea psihica si intelectuala a oamenilor, reducerea acestora la conditia de simple vietuitoare, la unelte de munca  pare sa fie un ideal: oamenii sunt, în scumpa noastra patrie, mult mai putin protejati decât stradalii. Cu alte cuvinte, anticomunistii de azi, lipsiti total de imaginatie si de bun-simt si în numele capitalismului modern pe care-l apara cu vehementa, nu reusesc decât sa calchieze întocmai practicile comunistilor primitivi de dupa razboi, intoleranta acestora, oroarea fata de specialisti, refuzul dialogului amintind de manierele lui Mos Teaca si de replica lui celebra: „Când vorbesti cu mine, sa taci!“ Prin urmare,  ma întreb si astazi exact cum m-am întrebat ieri sau mai demult, ce îmi ramâne de facut: sa înjur, sa strig, sa râd? Sa ma multumesc descriind, asa cum o fac de o jumatate de secol, evolutia cangrenei sociale cauzata de politica ? Sau sa ce? Multi ani, am crezut ca lucrul cel mai important cu putinta este sa spui adevarul. Dar pentru asta trebuie sa existe oameni dispusi sa-l asculte si, desigur, sa-l înteleaga. Caci acum poti striga în gura mare orice adevar si faptul nu are nici o consecinta:  pe hoti, pe complicii lor, pe cei ce detin puterea nimic nu-i tulbura, nu le pasa de nimeni si  de nimic. Protestele adevarate, de sute de mii de oameni sunt posibile doar în alte tari. Între demnitate  si foame, românii acestui timp nu au ezitari, opteaza pentru  ceea ce stim. Parca suntem sub semnul unui blestem: acela de a nu putea duce nimic pâna la capat. Am urmarit cu tristete drama doctorului Raed Arafat care, de altfel, nici nu putea sa aiba o alta soarta în acest spatiu unde rautatea, prostia si diletantismul alcatuiesc cel mai  puternic si mai vechi partid. A facut bine ca n-a ramas sa lupte din interiorul sistemului. Nu se putea. Chiar si asa, în prima zi dupa demisie, a si aflat ca n-ar avea cine stie ce contributie la crearea SMURD-lui, ca acesta s-a facut pe banii românilor etc. Este de asteptat sa vedem câti bani a furat, ce alte bunuri ascunde, câti morti are pe constiinta, plus alte pacate pe care nu ne este greu sa le banuim. Caci noi întotdeauna avem înlocuitori mult mai buni, chiar daca acestia n-au creat si n-au produs nimic, dar si martori dispusi oricând „sa scoata la lumina“  pacatele celui ce trebuie mazilit. Involuntar, mi-a venit în minte o replica auzita demult de tot, în studentie, cred, a cuiva care tocmai citise „Tristele“: „Te înteleg, Ovide, si eu am facut armata la Constanta!“ Presedintele a procedat la fel si cu Institutul Cultural Român transformându-l într-o institutie care nu reprezinta decât interesele unei gasti politice specializate în laude si în turism de cinci stele pe spezele patriei. Pentru iceristi banii nu sunt o problema asa cum sunt pentru restul tarii. Imediat dupa destituirea mea din functia de presedinte al ICR, aflându-ma  în spital la Viena, mi-a fost imposibil sa ma apar de râvna specialistilor în a ma murdari, caci pe atunci lichelele se bucurau de mare putere si credibilitate: eram, chipurile, carieristul care l-a rugat pe presedinte sa-i mai aprobe macar doua saptamâni în functia cu pricina, comunist, iliescist detestabil s.a.m.d. Nu profit de scandalul în jurul alungarii doctorului Arafat, ci ma bucur sincer ca, în sfârsit,  nu este singur, ca lumea începe sa se trezeasca si sa înteleaga ce se ascunde dedesubtul unor demiteri spectaculoase. Desi pare totul pierdut, acoperit ireversibil de bezna si de noroi, noua nu ne ramâne altceva de facut decât sa strigam adevarul. Caci nu trebuie sa uitam ca am avut mari politicieni care au facut aceasta tara, mari artisti, mari eroi si mari modele pe care asa-zisii nostri „europeni“ de azi  fac totul sa le ignore. Si ca pigmeii care încearca sa ne hotarasca destinul nu sunt în realitate decât roadele indolentei noastre.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper