Sub semnul apocalipsei

Un articol de A. GH. OLTEANU

Adrian Costache, Trilogia de la Sf. Sava, Editura Art, Bucuresti, 2011, 511 p.

 

Literatura inspirata de universul scolar (Ionel Teodoreanu, Mihail Drumes, George Sovu si altii) n-a produs, pâna acum, carti de prim raft. Aceasta limita este certamente depasita  de „Trilogia de la Sf. Sava“ pe care Adrian Costache a publicat-o recent (Editura Art, 2011). Ampla constructie românesca se constituie din romanele – publicate separat în anii anteriori – „Regele sperietorilor de ciori“, „Apocalipsa dupa Ian“ si „Lista cu nume“. Trilogia se deschide cu un prolog, intitulat „Parfumul pierdut“, care contine pagini atinse – nu exageram! – de aripile capodoperei.
Primul dintre romane, „Regele sperietorilor de ciori“, abordeaza o tema pe cât de delicata, pe atât de bine ilustrata artistic: tentatia adolescentelor de a se îndragosti de barbati maturi. Ea a fost tratata magistral, precum se stie, de catre G. Calinescu în romanul „Enigma Otiliei“. Numai ca, daca la Calinescu avem de-a face cu o perspectiva tipologica, în romanele lui Adrian Costache aceasta se îngusteaza: profesorul tânar sau între doua vârste este nevoit sa îndure si sa reziste „agresiunii“ unor eleve îndragostite nu de colegul lor din banca, ci de profesorul de la catedra. Steriade, personajul din primul roman, povesteste la persoana întâi avatarurile iubirii dintre Alicia si el, asigurandu-ne însa „ca era vorba de «un amour platonique» – semanând astfel cu toate iubirile acelea care se consuma în priviri, gesturi, atingeri si cuvinte, ca si în constiinta existentei acelei iubirii… Ele, privirile sau gesturile, fusesera asadar punctul de pornire la care se adaugase poate si un schimb de cuvinte, dar mai ales priviri intense uneori, un schimb special de priviri prin care doi oameni se recunosc între ei, dar recunosc si altceva, un limbaj anume si un secret între ei nemarturisit, în sfârsit tot ceea ce pare a spune ca cei doi se stiu unul pe celalalt de foarte multa vreme, dintotdeauna, eventual de la facerea lumii“ (pp.27-28). În orice caz, el va depasi cu bine „pericolul“, cum se mai întâmplase si alta data. Undeva, în „Lista cu nume“, sotia sa va emite urmatoarea judecata de valoare asupra moralitatii sotului ei: „– Sotul meu a avut destule aventuri, …dar cred ca ele s-au consumat, în cea mai mare parte, acolo în paginile acelea!… El a fost un sensibil si a avut, într-adevar, o foarte bogata viata sufleteasca… S-a îndragostit de câteva ori si am stiut si eu asta!…“ (p. 439). Trebuie, de altfel, adaugat numaidecât ca accentul nu cade la fel pe psihologia celor doi protagonisti ai povestii de dragoste, asupra trairilor fetei nu se insista prea mult.
Centrul de greutate epica al trilogiei se afla însa în al doilea roman. „Apocalipsa dupa Ian“ poarta ca subtitlu „romanul unui roman neterminat“. Ca sa scrie ultimul sau roman, „Ninsoare pe Mapamuto“, Ian Munteanu, inspector general în Ministerul Invatamântului, renunta la post si se întoarce la Colegiul Centenar (numele din roman al Liceului „Sf. Sava“), unde fusese profesor si director. Constata însa ca se aflã în lipsa de inspiratie, ceea ce face ca aceasta constatare sa fie motivul principal al primei parti a „Apocalipsei“…, devenit, uneori, un fel de lamentatie a neputintei de a-si scrie romanul. Pentru ca nu poate sa scrie nici macar prima fraza, Ian recurge la diferite subterfugii: intercaleaza, de pilda, note razlete de jurnal, prin care încearca sa-si justifice neputinta: „Niciodata nu am contat decât accidental pe gestul de a scrie… Am fost mai mult de jumatate din viata profesor si asta mi-a placut sa fac cel mai mult… (p.182). În disperare de cauza, naratorul face un salt înapoi în timp si povesteste, în urmatoarele trei parti, întâmplari din perioada anterioara de profesorat si directorat a lui Ian Munteanu.
Naratorul si personajul sau creioneaza portretele câtorva profesori si elevi: directorul-prim, Stelica Ramura, directorul adjunct, Dragnoiu, Eliza Farina, Doina Amelescu, bibliotecara, fata din prima banca si înca altii. Ce ar fi de retinut la acest nivel? Intâi, ca atitudinea autorului/naratorului/personajului fata de colegii portretizati este una cel putin ironica, atunci când nu este sarcastica. Apoi, ca portretele sunt foarte reusite. În fine, ca pe Ian Munteanu naratorul îl înfatiseaza mereu într-o lumina favorabila – mai ales în comparatie cu colegii sai de cancelarie – indiferent de ipostaza în care-l surprinde. E aici ceva din esenta de sine a lui Ian Munteanu: vanitate, poate, pe care naratorul (autorul?) nici macar nu face efortul de-a o estompa si care e confirmata de Horo, profesorul de istorie: „Esti în fond un orgolios… (îi spune el franc lui Ian). Si-un absolutist! cum zice Farina“ (p. 331), care, la rândul ei, cugeta: „Este un tip care-o intriga, are un fel de tinerete pe care ea n-a avut-o, navalnica cumva, un fel de expresionism al trairii, … poate chiar tensiunea ideii… Nu-si da seama daca tipul este într-adevar citit, pare mai degraba modest intelectual, dar spune aproape mereu lucruri interesante… Si totusi este ceva excesiv în el, se gândeste ea…“ (p.332). Însa nu este exclus nici ca vanitatea sa fie o expresie a împrejurarii ca personajul are constiinta valorii sale.
Personajele din „Apocalipsa“… – de fapt, din întreaga trilogie – nu dobândesc, prin evolutie proprie, o consistenta definitorie. Naratorul este preocupat, în masura covârsitoare, de personajul prim, Ian Munteanu.
Prin intermediul naratorului si al personajului sau, Adrian Costache se abandoneaza – si bine face! – tentatiei de a recurge la eseistica, într-un roman  care se vrea epic prin definitie. De aceea, unele întâmplari, banale ori mai putin obisnuite, devin prilej de comentarii inteligente care fac dovada culturii vehiculate de autor. Temele mai frecvente în marginea carora autorul gloseaza sunt: nasterea, dragostea, moartea, timpul, cunoasterea, relatia cu Dumnezeu etc., mai toate ca ecouri în constiinta protagonistului ale unor întâmplari, situatii, contrarietati etc. Aceste glose care, uneori, sunt ale unui moralist, constituie materia eseistica disipata în întreaga masa a trilogiei, ajutându-l adesea pe autor sa-si salveze paginile de pericolul senzationalului sau a sentimentalistului, pericol care-l pândeste mai ales în primele doua romane. Datorita lor, stilul ramâne mereu dens si grav.
O caracteristica a scriiturii întregii trilogii este ca naratorul se adreseaza direct cititorului, dându-i îndrumari de lectura si lasând impresia ca tine sa-l învete pe acesta stiinta literaturii. Cele mai multe asemenea notiuni apartin, fireste, teoriei narativitatii. El vrea cu tot dinadinsul ca cititorul sa disocieze între autor, narator si personaj, între personajul principal, secundar si episodic, sa poata defini relatia dintre fictiune si realitate etc. Ar fi interesant de stiut cu ce avem a face: deformatie profesionala sau influenta postmodernista? Sau si una si alta? (Noi însine – s-a observat – am fost constrânsi sa operam cu atari disocieri, ca sa nu ne aflam într-o pozitie otioasa fata de autor).
Un element de noutate în constructia „Apocalipsei…“ ar fi urmatorul: când are impresia ca naratorul nu acopera în întregimea ei bogatia materiei epice, autorul inventeaza un narator colateral în persoana lui Ion Trifu, romancier diletant, dar cu un aport substantial în diversificarea perspectivelor si „viziunilor originale asupra unor lucruri si stari de fapt“. Ce se afla în „romanul“ lui Ion Trifu stie însa foarte bine tot naratorul prim al autorului.
Autorul, prin naratorii sai, n-ar fi putut evita ceea ce este comun mai tuturor colectivelor didactice: intrigile, conflictele, „lucratura“. Însa – ceea ce este simtit ca o insuficienta epica – nici unul dintre naratori nu povesteste, macar în datele lui generale, un asemenea conflict, intriga etc., limitându-se doar la a le numi, fara relief narativ adica: „…Ion Trifu va face, în cele din urma, în asa fel încât în directia lui Ian Munteanu sa curga tot ce înseamna reclamatie în Colegiu, iar intrigile se vor multiplica infinit, ca-ntr-o drama shakespeariana, în care vor fi angajati deopotriva profesori, elevi, femei de serviciu, parinti, vecini ai Colegiului etc.“ (p. 362). Sa nu fi izbucnit oare niciodata, la Colegiul Centenar, un asemenea conflict? Ca, de existat, au existat, fiindca naratorii semnaleaza prezenta lor: „totul se rezolvase cumva în intrigi si meschinarii“ (p. 371).
În cel de al treilea roman, „Lista cu nume“, printr-o actiune usor detectivista, naratorul, ziarist de investigatie, încearca pe toate caile sa recompuna persoana lui Ian, insistând mai ales asupra laturii umane a acestuia, centru ca, profesional, îl poate defini mai exact, gasindu-l ca atare în amintirile fostilor elevi, în fotografii si în scrisori de la fosti elevi, si, evident, în propria-i literatura: „Confesiunile unui bun-visator“, „Regele sperietorilor de ciori“. Pe de alta parte, „Lista cu nume“ devine în sine romanul celorlalte romane, asa cum „Apocalipsa…“ era romanul unui roman neterminat. Citita din perspectiva acestui ultim roman, în întreaga trilogie devine evident faptul ca Ian, direct, sau indirect, prin naratorii sai, se afla într-o continua cautare de sine, o încercare perpetua de a se defini ca individ uman, lasând impresia ca în niciunul dintre cele trei romane autodefinirea/ definirea nu-l satisface sau ca, orice ar spune/s-ar spune despre sine nu-l satisface. Ian nu mai apare, în acest al treilea roman, într-o lumina favorabila ca de atâtea ori în „Apocalinsa…“, pentru ca, la fel cu personajul sau, naratorul nu reuseste sa-l recompuna integral mai ales pe Ian-omul, având mereu senzatia, marturisita adesea explicit, ca ceva îi scapa în aceasta recompunere, ca ceva din personalitatea lui Ian ramâne enigmatic: „Oare asa sa fie toata lumea aceasta a profesorimii pe care eu nu o cunosc?!… ma aflu, fara sa stiu, în fata unui fenomen sociologic pe care toata literatura cu acesti oameni l-a eludat?!… Oare întreaga lor viata esentiala se desfasoara doar acolo, în fata acelor chipuri, în fata elevilor lor?!… Îmi dau seama ca îmi este imposibil sa accept aceasta idee…“ (p.445). (Desi numele protagonistului este diferit de la un roman la altul – Steriade în „Regele…“, Ian Munteanu în“Apocalinsa…“, Ian Steriade în „Lista cu nume“ –, cititorul se convinge usor ca e vorba de una si aceeasi persoana si ca inconsecventa pastrarii aceluiasi nume se datoreaza fie unui procedeu de amalgamare a întâmplarilor, de insolitare a acestora în ultima instanta, fie faptului ca la ideea unificarii celor trei romane autorul a ajuns dupa ce le-a scris, pe fiecare, independent unul de altul).
„Lista cu nume“ capata, de la un moment dat, tonul grav al interogatiilor existentiale, naratorul sau Ian însusi, ori alte personaje precum doamna din Bruxelles, formulând asemenea întrebari despre rostul omului ca individ social. Faptul, de pilda, ca Ian lipseste din acest ultim roman, retragându-se în Mapamuto – universul copilariei sale – si refuzând orice contact cu desertaciunile lumii, e plin de semnificatii. Perspectiva ca, dupa o cariera didactica stralucita, sa ramâna un simplu nume, fie el si sapat în piatra, îl arunca într-o criza morala din care, întelegem, numai contopirea, prin moarte, cu muntele mitic al copilariei îl va mai putea scoate. Ultimul roman neaga, de aceea, mai toate valorile (sau iluziile) care pareau a-l sustine pe om în periplul lui pe pamânt, afirmate, totusi, în primele doua romane. Nici arta (numele „adunat pe-o carte“), cu atât mai putin iubirea nu mai pot însemna ceva, odata cu pierderea sensului trecerii prin viata. Devenirea pare sa consume, cu fiecare clipa care trece, acest sens. Nici revenirile insistente asupra unor pasaje din primele doua romane nu au darul de a recupera ceva din vechile idealuri, daca acestea au avut vreodata vreun sens. Dimpotriva, faptul mai are, în plus, consecinte asupra unitatii compozitionale a trilogiei.
Încercând sa-si înteleaga personajul dintr-o proiectata carte, pe Ian adica, naratorul din „Lista cu nume“ simte ca se identifica cu el si-si cristalizeaza gândurile într-o cugetare de ampla cuprindere asupra conditiei umane: „De aceea poate nevoia de a scrie acea carte despre Ian ramâne, chiar daca înteleg abia acum, în aceste clipe, ca nici cartea nu ma va ajuta prea mult sa-l înteleg pe Ian, caci omul nu poate fi înteles niciodata pâna la capat nici în viata si nici în moarte… Iar asta se va întâmpla si cu mine si cu milioanele din jurul meu si cu cele care vor urma… E ca si cum toti am fi fost odata condamnati la o sentinta necunoscuta…“ (p.504).
„Lista cu nume“ devine, de la o pagina la alta, cu adevarat romanul romanului neterminat (de fapt, nici macar început, în ciuda documentarii minutioase). Cu aceasta stratagema narativa, de a merge pe urma unui profesor-autor de romane – adevarata fictiune a trilogiei în fond –, Adrian Costache da nastere unui personaj de o mare complexitate umana si intelectuala, salvându-l de pericolul schematismului si al prejudecatilor care s-au tot adunat în jurul acestei categorii de intelectuali, deocamdata indispensabila, nobila în sine, dar cam nebagata în seama. Întelegem, pe de alta parte, ca celelalte personaje nu sunt decât adjuvanti ai naratorului si nu mai avem pretentia ca ele/ei sa capete o consistenta de sine-statatoare. „Lista cu nume“, cel mai valoros dintre romanele trilogiei, anuleaza aproape în totalitate obiectiile mai mult sau mai putin transparente formulate în aceste rânduri, pentru ca – nu-i asa? – finit coronat opus.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper