Viata sexuala a furnicilor vs. „Grigore Antipa“ (IV)

sau P.S. despre Habarnam

 

Nicolai Nicolaevici Nosov s-a nascut la Kiev, în 1908. Desi a absolvit Institutul de Cinematografie din Moscova, în 1932, faima mondiala a obtinut-o nu ca cineast (a realizat si câteva filme, de animatie si documentare), ci ca scriitor. Celebrul sau personaj, Neznaica, a aprins imaginatia a generatii întregi de copii, amuzându-i, în acelasi timp. Pentru adultii de azi, din România anului 2011, personajele Habarnam, Pilula, Stietot, Piulita, Surubel, Limonada, Guzla, Grabila, Zapacila, Glontisor si toti ceilalti, care populeaza trilogia lui Nosov, tradusa magistral de Nina Gafita, au, în contemporaneitate, o multime de corespondenti în viata publica. Ajunsi în functii de conducere, fara sa stie mare lucru despre ceea ce au de condus, acesti Habarnam si prietenii lui se aventureaza, pe rabdarea si suportabilitatea noastra, sa ia decizii si sa faca pete de cerneala, pe aproape fiecare pagina pe care îsi scriu deciziile, asa cum îi placea si copilasului din povestile lui Nosov sa îsi împodobeasca foile cu primele litere ale alfabetului. Unele dintre aceste decizii afecteaza si viata muzeelor, fie ca stim sau nu acest lucru, fie ca ne pasa ori nu. Si, în ultima instanta, efectele, pe termen lung, se vor face simtite pe parcursul vizitelor pe care le vom face în muzeele din România, cu sau fara copii ori nepoti.
Saptamâna trecuta, Muzeul National de Istorie Naturala „Grigore Antipa“ a gazduit o conferinta nationala, organizata de Ministerul Culturii si Patrimoniului National, dedicata educatiei muzeale. Poate ca, daca în propozitia precedenta, termenul national este utilizat de trei ori, nu e tocmai întâmplator. Sau, cel putin, nu ar trebui sa fie. Si asta, pentru ca, în pofida aparentelor, problema educatiei muzeale este una de importanta nationala.
Faptul ca sistemul educational (nu doar cel din România!) nu are cum sa asigure o educatie completa, este un lucru absolut firesc. Tocmai din acest motiv, societatea ofera o multime de alte posibilitati pentru a trece dincolo de ceea ce este obligatoriu si minimal. Muzeele constituie una dintre aceste resurse de cunoastere, de care oricine are nevoie, fie ca este sau nu constient de acest lucru. Am argumentat de prea multe ori, în trecut, cu privire la functia educationala a muzeelor, pentru a relua, acum, aceeasi pledoarie. Ceea ce mi se pare important de retinut este faptul ca, pentru a-si putea îndeplini aceasta misiune sociala, muzeele au nevoie sa li se ofere posibilitatea practica de a o face. Pentru asta, este nevoie de o bugetare adecvata, de o salarizare decenta, de un cadru legislativ cuprinzator. Pentru ca muzeele din România sa aiba parte de toate aceste lucruri, în ultimele doua decenii, a fost nevoie de efortul a nenumarati demnitari, specialisti si functionari publici. Din pacate, atunci când sistemul parea sa fie functional, reactia decidentilor la criza economica a determinat luarea unor masuri aberante. Nu vorbesc despre cele 25 de procente taiate din salarii ori despre disparitia posturilor libere. Îmi este, însa, greu sa înteleg comasarile facute fara nici un rost sau imposibilitatea angajarii unor tineri, pentru care nu exista o alta cale de a-si fauri o cariera, pentru ca nu s-au pregatit pentru altceva, si fara de care, oricum, muzeele vor avea de suferit, peste câtiva ani. Si asta, pentru ca meseria de muzeograf, de om de muzeu, nu se poate învata doar din manuale. Pentru ca un educator de muzeu sa poata face un ghidaj competent într-un muzeu, este nevoie de cel putin doi ani de experienta, în acel muzeu, în afara de anii de facultate si de masterat sau de anii petrecuti în alte muzee. Numai ca munca educatorului nu se poate edifica doar pe propria sa competenta. Este nevoie de munca unor alti specialisti – cercetatori, muzeografi, arhitecti, scenografi, specialisti în relatii publice, în marketing, în informatica, în management si economie etc. –, pentru ca educatorul de muzeu sa îsi poata îndeplini misia. O eroare asemanatoare, în trecut, a facut regimul Ceausescu, atunci când a blocat, de facto, angajarile în muzee, prin repartizarea, în ultimul deceniu de existenta a funestei dictaturi, absolventilor de facultati cu profil umanist numai în învatamânt si, doar în comune sau în orase mici. Masura a dus la aparitia unui hiatus în angajarile în muzee; practic, generatia celor aflati, astazi, între 45 si 55 de ani este ca si inexistenta în institutiile muzeale. Efectul deciziilor politice luate acum se vor resimti, asadar, peste vreo 5 ani, când numarul salariatilor tineri din muzee va fi, în continuare, foarte mic, fapt care va avea urmari directe asupra gradului de profesionalism al breslei, în ansamblul sau.
Poate ca multi dintre cititori se întreaba, totusi, ce programe deosebite fac educatorii din muzee, în afara de banalul ghidaj sau de cunoscutele ore în care copiii sunt învatati sa modeleze, sa deseneze sau sa înteleaga rostul unor obiecte. Ei bine, educatorii din muzeu fac foarte multe alte lucruri. Nu este locul, aici, sa fac o trecere în revista a celor mai semnificative comunicari prezentate la amintitul conclav de specialitate, desfasurat la Bucuresti. Exista, însa, o experienta peste care nu pot sa trec: programul organizat de Muzeul Casa Muresenilor, în parteneriat cu Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Brasov. Timp de doua saptamâni, grupuri de câte cinci adolescenti institutionalizati au petrecut câte cinci zile, de dimineata pâna seara, alaturi de grupuri de câte cinci muzeografi, asistati de pedagogi specializati în lucrul cu tinerii cu deficiente (retardul mental fiind, în cele mai multe cazuri, nu foarte sever). Tinerii au vizitat toate muzeele brasovene, au intrat în depozite si s-au asezat la birourile muzeografilor, au vizitat orasul si au participat la ateliere de lucru, au aflat câte ceva despre tainele restaurarii bunurilor muzeale si au învatat destule lucruri despre istorie si arta, despre oameni si lucruri. Experienta a fost, în general, coplesitoare. Pentru niste tineri tratati, de regula, drept niste marginali, cam de catre întreaga societate, contactul cu bucata de viata oferita de muzeografi a fost unul care i-a marcat profund. Evident, si satisfactiile muzeografilor au fost pe masura. Am credinta ca eforturile imense pe care psihologii le fac pentru ca acesti tineri sa beneficieze, cel putin, de o minima capacitate de integrare în societate au fost dublate de ceea ce au reusit muzeografii brasoveni, sub îndrumarea neobositului director Valer Rus.
Daca muzeelor li se va permite sa angajeze specialisti, este foarte probabil ca experiente de genul celor realizate la Muzeul Casa Muresenilor sa prolifereze. Pâna atunci, însa, se pare ca „reformatorii“ institutiilor statului nu înteleg, de fapt, care este rolul muzeelor în societate. Altfel, nu ar fi desfiintat functiile de cercetator din aceste institutii, pe motiv ca numai în institutele de cercetare se poate face… cercetare. Cu asemenea decizii, societatea româneasca are toate sansele sa involueze. Habarnam se afla printre noi si ne tine lectii de gramatica!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper