Vanatoarea de carti

Un articol de C. STANESCU

Cu cenzura m-am întâlnit de mai multe ori si în mai multe feluri. Cea mai timpurie întâlnire avea loc la câtiva ani dupa razboi, într-o zi din primavara târzie a lui 1946, când, întors acasa de la scoala n-am mai zarit raftul cu carti din camera mare. Cartile cu raft cu tot disparusera. Învatatori de tara, ai mei rânduisera acolo cartile de baza în meseria lor: cronicarii, Eminescu, marii istorici. Pentru ca în dosul raftului smuls din perete tencuiala pastrase urma sirului de carti, muruisera la repezeala locul: ca sa nu se mai cunoasca. Pierisera de pe perete ca si când n-ar fi fost Miron Costin, Eminescu, Iorga, Xenopol. Marea istorie a acestuia din urma aparuse în fascicule la Fundatie, cu stema regala pe coperti. Disparitia raftului m-a intrigat si m-a facut curios: presimteam o aventura. În toiul noptii, m-am furisat pe urmele lor în gradina, unde am asistat la o înhumare bizara si incomprehensibila. Sapasera o groapa adânca la radacina caisului în care îngropau „mortul“, lada plina cu carti, învelite strâns într-un lintoliu negru: ca sa tina si sa nu putrezeasca de tot. Aveam sa deslusesc bizareria si sa înteleg mult mai târziu, la deshumarea cadavrelor de carti, ce se petrecuse. În 1946 începuse vânatoarea cartilor si a proprietarilor lor. Ministerul Informatiilor tiparise într-o brosura prima lista cu scrierile interzise: la început fusesera doua mii, în urmatoarele editii ale brosurii lista de carti arestate sporise, în doi ani, la opt mii. Raftul cu carti devenise peste noapte un reactionar de temut. Si tot peste noapte fusese înmormântat în mare taina de frica denuntatorilor gata sa-i reclame la noua politie pe proprietarii dusmanilor de clasa de pe rafturile bibliotecilor. Ce vremuri! Prin 1957-58, la Filologia bucuresteana vremelnicul coleg si bunul prieten Stefan Goanta îmi va vorbi despre soarta cartilor arestate si necazurile pe care ele le-au putut pricinui unor generatii cu dosarele ferfenita, ca al lui: fiu de învatator, fost fruntas taranist si apoi puscarias condamnat la 18 ani de temnita grea din care „efectuase“ abia sase … Îmi spusese ceva prietenul meu si despre o fabrica de carton asfaltat de pe lânga Ploiesti: adusa pe o cale ferata îngusta, materia prima a acestei fabrici consta din carti si tablouri confiscate din casele nationalizate, corpuri delicte în dosarul viitorilor condamnati politic. Am regasit „povestea“, dupa ’90, într-un roman puternic al lui Stefan Goanta, „Altarul de nisip“, cu memorabila scena a scoaterii politicilor „la carti“ în chip de pedeapsa: „E prapad mare! – îi avertizeaza un gardian binevoitor – va duce la carti. Daca o fi sa nu ne mai vedem, iertati-ma…“ Pe un ger cumplit, dezbracati, detinutii politici, majoritatea intelectuali, sunt dusi în preajma unei movile uriase compuse din „oase de carti“ ajunse moloz: „un mormânt rasturnat, cu mortul spre cer“. Pusi sa le încarce în camioane spre a deveni suluri de carton asfaltat pentru constructia socialismului, ei refuza si, stând nemiscati, cad pe rând secerati de ger. De un halucinant realism „fotografic“, movila din „oase de carti“ ca un „mormânt rasturnat, cu mortul spre cer“ privegheat de cei ce refuza sa îngroape „mortul“ si mor secerati de ger – aceasta movila monumentala rascumpara cu asupra de masura slabiciunile, putine, ale unui roman memorabil. E o carte extraordinara. Sa mai spun ca naratorul romanului, nemuritorul „Tovionescu“ aspira ca psihiatrul nebun din paginile cartii sa (auto)creeze marioneta perfecta, retardatul pur, ultima expresie a imbecilizarii stiintifice a omului de catre om: prin aceasta propensiune gogoliana a personajului sau, autorul se întâlneste cu o întreaga directie majora a literaturii moderne. De la „omul fara însusiri“ si pâna la omul insecta – spre a nu mai cita varianta autohtona a marionetei însufletite, respectiv, Mitica a lui Caragiale al nostru – autopsia minutioasa a nimicului gaseste în paginile „Altarului de nisip“ al lui Stefan Goanta expresii si întruchipari revelatoare pentru adevarul din spatele lor si pentru marele talent al prozatorului care a fost. Un prozator cu mari resurse nevoit sa poarte în viata de toate zilele, ca pe o zeghe, hainele cenusii ale epocii lui.
Într-un interviu acordat Ilenei Petrean-Pausan pentru revista salajeana „Silvania“ marturiseste ca, fugarit de dosar, „am descalecat în Salaj. Intentionam sa ajung în Maramures, sa caut un loc ascuns unde sa învat copiii – totdeauna am avut cultul profesiunii parintilor mei –, sa ma linistesc, sa scriu. Ma apropiam de 30 de ani si vârsta mi-a pus o întrebare: pâna când o sa ma târasc ori sa haiducesc, în loc sa traiesc? Fostii mei colegi ma priveau de sus, credeau ca sunt o victima a propriilor mele piedici. Ei urcasera, eu coborâsem“. Regasindu-se pe sine însusi dupa ’90, mai spune ca „la pensie e bine: poti, macar într-o masura, sa mai faci si ce vrei tu, dupa ce ai facut numai ce-au vrut altii“. A putut, în fine, sa spuna ce n-a putut spune: scena zguduitoare din roman evocata mai înainte nu este rodul fanteziei, pe care numai realitatea însasi o poate surprinde si depasi: „Nu, e un adevar pe care l-am trait. În apropiere de Ploiesti – eu eram pe atunci actor, mai mult figurant – se facuse o fabrica de carton asfaltat. Materia prima: carti si tablouri confiscate din casele nationalizate sau de la viitorii condamnati politic. Din vagoane cartile erau aruncate în curte, urmând sa fie transportate pe banda rulanta în topitorie. Se facuse o movila uriasa. Mai greu era cu scoaterea tablourilor din rama si cu taierea acestora pentru a încapea pe banda. Treceam pe acolo cu alti colegi în drum spre Valea Calugareasca. Aici se bea un vin nemaipomenit cu numai 50 de bani burta, si mai aduceai, fie toamna, fie iarna, si câte o fata de perna plina cu struguri dintr-un soi rezistent, pentru colege. În ziua aceea cartile au fost principalul subiect de discutie. De furat nu se putea fura, era, pe lânga paza obisnuita, si paza militara. Pericolul nu consta în faptul ca se pierd kilograme de „marfa bruta“, ci în faptul ca otrava ideologiei burghezo-mosieresti s-ar fi întors în mase. Dar cu niste bauturi de oras girate de etichete am înfrânt acerba vigilenta revolutionara. Am început sa caram cu sacii. Erau carti rare, în toate limbile de circulatie, tomuri legate în marochin, pretioase si numai ca ornament. Mi-e si rusine sa spun câte am furat, desi nu cred ca acesta e termenul potrivit. Le trimiteam la tara, la casa bunicilor, dar nu peste mult timp am fost dati afara din casa, iar cartile s-au întors probabil tot la locul unde urmau sa fie „înnobilate“ în carton asfaltat. Si, odata cu ele, si cartile noastre, carti vechi si stravechi…“ Evocat cu emotie si tardiva pretuire de salajenii lui între care si-a trait o mare parte a vietii, acest om care atâtea a vazut si a scris câteva carti admirabile n-a trecut, cu toate acestea, granita judetului care s-a facut ca-l adopta. De ce? Las la o parte exceptiile ce întaresc regula: niciun „judet al sarmanilor“ nu-si ridica în slavi concetatenii de un soi mai ales. În plus, omul era prea direct, prea deschis si dificil, nedigerabil. Si când facea „rau“, încerca sa-l faca bine. Os mare într-un gât prea mic, era greu de mistuit. „În primele zile de dupa Revolutie, spune cu umor resemnat, am primit si amenintari cu moartea“! În sfârsit, se mai pune problema identitatii incerte a acestor „emigranti“, a exilatilor interni, ca el, fugariti de dosar, sabia lui Damocles si, cum spune, „calvarul“ sau. Ce n-a fost Stefan Goanta, ins fara vocatia martirajului, dar ratacind prin tara de-a lungul unei vieti întregi? A fost muncitor necalificat si calificat pe diverse santiere, a fost bibliotecar, actor, instructor artistic, crainic de statie de amplificare, confectioner de cravate, muncitor zootehnist etc. Pe scurt, de profesiune: „exmatriculat“. Debutant tardiv, cu romanul satiric „Altarul de nisip“ (Ed. Universalia, Craiova, 1993), Stefan Goanta a fost un oltean nascut într-un sat tatarasc din Dobrogea nevoit sa se ardelenizeze în Salaj: mânat din urma de un dosar patat de calitatea de detinut politic a tatalui sau, omul deveni de timpuriu unul dintre numerosii emigranti interni. Încercând mereu sa se fixeze undeva, se reîntâlnea vesnic cu umbra implacabilului dosar. Care l-a fugarit dintr-o parte în alta a tarii. Prin ’57-’58, când cadristii pareau sa dea oarecari semne de oboseala, s-a oprit din goana si si-a început studiile superioare la Filologia bucuresteana. Dar „vacanta“ a fost scurta. Curând, cu forte proaspete, vânatoarea a reînceput, exmatriculat si cu dosarul în spate si-a reluat navetismul în cautarea unui „loc de munca“. În cele din urma nomadul a emigrat în Ardeal, ca sa i se piarda urma. Acolo s-a dat la fund, într-o scoala sateasca, asa cum vor fi facut cei mai multi dintre acesti vinovati fara vina goniti mereu de umbra neagra a dosarului de cadre: plateau culpa de a fi avut parinti „liberali“, „taranisti“ ori legionari… Acest exod al oamenilor sub povara pacatelor parintesti din dosarul de cadre ar merita studiat si descris bucata cu bucata: ca o forma de dezradacinare ce a pricinuit devierea a mii si mii de biografii. Unul dintre acesti componenti ai armatei dezradacinatilor, Stefan Goanta din Zalau, dar si din Dobrogea, din Oltenia, din Bucuresti si din multe alte locuri ale tarii de care nu s-a dezlipit, scriitorul cu acelasi nume nu se bucura totusi de pretuirea cuvenita unui talent veritabil. De ce?
Întrebarea si-o pune si dna Irina Petras într-o fisa de portret din frumosul omagiu „Stefan Goanta vazut de…“ (Editura Brumar, 2011, coordonator: Irina Goanta): „Autor al unor carti de proza («Altarul de nisip», 1993, «Patul de zapada», 1995, «Vinul de piatra», 1997) bine scrise, dar care nu l-au impus atentiei criticii, Stefan Goanta semneaza în 1988 romanul «Zodia Târului» (Col. Akademos), urmat de o ambitioasa trilogie «Popescu E Napoleon» (vol.I-III, 1999-2001), demne de un alt tratament. Ca sa nu mai pomenesc de volumul de «Teatru» al aceluiasi autor (2002) si de prozele scurte din «Moartea e facultativa»“. Dupa ce noteaza atent si judicios calitatile prozatorului, Irina Petras se întreaba: „Ce-i lipseste, atunci, lui Stefan Goanta pentru a deveni în ochii celorlalti ceea ce este cu vârf si îndesat de la bun început – un foarte bun prozator? Nu stiu. S-a întâmplat nu o data sa-mi pun aceasta întrebare, caci nu este singurul bun scriitor receptat superficial. Am gasit un singur raspuns: stiinta, negustoreasca, de a te face remarcat intra si ea în portretul scriitorului de talent“. Poate fi si asa, nu toti scriitorii sunt si buni negustori, dar poate fi si altfel: daca e adevarat ca omul sfinteste locul, nu-i mai putin adevarat si ca adesea locul te trage înapoi de picioare… Un cititor atent al lui Stefan Goanta este si criticul Constantin Cublesan, iar istoricul literar Dumitru Micu observa, judicios, ca „Altarul de nisip“ e „un roman-portret. Un roman cu mai multe personaje, desigur, însa reduse, cu exceptia unuia, central, la rolul de a media portretizarea respectivului. Portretizatul e un ins eminamente «fara însusiri», replica socialista româneasca din anii cincizeci la Ulbrich, (anti)eroul romanului «Der Mann ohne Eigenschaften» al lui Robert Musil“. La rândul sau, Oana Soare, un critic si istoric literar temeinic din noua generatie, face o minutioasa fisa a unui personaj spectaculos din romanul „Zodia Târului“, un personaj poliform, ce-si capata chipul cu multiple fete din privirile celor în ochii carora se oglindeste. Ins malefic, dar simpatic, personaj negativ, respingator si seducator în acelasi timp, urât ca dracul si mai rau decât el, Târu, eroul romanului, „este omul-neom plasat în zodia extraordinarului prin detalii de ordin fizic si moral, care deformeaza personajul încadrându-l în aura legendei“. La capatul analizei, Oana Soare avanseaza cu umor critic ipoteza: „Probabil ca si lui Târu i-ar fi placut acest roman“. Potrivit ideii metaromanului sugerata aici, personajul „negativ“ devine, ca într-un roman de Nicolae Breban, si primul cititor, critic si exeget al cartii în care e „încondeiat cu atâta talent“… Stefan Goanta este un prozator redutabil ale carui carti putin citite îsi asteapta în continuare cititorii meritati.

4 comentarii pentru “Vanatoarea de carti”

  1. decembrie 9, 2011 la 9:07 pm

    Poate se va gasi si criticul literar care sa-l aseze la locul cuvenit si pe Stefan Goanta în istoria literaturii romane. Daca acesti doi mari critici romani, Irina Petras si C.Stanescu, il apreciaza ca pe un prozator redutabil, inseamna ca asa este.

  2. decembrie 10, 2011 la 4:24 am

    Am citit si eu trilogia „Popescu E Napoleon”. E o carte absolut extraordinara, un bildungsroman, iar stilul autorului este fara egal. Intr-adevar,cartile acestea ale lui Stefan Goanta sunt demne de alt tratament, asa cum spune doamna Irina Petras.

  3. decembrie 10, 2011 la 6:29 am

    „Stefan Goanta este o institutie”, spunea scriitorul Ion Pitoiu Dragomir cu prilejul unei lansari a cartii „Stefan Goanta vazut de…”, la Zalau. As adauga: o institutie pentru Salaj, care a functionat fara buget si fara angajati, singura sursa fiind capitalul cultural al scriitorului si omului de cultura, considerat de unii „stalp al culturii salajene”.

  4. decembrie 18, 2011 la 11:00 am

    Ma refeream inainte la stilul scrierii lui Stefan Goanta. Poate ati sesizat si dumneavoastra, domnule C.Stanescu, chiar proza fiind, in textul lui, metafora abunda, iar descrierile sunt fenomenale; pe mine ma linistesc profund aceste descrieri, ma inalta spiritual, dupa cateva pagini de actiune intensa ce redau realitatea obsedantului deceniu.
    Va felicit, domnule C.Stanescu pentru modul in care ati reusit sa realizati portretul unui scriitor care trebuie recuperat de istoria literaturii romane.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper