Roland Garros, mon amour (33)

Un articol de Valentin Protopopescu

Sâmbata, 27 iunie 2009. Al treilea stadion de tenis ca marime din baza de la Porte d’Auteuil, celebra arena numarul unu, una de forma circulara, geme de lume. Sunt cam 4000 de oameni în tribune. Este dupa-amiaza, soarele arde de parca nu ar fi mai, ci august. Aproape ca nu exista umbra, nici curenti de aer nu prea se simt, desi zona este una foarte înverzita. Astazi, vremea nu tine cu sportul alb, cu toate ca mai bine asa, decât ploaie, furtuna si asteptare.
În turul al treilea al Roland Garros-ului se întâlnesc doi tenismani cu frumoase carti de vizita. Unul, sârbul Novak Djokovici, a fost semifinalist aici în 2007 si 2008. Multa vreme a cochetat cu pozitia a doua a ATP Rankings, mai ales la debutul lui 2008, când Nole, cum i se spune în familie, a câstigat primul sau turneu de Grand Slam. Se întâmpla la Melbourne, într-o finala de patru seturi, o runda ultima exotica, în care balcanicul l-a înfrânt pe outsider-ul francez Jo-Wilfried Tsonga. Acum însa Djokovici nu se simte prea bine, el a început Marele Slem parizian pe treapta a patra a clasamentului mondial, fiind întrecut de britanicul Andy Murray, un nou venit la fel de feroce si de flamând de notorietate ca si ceva mai vârstnicul sportiv belgradean.
Si totusi, Novak este extrem de periculos, el putând periclita oricând, pe orice suprafata, y compris la terre battue, suprematia briliantului duet Federer-Nadal. Si desi Nole nu se gaseste chiar în forma sa de vârf, el are în palmares în aceasta prima jumatate a lui 2009 doua finale importante pe zgura, la Monte-Carlo si Roma, ambele pierdute cu greu în fata monarhului de necontestat al zgurei, Rafael Nadal. Mai mult, în semifinala Masters Series-ului de la Madrid, ibericul s-a facut luntre si punte pentru a-l învinge pe pretendentul sârb, dupa mai bine de patru ore de joc si dupa cinci mingi de meci salvate. A fost cea mai frumoasa si mai dramatica partida a anului, dupa cum aveau sa decreteze comentatorii fenomenului tenisistic. A doua zi, în finala, stors realmente de puteri, Rafa avea sa fie zdrobit de Federer, care nu s-a întrebuintat deloc, caci balearul nu mai era decât o umbra a invincibilului maître sur terre.
Acum însa, în aceasta zi de sâmbata, Djokovici nu are câtusi de putin o sarcina facila, caci el îl înfrunta pe germanul Philip Kohlschreiber, un adversar incomod, destul de obisnuit cu aerul tare al marilor competitii. Dincolo de talentul sau natural, Philipp va avea în 2009 un sezon eclatant, el poposind în luna septembrie pe pozitia a 22-a a clasamentului ATP. Tenisman ce loveste backhand-ul cu o singura mâna, el are ceva din eleganta rara a unui Federer, Haas, Wawrinka, Almagro si Pavel. Jucator cerebral, dar cu frecvente momente de boemie, neamtul are o fire de artist, fiind un sportiv incredibil de inventiv, iar tenisul lui este unul complet, dovada stând si faptul ca acesta are în palmares trei turnee câstigate pe toate suprafetele, rapid, zgura si gazon, mai putin pe parchetul alunecos si dur al indoor-ului.
Asadar, o lupta care se anunta cel putin interesanta si în economia careia sârbul, desi favorit, e clar ca nu va avea deloc o viata usoara. Iar acest punct de vedere se confirma cu vârf si îndesat pe masura ce partida avanseaza.
Am privilegiul sa privesc lupta de la câtiva pasi. Pe terenul numarul unu gazetarii sunt adevarati rasfatati ai destinului, caci ei pot asista la partida de la nivelul solului, undeva, din lateral, în coltul de pe fundul terenului. Acolo sunt gradenele rezervate presei scrise si foto. Astazi, stau lânga Omer Ilhan, jurnalist sportiv turc de la „Hürriyet“, un jurnal de mare tiraj. Omer nu arata deloc ca un otoman. Este un personaj straniu, de un exotism ce induce instantaneu perplexitatea în privitor. Are peste cincizeci de ani, însa se îmbraca si se poarta ca un hipiot abia scapat de la Woodstock. Parul sau, înspicat, este lung si inelat. Poarta costum de jeans si o camasa în carouri, nu foarte curata, pe mâini are nenumarate inele de argint, iar la gât îi atârna un numar neprecizat de medalioane-talismane din acelasi metal. Vorbeste cu o gratie rara si franceza, si engleza, si germana, si spaniola. Se întretine cu mai toata lumea aici, la Roland Garros, unde pare sa se simta ca acasa. Îmi spune ca din 1982 nu a lipsit nici macar o data de la Internationalele Frantei. Are cuvinte de lauda despre Nastase si-mi spune ca azi nu mai sunt artisti precum era Nasty. Turcul acesta ciudat este un tip de stânga, iar discursul sau e unul virulent anticapitalist. Nici pomeneala de fundamentalism islamic, tipul e mai occidental decât am sa fiu eu vreodata.
Lucru si mai straniu, în loc sa mi-l laude pe Hagi, se pare un fel de zeu contemporan în Turcia isterizata de microbul fotbalistic, Omer îmi zice ceva de unul, Sasu. Eu dau din umeri nedumerit – si o tin langa cu Hagi, Popescu, Ilie, Lucescu, Pancu etc. Doar ca Omer nu cade în plasa cliseelor cu care eu, rau inspirat, îl tratez, si-mi tot spune ca în Turcia, desigur, Hagi este o replica degradata a lui Zeus din Olimp, dar cei batrîni, „asa, ca mine“ (îmi face Omer cu ochiul), nu l-au uitat pe Sasu.
Who the fuck is Sasu? Pai, în Turcia, ma lumineaza gazetarul de la „Hürriyet“, nu se spune la lovitura libera batuta cu ristul interior folha seca, ci „sa dai o Sasu“. Tipul asta, Mircea Sasu, a fost un fotbalist venit la Fenerbahce de la Minerul Baia-Mare pe la sfârsitul anilor ’60. El jucase si în nationala României, în a carei calificare la Olimpiada de la Ciudad de Mexico avusese un rol important. Era un iubitor al vietii, nu ocolea alcoolul si era un amorez înnascut. În Turcia a ramas o legenda vie pentru ca lovea mingea cu un rafinament pe care bastinasii nu-l mai vazusera. N-a apucat sa faca glorie la Fenerbahce, a înscris într-un tur de campionat sase goluri, apoi s-a accidentat, însa gurile rele spun ca a intrat în conflict cu clubul din pricina amorului pentru o femeie – îmi spune Omer.
În fine, cu un prieten în plus la Porte d’Auteuil, asist la meciul Djokovici-Kohlschreiber. Si nu-mi pare deloc rau ca am ales aceasta partida, în loc sa merg pe Chatrier sau pe Lenglen, caci jocul e de o calitate incredibila. Neamtul este în vâna, a intrat concentrat în partida si nu pare dispus sa faca nici o concesie mult mai celebrului sau adversar. Dar Nole e Nole si ajunge, dupa mingi spectaculoase si un razboi psihologic dur, la un sec 4-1. Din acea clipa Philipp paseste gratios în zona si face cinci ghemuri la rând, în vreme ce sârbul îl priveste cu o blânda nostalgie neputincioasa: 6-4. În mansa a doua, si eu, si Omer ne asteptam ca monstrul sa se trezeasca. N-a fost însa asa, ci Kohlschreiber si-a continuat imperturbabil marsul spre o victorie pe deplin meritata, cu toate ca surprinzatoare. Ca urmare a tenisului flamboaiant pe care l-a practicat, Philipp ajunge la un 5-2 logic. Mai are doar un ghem si va face doi la zero la seturi. Nole îsi aminteste însa ca pe Le Rocher si la Mutua Madrileña l-a chinuit rau de tot pe Nadal, asa ca revine în doar câteva minute: 5-4 pentru neamt. Care, neamt fiind, îsi recâstiga apasatoarea seriozitate teutona si-si adjudeca mansa cu acelasi scor, 6-4.
Setul final ne arata un Djokovici trezit realmente, care face un meci fenomenal. L-am vazut încruntat, i-am admirat grimasele, aproape ca i-am mirosit sârbului sudoarea, l-am auzit cum scrâsneste din dinti. Era el, redevenise campionul magistral si stralucitor. Cinic, Omer comenta cu voce joasa în momentele mai tensionate, mimând ca se pune în locul balcanicului, si aici înjura în sârba, aici se punea în locul neamtului, slobozind printre dinti un „Schiesse!“ discret si consonantic.
Mansa finala ne-a aratat o lupta între titani, nici unul dintre competitori nedorind sa faca pasul înapoi. S-a impus, natural as spune, cel cu nervii mai tari, adica Philipp Kohlschreiber, si tot cu 6-4. Reverul sau cu o mâna, lovit în lung de linie, si serviciile la „teu“, devastatoare, ca si urcarile la fileu pentru o finalizare letala, cu un voleu de ambe parti nu doar elegant, ci si pragmatic – toate acestea au facut diferenta. În acea zi sârbul n-ar fi putut face mai mult. Iar Djokovici s-a recunoscut învins, jucând probabil cel mai frumos meci al Roland Garros-ului, editia 2009. Una a marilor surprize, caci peste un tur, în optimi, Nadal avea sa produca un autentic tremblement de terre, fiind eliminat de suedezul Söderling. O partida pe care nu am vazut-o, fiind deja în avionul spre Bucuresti, si pe care nu am apucat sa o comentez cu prietenul meu de la „Hürriyet“, Omer Ilhan. Ce-o mai face Omer, chiar?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper