Romania din diaspora: O putere transnationala

Ieri am primit o scrisoare din Noua Zeelanda si un telefon din Lima. Prietenii mei sunt profesori universitari, în primul caz, diplomati, în cel de al doilea. Romani si unii si altii. Îmi trimit site-ul unei edituri. Si ma sfatuiesc sa comand prin internet o carte, aparuta în Romania recent. Lor le-a placut.

Alaltaieri am primit o scrisoare din Boston. De la un medic clujean, cercetator la un institut de studii celulare. Medicul  ma întreba daca am vazut în presa din Romania scrisoarea unui prieten de-al nostru comun. Despre o facultate din Iasi, unde treburile merg cam anapoda. Respectivul prieten fusese asistent la acea facultate. Acum, de vreo 7 ani, este cercetator la un institut de fizica plasmei din Nagasaki. „Crezi ca a facut bine ca a scris ce-a scris?“, ma întreba omul de stiinta din Boston. Prilej sa-l contactez pe cel din Nagasaki. Si sa aud, printre altele, ca s-a însurat. Cu o bursiera de-a lui, din Ukraina. „Sotiei mele i s-a parut normal sa iau pozitie“, m-a asigurat. „A citit deci articolul?“, întreb, întrebare naroada. „Desigur, întelege perfect romaneste, îmi spune. E dintr-un sat de la granita cu Romania. Dintr-o familie de hutuli. Dar ne-am cunoscut în Japonia.“
Mai acum cateva zile am primit un E-mail de la Cape Town. Avem acolo un prieten care a emigrat din Bucuresti  în urma cu vreo 30 de ani. Vine în Romania mai rar, fiindca lucreaza mult. Este arhitect. Si pictor de biserici. Bineînteles, ortodoxe, asta stie sa faca, fiindca a urmat cursuri de arta bizantina în tara. Cand am fost la el ultima data, în biserica în care tocmai lucra, slujba se tinea în limba greaca. Kirie!!! Kirie!!! Si printre picioarele enoriasilor se fugareau copiluti negri. „E o mare navala a populatiei africane spre ortodoxism, ne-a spus preotul grec. Fiindca Africa este deceptionata de catolicism“.
Noi îl ascultam fara comentarii. Ce sa facem, adica? Venim doar din Grecia. Asa ca mai stim si noi cate ceva. Iar cand e  vorba despre biserica ortodoxa, lasam ochii în jos. Si privim prin colturi.
„Ati vazut cum arata Spitalul Coltea dupa restaurare?, ne întreaba arhitectul din Cape Town. Mi-a trimis nepotul meu un documentar. Îl gasiti pe youtube, merita, e splendid“.
Nepotul arhitectului din Cape Town este computerist. A absolvit în Romania. Dar de cativa ani buni lucreaza pentru o firma din Anglia. Sase luni la Glasgow, sase luni în Calcutta. El ne tine pe toti în priza. Cat lucreaza ei pe acolo nu stiu, cert este însa ca „navigheaza“ din plin pe calculator. Si ne „butoneaza“ si noua tot ce vrei si nu vrei.
Suntem deci permanent în legatura unii cu altii. În cadrul unui segment social, ar spune omul de meserie din mine, adica sociologul. Un segment social, care s-a întins însa prin lume, ca o caracatita. Si tocmai asta este probabil diferenta cu care ne-au marcat ultimele decenii.  Segmentul social caruia îi apartinem nu mai salasluieste pe cateva strazi din cateva centre universitare dintr-o tara din Est. Un segment social bine determinat de altfel si acolo. Si si atunci. Fiindca ne stiam unii pe altii, într-o generatie, ne urmaream, traiam în cercuri profesionale, în care ne straduiam sa ne dovedim. Acum, aria s-a extins. Încercam sa ne dovedim planetar. Tot la nivelul unui anume segment social însa, fiindca niciunul dintre cei pe care i-am pomenit mai sus nu doarme întins pe jos în gara din Amsterdam în rand cu drogatii, nu fura portofele prin Paris si nu scoate cutitul la beregata batranilor, spargand case la Roma.
Ceea ce au adus nou însa ultimele decenii în segmentul nostru este faptul ca suntem multi. Si multi dintre noi, foarte buni. Diaspora intelectuala a dobandit constiinta de sine. Constiinta de sine profesionala, nu politica, asa cum se întampla cu diaspora de dinainte de 89, cand culoarea politica spunea totul. Si cand se pastrau legaturi doar în cadrul dictat de acea culoare politica. Acum, legatura este acolo unde te duce Google, unde te duce Yahoo. Si unde cineva îti spune ceva care sa te intereseze.
În ultimele decenii, deci, tinem legatura unii cu altii. Asta este darul pe care ni l-a facut dezvoltarea mijloacelor tehnologice. Si, mai nastrusnic, tot datorita lor, fie ca suntem la Cape Town, fie la Nagasaki, stim pe ore si pe minute tot ce se-ntampla în tara. Din acest punct de vedere, tara stie mai putine despre noi, decat noi, cei plecati de decenii, despre segmental nostru social aflat în tara. Romania a devenit mai mare decat poate fi ea cuprinsa fara efort. Profesionalismul celui din tara sufera fara sperante. Eu stiu ce scrie domnul Cristea Enache, dansul habar nu are ce scriu eu. Deci, eu stiind, ma pastrez în profesie. Dansul, nefiind interesat ce se scrie în limba romana prin alte parti, îsi pierde într-un fel obiectul muncii. Fiindca o parere avertizata despre mersul literaturii romane în momentul de fata nu mai poate pretinde sa aiba.
Înainte de ‘90 a venit la noi un pictor din Romania. Iesise cu niste expozitii, luase si un premiu international, îl prostise cineva de cap sa ramana în Vest, si cum nu exista alta posibilitate de viza decat prin înmatricularea la o unitate de învatamant, s-a înscris din nou student, anul întai, la o facultate de arte plastice din Olanda.
„De unde vii dumneata“, l-a întrebat la primul curs maestrul olandez. „Din Romania“, a spus omul si a dat sa completeze cu date din curriculum, atatea expozitii personale, atatea participari internationale, ba, chiar si un premiu. „Foarte bine, a spus maestrul grabit. De-acum încolo uiti tot ce ai învatat în Romania. Si înveti sa faci pictura ca noi“ „Sa uit? se întreba artistul nostru deconcertat, stand la mine pe canapea cu ochii rotunzi de uimire, si nevenindu-i sa creada ca n-ar fi fost vorba cumva de niscai naluci auditive. Sa uit? Cum se poate sa uit?“
A umblat cateva zile cu ochii rotunzi. Impiedecandu-se de atata nedumerire. Si dupa vreo saptamana s-a întors acasa.
Astazi, daca i s-ar fi întamplat una ca asta stiu sigur ca n-ar mai fi avut sentimentul scufundarii corabiilor. Astazi la auzul unei asemenea ineptii, ar fi trecut-o pe Facebook. Si s-ar fi stricat de ras, cu unii si cu altii de pe pamantul asta, devenit dintr-odata prea mic. Fiindca, astazi, diapora si-a schimbat caracterul. A devenit o forta. O putere transnationala. Astazi, orice membru al oricarei diaspore stie ca el nu trebuie sa uite nimic. Ca tocmai pe acea memorie de fier e chemat sa cladeasca.
Am meditat mult la aceasta întamplare, care mi se pare paradigmatica. Si am ajuns la concluzia ca cel mai grav lucru care i se poate întampla unei diaspore este ca, în cadrul ei, sa se întrerupa povestile unui neam.  Povestile mai vechi sau mai noi, duse mai departe, împletite cu ale altora, îmbogatite, transformate, dar neuitate. Nu mai suntem un copac, cu radacinile adanc   împlantate-n pamant, scria un sociolog  (nu spun care, fiindca nu vreau sa  spulber frumusetea observatiei în note bibliogafice si citate). Nu mai suntem un copac cu radacini în pamant, spunea, asadar, omul acesta inteligent. Ne întindem însa spiritual pe deasupra lumii, ca o Cale Lactee.

Un comentariu pentru “Romania din diaspora: O putere transnationala”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper