Voltaire, „geniu confuz“?

Un articol de DAVID ILINA

Nu exista o judecata unica, unanim împartasita despre vreunul dintre cei ce au dobândit renume la scara istoriei. Cum asteptarile noastre, izvorâte din angajamente existentiale particulare, nu coincid, iar simpatiile si antipatiile noastre nu se cristalizeaza neaparat pe criterii rationale, ce vizeaza valoarea sau meritele reale ale persoanelor, e firesc ca cei cu adevarat „mari“ sa-si atraga din partea semenilor aprecieri dintre cele mai diferite, uneori chiar opuse. Este si cazul lui Voltaire, autor admirat si hulit în egala masura atât în timpul vietii lui, cât si ulterior, pâna în zilele noastre.

Pentru unii, poate cei mai multi, Voltaire a întruchipat tipul intelectualului angajat, care s-a servit în mod constient si programatic de diferitele forme ale creatiei culte în scopul emanciparii individului si societatii. Si-a câstigat faima de aparator curajos al demnitatii umane, în primul rând al libertatii de gândire, atât de multa vreme încatusata de superstitie si dogmatism. „Un spirit mare si o inima uriasa“ – spunea Victor Hugo în discursul pe care l-a rostit în 1878 la comemorarea a o suta de ani de la moartea autorului lui „Candid“.
Filosoful cu indignari selective
Altii, mai precis aceia care sunt înclinati sa vada în orice emancipare o depravare, l-au perceput pe Voltaire ca libertin, respectiv stricator al ordinii politice si al bunelor moravuri. Obiceiul de a chestiona traditia l-au transformat în ochii intransigentilor aparatori ai traditiei într-un veritabil pericol public. Sagacitatea, „limba ascutita“, umorul si verva ironica i-au atras adesea dusmanii. În acelasi timp, prin ambiguitatile, inconsecventele si contradictiile gândirii sale, Voltaire însusi a alimentat reactii si aprecieri diferite. A fost criticat atât de la „dreapta“ cât si de la „stânga“: în vreme ce unii s-au aratat nemultumiti ca a fost deist, ceea ce, în ochii lor, echivaleaza cu o tradare a teismului, altii i-au reprosat faptul ca a fost numai deist si ca n-a facut pasul cuvenit spre ateism, cu care a cochetat adesea. S-a aratat oripilat de pofta de putere a episcopilor si a militat pentru eliminarea religiei din viata politica a cetatii, dar a fost de parere ca religia e cel mai potrivit instrument pentru tinerea în ascultare a poporului, pentru manipularea gloatei: „ar fi mai bine, fara îndoiala, ca poporul sa fie subjugat cu toate superstitiile posibile, cu conditia ca acestea sa nu conduca la crime, decât sa tii un popor fara religie“, citim în celebrul lui „Tratat despre toleranta“. Nu întâmplator, pentru atitudini de acest tip, Voltaire a trecut în ochii unora ca filosoful cu indignari… selective!
Vanitatea, cedarile interesate si compromisurile facute de-a lungul vietii în relatia cu monarhii vremii, ingratitudinea si cinismul manifestate fata de câtiva dintre apropiatii lui nu constituie neaparat cele mai grave imputatii morale ce i s-au adus ori i s-ar putea aduce (ele ar putea fi puse în ultima instanta pe seama slabiciunii omenesti). I se atribuie mai ales vina (care ar fi, de aceasta data, a autorului, nu a omului Voltaire) de a fi promovat mitul ratiunii izbavitoare. Tocmai aici ar trebui cautata radacina extremismului politic al secolelor urmatoare. De altfel, ni se mai spune, prabusirea acestui mit ar explica si asa-numitul esec postmodern al proiectului iluminist.
Impresia mea este ca deseori împartasim o imagine simplista despre gândirea si profilul spiritual al lui Voltaire. Detectez doua clisee vehiculate insistent pe seama lui: ca a fost un fanatic aparator al ratiunii si, în acelasi timp, ca a promovat utopia progresului istoric. Desigur, Voltaire, exponent de seama al ‚filosofiei luminilor“, avea încredere în ratiune, dar era constient de limitele ei (deseori a facut referire la ele); credea în perfectionarea cunoasterii omenesti, dar era constient de ignoranta care ne domina; credea în progresul material si moral al omenirii, dar nu era atât de naiv încât sa-si închipuie ca raul va disparea din viata oamenilor lasând loc unei lumi viitoare a perfectiunii si fericirii universale. Cine citeste cu atentie scrierile lui Voltaire va realiza ca acest autor de geniu a avut parte de mai multe întrebari decât de raspunsuri, ca angajamentele lui ideologice nu erau de tip dogmatic, ca nuantele în aprecieri – indiferent ca era vorba de teologie, filosofie sau politica, ori de natura umana – nu i-au lipsit. Ceea ce impresioneaza si astazi la Voltaire este prospetimea spiritului interogativ, dorinta sincera de a afla, de a sti. Întrucât pentru el nimic nu era dinainte fixat, hotarât sau deja stiut, cel putin în legatura cu temele considerate fundamentale, de maxim interes, îl vedem desfasurând ample argumentari si contraargumentari, atitudine care dezvaluie nu numai un anumit gust pentru speculatie, ci si dorinta de a fi impartial, semn al onestitatii intelectuale. Oricum, prin spiritul lui critic si polemic subordonat promovarii valorilor umaniste (libertatea de gândire, autonomia persoanei, toleranta), Voltaire a fost pentru secolul sau ceea ce se cheama spiritus rector. În aceasta calitate, el a oferit contemporanilor un model de îndrazneala si curaj, de luciditate si umor, de consecventa în idei si nedezmintita tenacitate.
Dar François Marie Arouet, zis Voltaire, nu s-a bucurat peste tot si din partea tuturor de simpatie. Ideile, proiectele si actiunile lui nu au fost la fel de bine primite în toate cercurile de interese si de opinie. Ca unul care era pe deplin constient de relativitatea culturilor, a reprezentarilor si judecatilor oamenilor, el ar fi admis cu siguranta ca modul diferit în care este sau ajunge sa fie perceput se înscrie în ordinea firescului.
Voltaire vs. Voltaire
Într-un interviu acordat lui Tudorel Urian („România literara“, nr. 9 din 2004), Alexandru Paleologu a adus în discutie la un moment dat rolul lecturii în formarea lui intelectuala. Si-a adus aminte cu placere de cartile „mari“ din literatura franceza pe care le-a devorat înca din anii adolescentei („literatura franceza m-a amprentat puternic“). Dintre autori, Montaigne si Rabelais au fost „hotarâtori, de baza“. La fel de mult a contat si Voltaire, dar cu precizarea: numai „cu o singura carte, anume „Candid“, dar cu aceasta, colosal“. Restul? „Restul nu ma intereseaza“ – a spus cel intervievat. Imediat a venit si explicatia: „Disputa lui (a lui Voltaire) cu lucrurile contemporane, cu superstitia mi se par de o inactualitate fara pereche. Si spiritul voltairian cu care unii se lauda este o vechitura, e ceva rasuflat. Geniul voltairian nu are legatura cu spiritul voltairian. Sigur ca a fost om de spirit. Dar oamenii de spirit de atunci, daca i-am întâlni astazi poate ca ne-ar dezamagi în multe privinte“. Mai târziu, într-o carte nascuta din placerea de a sta „la taclale“ („Breviar pentru pastrarea clipelor“, dialog cu Filip-Lucian Iorga, Humanitas, 2007), Alexandru Paleologu a oferit amanunte suplimentare despre cel dintâi contact cu „Candid“ al lui Voltaire: „hazul, scrisul electric, ascutimea si acuitatea observatiei, acumularea de nenorociri considerate sub aspectul lor comic, teatrul bun, societatea, lumea, catastrofele umane, falimentul optimismului în fata realitatilor m-au fascinat“.
„Scrisul electric“ – izbutita expresie pentru caracterizarea stilului literar al lui Voltaire! Intuiesc ca sintagma folosita de Al. Paleologu se referea la renumita concizie a scriitorului francez, la tehnica trecerii rapide, în putine cuvinte, de la un plan de semnificatie la altul, ceea ce-i permitea autorului sa realizeze un fel de scurtcircuitare a realului cu posibilul, a starii de drept cu starea de fapt, de unde senzatia cititorului ca e condus direct „la tinta“ si ca se afla mereu în inima lucrurilor. Dar chestiunea de fond cuprinsa în consideratiile de mai sus, asupra careia vreau sa ma opresc, nu e cea legata de stilul scrierilor lui Voltaire, ci ideea, pe care o gasesc de-a dreptul bulversanta, ca „geniul voltairian nu are legatura cu spiritul voltairian“. Oare, în cazul marilor personalitati creatoare, putem trasa o linie net despartitoare între spirit si geniu? În ce sens spiritul voltairian, pe care unii se încapa?âneaza sa-l mentina viu ori sa îl reînvie, e desuet („o vechitura, ceva rasuflat“)? Lupta cu superstitia îsi pierde vreodata actualitatea? Ce ar putea fi, astazi, dezamagitor în privinta spiritului voltairian si în raport cu care standarde am putea hotarî o astfel de stare de lucruri? Cu ce argumente ar putea fi sustinuta o teza atât de radicala ca cea la care m-am referit? Din pacate, Alexandru Paleologu nu ne ofera argumente explicite. Dar cine îi cunoaste scrierile poate deduce cu relativa usurinta motivele repudierii spiritului voltairian. În fapt, între el si Voltaire exista ceea ce s-ar putea numi o nepotrivire de „caracter ideologic“.
Încerc sa fiu ceva mai explicit, drept care am sa ma opresc asupra câtorva repere biografice. În tinerete, dupa propria-i marturie, Al. Paleologu a fost atras de ideile de stânga ale social-democratiei, atractie pusa pe seama „lecturilor frantuzesti si rusesti“, dar foarte curând s-a lecuit de aceasta „ispita intelectuala“. A virat spre „dreapta“ (în sens politic), a devenit monarhist, a trecut prin închisorile comuniste, iar dupa revolutie a facut politica în partidul liberalilor. În anii ultimi ai senectutii s-a autodefinit ca „reactionar“ („Eu sper sa fiu taxat drept reactionar. Daca nu merit asta, înseamna ca am fost un prost“). A nutrit convingeri religioase, fara sa fi cazut în superstitie si habotnicie. Era de parere ca necredinciosul este blocat în mediocritate, în acel tip de dezorientare si neputinta care face din el un „imbecil“. Fireste, pentru bunul crestin care a fost Al. Paleologu „un om care crede în Dumnezeu e fatalmente mai destept decât unul care nu crede, pentru ca are o aprehensiune deschisa si are o filiatie în care sa se plaseze“. În acest punct, batrânul „reactionar“ român s-ar fi putut întelege perfect cu deistul Voltaire, care împartasea la rândul lui convingerea ca armonia Universului, concretizata în legile naturii, trebuie sa fie rezultatul unui proiect divin si ca ratiunea însasi resimte necesitatea logica a lui Dumnezeu în calitate de cauza prima. Banuiesc ca s-ar fi înteles cu Voltaire si în alte privinte: respingerea categorica a ateismului, pretuirea acordata elitelor, gustul pentru viata mondena, pentru lux si confort.
Taclale de droite
Ceea ce îl separa pe Al. Paleologu de spiritul voltairian se profileaza abia când vine vorba despre ratiune, rationalism, libera cugetare, laicitate. Citez din nou din „Breviar pentru pastrarea clipelor“: „Europa si civilizatia occidentala nu înseamna, în primul rând, rationalism si cartezianism, ci crestinism… Rationalism nu înseamna, asa cum spun unii, sa fii laic, anticlerical si liber-cugetator. Deloc! Liber-cugetator însemna, fara suparare, sa fii prost. Numai un prost se poate considera astfel. Asa ceva nu exista la nivelul valorii. Civilizatia europeana a fost si mai mult sau mai putin liberala, dar mai ales reactionara. Si în primul rând crestina“.
Afirmatii abrupte, cu accent dogmatic-autoritar, lipsite de nuantari, pe alocuri apropiate de invectiva, complet discutabile sub aspectul pretentiei la adevar. În alt loc din cartea mentionata, vorbind de „pacatele Frantei“, Paleologu se dezlantuie împotriva intelectualilor de stânga. Despre Revolutia Franceza spune ca a fost „o porcarie, o mârsavie, o oroare!“. Deplânge faptul ca „aproape toti intelectualii francezi sunt de gauche, inculti si obraznici“. Denunta acest segment din societatea franceza care s-a infectat de „scârboasa idee iacobina, care e o dobitocie perfecta“, segment constituit, în opinia sa, din „anticlericali, atei, liberi-cugetatori“. De observat ca pentru autorul ideii „bunului simt ca paradox“ liber-cugetatorii si mai ales ateii reprezinta tot ce e mai rau pe lume. Ce-ar fi de zis?! E drept, am fost avertizati, asistam la niste nevinovate… taclale. Am zice taclalele unui om de droite. Si totusi, ele tradeaza prea multa angajare ideologica, un soi de înversunare maniacala în detrimentul sanatoasei seninatati a spiritului. Chiar daca nu-l numeste explicit pe Voltaire, autorul acestor consideratii îl are cu siguranta în vedere, caci Voltaire a fost efectiv cartezian, rationalist, liber-cugetator, anticlerical notoriu, chiar un inspirator al Revolutiei franceze de la 1789. Era în firea lucrurilor ca un împatimit „reactionar“ sa nu-l aiba la inima pe „progresistul“ Voltaire. (Îmi place sa cred ca cel aratat cu degetul, aninând un zâmbet în coltul gurii, ar fi comentat astfel: „spiritul de partid te face sa vezi tulbure“).
Atitudinea lui Paleologu nu este singulara. Într-un „dialog destins-reactionar“ (realizat cu Cristian Badilita în 2009), Paul Barbaneagra aprecia ca, alaturi de Rousseau si d’Alembert, Voltaire a fost un „geniu confuz al secolului al XVIII-lea“, cel putin în comparatie cu Descartes  (acesta e, cum se stie, întemeietorul rationalismului modern, dar „ramâne totusi un mare gânditor spiritual“). Pentru Barbaneagra gânditorii iluministi, fara a fi lipsiti de geniu, au fost totusi niste „farseuri de talent“, care nu-si merita renumele; asa se face ca ei au trecut pe nedrept în ochii intelectualitatii si ai capetelor încoronate ale vremii drept corifeii gândirii europene. Totul nu e însa decât un „mit“: „Se uita ca Voltaire nu e nimic altceva decât un elev neghiob – cu geniu, dar neghiob – al gândirii contestatare englezesti“. Suntem lasati sa întelegem ca adoptarea unei noi paradigme de gândire, mai ales când provine dintr-o alta cultura, te transforma automat într-un „elev neghiob“. Dar asta nu e totul. Grav si de neiertat ar fi faptul ca monsieur Voltaire a raspândit în Europa „utopia progresista“, adica „o dinamica fara finalitate, fara principii si, pâna la urma, sinucigasa“. Aceasta utopie a gasit ecou printre revolutionarii francezi de la 1789, dar si ulterior, în toate momentele „aberante“ ale „dislocarilor“ numite revolutionare. Ideologia aparent înnoitoare a lui Voltaire, ni se spune, a fost în fapt una malefica, diabolica, pentru ca era pusa în slujba unei sminteli: „sminteala progresului“. Asadar, Voltaire era nu numai „prost“ (în calitate de liber-cugetator) si „elev neghiob“ (în calitate de propovaduitor al scepticismului britanic), ci si smintit (în calitate de adept al progresismului).
Cam acesta ar fi „portretul“ ce-l reprezinta pe Voltaire, în a carui personalitate s-ar fi aglutinat în mod nefericit geniul bun cu spiritul rau. Un portret caricatural, dupa opinia si gustul meu, datorat unor gânditori ce se revendica drept „reactionari“. Prin contrast, o tusa mult mai echilibrata, mai „realista“ în alcatuirea portretului de care vorbesc se gaseste în excelenta lucrare numita „Istoria gândirii libere“, a lui Raymond Trousson, ca si în nu mai putin celebra carte intitulata „Filosofia Luminilor“, a lui Ernst Cassirer. În ambele cazuri avem de-a face cu alte exigente metodologice constient asumate, care evita judecatile de valoare si privilegiaza judecata istorica sprijinita pe fapte: analiza atenta a surselor, grija pentru detaliu, încercarea de a reconstitui climatul unei epoci, de a recompune fluxurile de idei ale diferitelor miscari, de a sesiza contributia reala a diferitelor personalitati la producerea evenimentelor. Nici vorba de a te rasti la istorie, de a-i face reprosuri moralizatoare! Procedând comparativ, putem ajunge la concluzia ca nu numai oamenii de spirit de alta data, ci si cei de ieri si de astazi ne pot dezamagi în câteva privinte: îngustimea perspectivei izvorâta din mirajul paseist, închiderea în dogma, dispretul aratat optiunilor alternative, incapacitatea de a sesiza fortele înnoitoare ale vietii.
Un nouveau philosophe
Cine critica sau contesta liberalismul îl va contesta inevitabil si pe Voltaire, dat fiind faptul ca tema centrala a discursului sau era tocmai tema libertatii. El era convins ca viata politica moderna trebuia cladita pe un fundament laic, numai asa devenea functionala toleranta, ca o conditie esentiala a libertatii civile si politice. Era de asemenea convins ca demnitatea umana e vorba goala fara exercitiul liber al ratiunii. Demascarea superstitiilor, a ignorantei, a abuzurilor si viciilor clerului, lupta împotriva atotputerniciei papilor, a amestecului bisericii în viata statului nu însemna negarea rolului crestinismului în formarea Europei si a civilizatiei europene, ci încercarea de a recupera autenticitatea mesajului hristic, concomitent cu efortul de a descatusa si impulsiona stiintele naturii, de a pune în valoare noile tehnici de productie, de a stimula economia si de a asigura mai multa bunastare pentru cât mai multi oameni.
E adevarat, „spiritul“ poate cunoaste transformari radicale de la o epoca la alta, poate capata accente, directii sau orientari noi. I se întâmpla sa vehiculeze mereu alte intentionalitati, în functie de valorile pe care le serveste. Caracterul istoric sau caducitatea e una din caracteristicile lui definitorii. Ceea ce pentru o perioada istorica data reprezinta culmea cunoasterii, a rafinamentului si a bunului gust, orizontul ei de aspiratie si norma ei morala, pentru alte epoci reprezinta forme epuizate, depasite, lipsite de valoare. Convingerea mea este ca geniul nu rasare alaturi de spiritul unei epoci si ca rareori înfloreste în contrazicere cu acest spirit. Mai degraba, spiritualitatea unei epoci furnizeaza cadrul general de afirmare a geniului individual, atât prin ceea ce trebuie negat si depasit, cât si prin ceea ce trebuie împlinit.
În prezent, chiar si în constiinta publicului instruit de la noi, Voltaire înregistreaza un profil relativ încetosat. Ideatic, el pare sa supravietuiasca prin câteva vorbe de duh, prin maxime si anecdote plimbate sprintar pe Internet, prin câteva fragmente din „Candid“, decupate pentru uzul scolarilor, ori ca personaj de dramoleta si roman.
În ce ma priveste, îmi place sa cred ca steaua lui Voltaire straluceste înca, în ciuda detractorilor lui, si ca „patriarhul de la Ferney“ ar mai putea conta în lupta de idei proprie lumii noastre, o lume – mi se pare – mult prea patimasa si debusolata. Fapt încurajator, în numarul din septembrie 2008, mensualul „Le Magazine Littéraire“ i-a consacrat filosofului de care vorbesc un dosar substantial plasat sub titlul generic: „Voltaire, notre nouveau philosophe“. Si înca: cea dintâi carte care mi-a picat sub ochi (în vara acestui an) de îndata ce am pasit în libraria Bibliotecii Publice din New York purta titlul „Voltaire“. Cartea, aparuta tot în 2008, cuprindea câteva eseuri, 18 ilustratii si o bibliografie consistenta consacrata celebrului autor francez. Era, neîndoielnic, un omagiu adus spiritului sau lucid, interogativ, militant.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper