Un debut de referinta

Un articol de ALEX GOLDIS

Andrei Dósa, Cand va veni ceea ce este desavârsit, Tracus Arte, Bucuresti, 2011, 100 p.

 

„Google este tatal meu/ de la el am invatat cum se face/ nodul la cravata// am apelat la el/ de mai multe ori intr-o singura zi/ decât la tata in toata viata mea“. Greu de gasit, in poezia ultimilor ani, un anthem mai percutant pentru descrierea tinerei generatii lasata singura acasa in grija Internetului (si imi imaginez deja ca pe canalele lui, aceste versuri vor face cariera). Andrei Dósa, caci el e autorul rândurilor de mai sus, debuteaza la Tracus Arte cu un volum excelent, facut parca sa compenseze criza de debuturi semnificative din ultimii ani. Alaturi de „Divina tragedie“ a Medeei Iancu, dar intr-un cu totul alt registru, „Când va veni ceea ce este desavârsit“ (onorat recent cu premiul Iustin Panta al revistei „Euphorion“) trebuie trecut neaparat, o spun din start, la capitolul mari reusite ale anului 2011.
De la „Borcane bine legate, bani pentru inca o saptamâna“ sau „Cântece excesive“, primele doua volume ale lui Dan Sociu, n-avem in poezia mai recenta un volum mai reusit in sfera „tranzitivului“, a „banalului“ sau a „autobiograficului“ (desi, cu exceptia lui Stefan Manasia, Claudiu Komartin, Radu Vancu sau Dan Coman, mai toti poetii semnificativi din ultimii ani au vizat-o). La fel ca Sociu, Dósa are deja stiinta de a face din maruntisuri greu de decupat din noianul de amanunte ale zilei niste evenimente personale. Afirmatia e de tot banala, insa ea exprima poate cel mai corect fizionomia acestei poezii. O seara cu parintii („niste idoli de piatra/ sculptati in fotolii“), o masa obisnuita insa intotdeauna tensionata pentru ca „niciunul dintre noi nu suporta/ sa fie vazut mâncând“, o expeditie in bucatarie „in timp ce mama/ framânta aluatul/ pâna se face un obraz rotund de copil“, sau o discutie de la distanta cu tatal („Tata imi scrie:/ sa vii acasa, ca niciodata nu stiu/ câta pâine sa cumpar“) dau seama de capacitatea tânarului poet de a construi inedit si expresiv pornind de la realitatea imediata. O constructie cu atât mai uimitoare cu cât ocoleste atât metaforizarea, cât si violentele de limbaj de regasit uneori la un Sociu sau Khasis.
Trip-uri si fantezii
Cu sonorul stilistic dat la minim, primul si cel mai reusit ciclu al volumului, „intr-un sul de linoleum“, reface din imagini disparate dinamica sufleteasca a unei familii. Predilecta in aceste scurt-metraje filmate cu incetinitorul e surprinderea in câteva detalii a tensiunilor mocnite, a sentimentelor neexprimate, a gesturilor refulate. Blocajul comunicarii cu cei apropiati – si angoasa derivata de aici – par a fi obsesiile centrale ale poeziei lui Andrei Dósa. Felul cum sunt puse in pagina mi se pare extraordinar. Pe de o parte, pentru ca aceste instrainari si neintelegeri de zi cu zi nu sunt niciodata marturisite direct. Ele se ghicesc in spatele unor activitati indiferente, insa din care copilul e programatic exclus. Intr-un rând mama „da legumele prin razatoare“, tata mestereste la „trusa de unelte“, in altul amândoi „se uita la stiri“. Cu adevarat impresionant – si aici poezia lui Dosa incepe sa se detaseze treptat de minimalism – e ca aceasta energie negativa se acumuleaza intr-atât, incât incepe sa disloce ordinea obiectelor. Fara sa-l violenteze propriu-zis, suprarealitatea se insereaza in real cu cu puterea flash-ului. Andrei Dósa e deja un specialist al imaginilor inregistrate cu intensitatea si luminozitatea orbitoare de blitz, al trip-urilor, al fanteziilor scurte si pregnante. Aproape pe nesimtite, componenta realului se modifica sub intensitatea emotiei. Mocniri puternice, sentimente vulcanice se ascund indaratul acestei poezii „banale“ si „cotidiene“ – si dintr-odata „Ceea va veni ceea ce este desavârsit“ ne recomanda un imaginar stratificat, orchestrat de un poet complex. Primul poem din volum, din care am citat deja câteva pasaje, e cel mai reprezentativ in acest sens: „ai mei se uita la stiri/ de douazeci de ani/ in coltul din dreapta-sus al ecranului/ pâlpâie cuvântul RELUARE// ne asezam la masa ca o familie/ desi niciunul dintre noi nu suporta/ sa fie vazut mâncând// degajam o vitalitate intolerabila/ in efortul de a asimila ceva servit de-a gata// smulg linoleumul/ ma infasor in el ma rostogolesc/ ca un cilindru compactor/ din bucatarie in bucatarie/ pâna la capatul lumii“. Interesant e ca angoasa celui doritor sa dispara pur si simplu „la capatul lumii“ ia aici forma unui joc in care copilul isi inventeaza un vehicul fantastic…
Fara a afisa vreodata o personalitate traumatizata (siguranta si discretia stilistica a lui Dósa il feresc de astfel de exagerari), copilul pândeste cu infrigurare dezghetul sentimentelor, chiar când acest dezghet se dovedeste a fi partial sau accidental. O lupta sportiva in care adolescentul e infrânt devine prilej de apropiere fata de tatal sau (in „asa cum imi place mie sa fii“), spargerea unei tevi din bucatarie apropie sufleteste membrii familiei ca pe niste sinistrati aruncati in stare de urgenta: „si când s-a umplut galeata eu am/ luat-o si am varsat-o inapoi pe podea/ in apa toate lucrurile se fac mai usor/ le-am spus iar ei mi-au zâmbit“. Nici spaimele domestice infantile nu sunt ocolite. Dimpotriva. Lentoarea cu care ele urca insidios la suprafata constiintei (si a discursului) capata aspectul socant si pregnanta unui, vorba poetului, „preinfarct“. O sesiune obisnuita de gatit a mamei se transforma intr-un halucinant „preview“ al mortii: „amesteca mâncarea pusa pe foc/ cutitul râcâie coaja cruditatilor/ cru cru cru/ lumineaza/ galben portocaliu si alb/ lumina asta intra pe sub/ usa camerei mele insotita/ de vocile teatrului radiofonic// si daca toate astea n-au contat/ atâta timp/ acum au puterea unui preinfarct// când va muri/ voi da radioul la maxim/ voi cumpara un robot de bucatarie/ si il voi lasa sa mearga in gol/ sa nu se auda pâna afara/ cum eu in camera“.
Sub puterea unei sensibilitati iesite din comun (e multa tandrete inselata in aceste poeme), Andrei Dósa stie sa deduca angoasele si fricile aproape din nimic. Simpla cadere pe strada a mamei se transforma intr-un eveniment poetic de proportii. Tot sub imperiul intensitatii emotionale combustive – putem ghici cum sângele urca vertiginos in obrajii copilului-martor – placile tectonice ale realului aluneca si de unde nu te astepti tâsneste un imaginar distorsionat, dar incandescent ca o lava. Si iata-l pe poetul minimalist luat in posesie, in astfel de momente de climax interior, de un imaginativ contorsionat à la Nichita Stanescu: „eram cu mama când a cazut pe strada/ fâsâitul rochiei s-a auzit ca intr-un amfiteatru grecesc/ ii vedeam trupul in aer/ imi spuneam ca pamântul s-a inclinat/ si mama odata cu el/ ma voi obisnui numaidecât cu asta/ si trupul meu va avea aceleasi miscari nefiresti/ pe noul pamânt/ dar vom putea sa ne tinem de mâna si asa/ si vom putea merge si asa/ mama/ cu membrele sucite/ cu umarul fugit inainte/ si bratele aruncate in fata/ eram cu mama când am auzit bufniturile/ mai moi mai tari un amestec de bufnituri si pravaliri/ interjectiile scoase de pielea care se julea de asfalt/ dintii toc oasele toc toc/ ca bastonul unui orb cautând o iesire/ un loc unde durerea poate fi evitata“.
Birocratizarea eului
N-am citat aproape deloc din celelalte doua cicluri ale volumului, nu la fel de acute, insa cu totul remarcabile. „Usa rotativa“ schimba putin registrul in favoarea unei poezii mai accentuat politice, de protest la adresa reificarii sociale actuale. Tot experientele personale, de proletar office, imbracat in costum si tenisi, „separat“ si el si „scuipat“ de usile rotative „in malluri, banci si corporatii“, constituie punctul de plecare al poemelor – si tot o imaginatie colorata reuseste sa le dea contur. Sclipiciul fals al banner-elor electrice, al halelor si al supermarket-urilor „made in west“ (niste „comete“, „stele calauzitoare ale poporului“), precum si dualitatea celor supusi („zâmbetele lor seamana cu/ o conserva deschisa cu cutitul“) fac subiectul unor registre care merg de la burlesc pâna la sardonic. Si poate ca discursul protestatar n-ar fi fost indeajuns de convingator daca personajul central nu s-ar fi recomandat el insusi ca o figura dedublata, când nu fragmentata de-a dreptul: „fac un efort continuu/ sa fiu impreuna cu celulele mele“. In alt loc, ni se furnizeaza o definitie birocratica a interioritatii – drama de a nu mai avea acces nemediat la sine si de a simti diviziunea muncii instalata in propriul creier: „Capul meu este plin de cutii mici de sidef/ care alcatuiesc un zgârie-nori plin de birouri./ Acolo sunt functionari care privesc/ iarba, cerul, oamenii,/ si imi trimit rapoarte despre ce am vazut“. Ar fi putut lipsi, ce-i drept, din volum „Monstrul sacru al scobitului in nas“ sau „cântec de adormit copiii“, doua piese in care je m’en fichismul si mistocareala nu depasesc nici imaginatia, nici forta protestatara a unui elev ce lanseaza prin clasa avioane de hârtie.
In schimb, destule poeme de dragoste memorabile compun ultimul ciclu din carte. „Filtrul vegetal“, „fara nici o legatura“, „principiul ordonator“, „despre combaterea efectului de sera“, „canon D40“ sau „film documentar“ sunt toate mici episoade cotidiene in care tandretea intra intr-o ecuatie destul de greu de descompus cu reprosurile si neimplinirile. Pe cât de neinteresanti par cei doi in plan concret, pe atât de complex e jocul de roluri dintre ei. Personajul central poate ghici inca de pe acum ca „la capatul vietii tale e o femeie rigida“, in timp ce „la capatul vietii mele e un batrânel neindemânatic“. O iesire neobisnuita din volum o asigura „când va veni ceea ce este desavârsit, ceea ce este in parte va disparea“, un poem lung cât sapte, de citit ca un subtil manifest al poetului. Un aer sintetic, de tur de forta imaginativa si de acumulare a tuturor calitatilor ilustrate anterior, ii confera un usor caracter programatic, dar cu totul scuzabil la un tânar poet care are intr-adevar cu ce se lauda. „Când va veni…“ e, in fond, o mica epopee poetica edificata pe ramasitele minimalismului (folosindu-se adica, de mijloacele lui), ridicat acum la alt nivel. O simpla rapire a iubitei de la office devine, intr-o progresie macrantropica amintind pe Cartarescu, o calatorie fantastica ce antreneaza un vertij de fapte deopotriva „reale“ si livresti. Nimic religios sau metafizic in tot poemul, si totusi acumularea acestor detalii trimite oblic spre redimensionarea naratiunilor totalizatoare. Atât de lipsita de complexe e in fond imaginatia lui Andrei Dósa, incât ea poate reingloba, fara teama altor poeti actuali de a fi mai putin cool, pâna si „Epistola catre Corinteni“, obsesie centrala a volumului…
Nu vad alt mod de a-mi incheia pledoaria pentru o carte de referinta a poeziei tinere din ultimii zece ani decât citând un pasaj din acest poem final – elocvent, cred, pentru posibilitatile unui poet la fel de in apele lui atât in minimalism, cât si in neoexpresionism (daca luam de buni polii in care s-a invârtit poezia mai recenta): „sa vina sa ne ia cu el acolo unde ayahuasca infloreste in teasta/ bastinasilor acolo unde frunzele de marijuana sunt fractalice/ acolo unde opiumul din barometre nu coboara niciodata sub/ 760 de mm acolo unde oamenii concep gemeni si tripleti pe/ ecstasy acolo unde marijuana sparge creierele ca pe niste fiole/ cu adrenalina acolo unde heroina iti provoaca un orgasm mai puternic decât orgasmul colectiv al unui grup de delfini al unui/ recif de corali acea pasta fluorescenta care acopera oceanul/ ejaculare care dureaza câteva zile acea cursa nebuna a globulelor/ rosii de la mâna inghetata de emotie la buzele crapate scurta/ fuziune cu sexul scurta fuziune cu inima oh echivalentul a/ câte grame de uraniu imbogatit este inima mea câti megawati/ produce inima mea pe secunda ca sa te incalzeasca pe/ dinauntru// ce vointa face ca inima asta sa bata fara oprire timp de aproape/ un secol“.

 

Un comentariu pentru “Un debut de referinta”

  1. decembrie 16, 2011 la 6:05 pm

    Şi când te gândeşti că manuscrisul cărţii ăsteia a fost declarat nul de Cartea Românească…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper