Raspunzandu-i lui Homer

Un articol de SERGIU ANDON

Grecilor le datoram nu numai conceptul democratiei, bazele filosofiei occidentale, olimpiadele sau, mai incoace, criza monedei euro, ci si startul cursei interminabile dintre cultura si opusul ei, razboiul. Nu stiu ce au avut in gând creatorii antici nemurind asediul Troiei si toate incaierarile stupide (alte culturi antice fiind mai precaute cu asemenea teme), dar s-a oferit rautatii umane exact ce-i lipsea ca sa se dezlantuie: onorabilitate. Chiar daca infinita inspiratie s-a diversificat, risipindu-se in cautarea unor teme colaterale, unele marete, altele hâde, cum ar fi eroismul, patriotismul, suferinta, cruzimea etc., cultura luptelor a ramas si ramâne principala metoda de spalare a bestialitatii speciei. Pacifistii sunt fie stigmatizati, fie ignorati.
Ziarul „New York Times“ din 13 mai 1965 publica un apel prin care o mie de profesori universitari si alti membri ai mediului academic american avertizau propriul stat ca daca se implica intr-un conflict militar in Vietnam risca, din cauza statutului de superputere, sa se cufunde din nou in atrocitati. Spunem „din nou“ pentru ca, vorbind cinstit, Lumea noua s-a cladit pe atrocitati, dar era bine ca, fie si amnistiind trecutul, academicienii avertizau asupra a ceea ce avea intr-adevar sa urmeze.
Cu toate ca semnatarii Apelului au fost mult mai numerosi decât subscriitorii Cartei de la Praga, demersul a fost ignorat. Singurul raspuns oficial – si acela indirect – pare sa fi fost dat de Seful Statului Major al US Air Force, Curtis Lemay, care dupa vreo 6 luni (la 25 noiembrie acelasi an) avea sa declare hotarât, militareste: „Solutia mea este sa se comunice nord-vietnamezilor cu sinceritate ca, daca nu se retrag in gaurile lor, o sa-i trimitem inapoi in epoca de piatra“.
Un general e un om destept, stie ce spune. Fiecare cuvânt era greu ca o bomba. Vietnamezii s-au retras in „gaurile“ lor, adica in cei vreo 450 kilometri de galerii subterane, dar s-au retras nu ca sa se predea, ci ca sa lupte. Intoarcerea in epoca de piatra s-a dovedit si ea bine tintita, ba chiar ingaduitoare. Avea sa se obtina o intoarcere in timp mult mai izbutita, respectiv intoarcere in cambrian. Este isprava Agentului Portocaliu.
La Muzeul relicvelor militare din Saigon (Ho Chi Minh City) exista un lant de spatii rezervat exclusiv Agentului Portocaliu. Il datoram fotoreporterilor japonezi (alti patimiti ai disputei dintre inteligenta si belicozitate) Goro Nakamura si Bunyo Ishikawa, care nu si-au precupetit sanatatea si viata facându-si meseria in teritoriul invadat de Agentul Portocaliu.
Agentul Portocaliu a fost numele de cod al dioxinei, substanta-minune care, imprastiata din avion, a facut sa napârleasca jungla. Jungla, sora cu vietnamezul. Capodopera de gândire cazona a avut efect. Natura se reface abia acum, dupa 40 de ani. Dar un efect si mai puternic a avut asupra celor 4 milioane de oameni din teritoriul afectat. I-a distrus genetic. I-a intors nu in epoca de piatra, adica in mezozoic, ci mult mai departe in geologie imbrâncindu-i de-a berbeleacul pe scara filogenetica.
Pe unii i-a fotografiat Nakamura atunci, pe altii ii fotografiem noi acum. Substanta a demontat genomul si produce in continuare monstri. In a treia sau a patra generatie. Comuna, statul sau organizatii filantropice au grija de ei. Ii imbraca frumos si curat in sort negru si tricouri verde-brotac. Negru, probabil, de la moarte si verdele de la viata, natura, ecologism etc. Aceasta uniforma simpla e un semn de identitate, cum le place militarilor, dar si o scuza pentru infatisarea lor hidoasa, atenuata de verdele crud.
La iesirea din Muzeul Vestigiilor Militare dai peste un asemenea veteran, in carucior de invalid. Natura i-a pastrat oarecum forma si dimensiunea capului, cu trasaturi mult, mult schimonosite, toraco-abdomenul are o singura unitate anatomica, la fel ca gândacii, iar ambele membre abia se vad, scurte si foarte subtiri. Palmele sunt frunze din care n-au mai ramas decât nervurile. Doua domnisoare normale, provenind din zone necontaminate, il ajuta sa imparta ofrande si sa primeasca donatii. De fapt doar fetele impart, invalidul cel scurt motaie si, daca incerci sa-l saluti, isi pune blând labuta in poala. Dupa ce ii mângâi nervurile cartilaginoase, le duce inapoi la gura, incercând sa-si suga degetul, picotind ca orice copil etern.
Ofranda este o cocarda butucanoasa, bineinteles portocalie, putin monstruoasa si ea: floare pe doua frunze incrucisate de palmier, fratele de suferinta. Din buchetel tâsnesc doua antene lungi, ca de extraterestru, având in vârf un ochi sau o icra, tot portocalie. Involuntar probabil, icra ca de somon semnifica intoarcerea ceasului genetic spre perioada dintâi, când biosfera se plamadea in apa.
Alti copii si adolescenti cu sorturi negre si tricouri brotac stau cuminti intr-o nisa alaturata, ca intr-o diorama de la Muzeul Antipa. Cel mai intreg cânta la o pianina electronica „Besame mucho“, vesel de-ti dau lacrimile. Altii mesteresc câte ceva, desene, ofrande, fiecare dupa puterile pe care i le-a lasat Agentul portocaliu. Daca nu le-a lasat decât labute cartilaginoase, le contempla mirati si atât. Asteapta sa intre in schimb la avanpostul unde se face colecta.
Pe simeze alaturate, un inceput de Luvru al artei care se naste direct din cea mai adevarata suferinta. Sunt desene si acuarele cu rezolvari surprinzator de ingaduitoare, neincrâncenate, optimiste chiar. Zmeie, tancuri de ciocolata, elicoptere multicolore, fetite si baieti calarind voiosi porumbei in zbor, multa miscare, exact ce le lipseste lor. Arta de copii care nu pot sa topaie. Mai grava si in culori mai sumbre este doar lucrarea fetitei Nguien Hoang An, 14 ani, dar asta din pricina temei: „Ocrotindu-mi sora de substantele toxice“. Totusi, chiar si acuarela aceasta pe negru are ceva senin: trei bretoane brunete (mama, eu si surioara) migalite cu grija, o urma de cochetarie neatinsa de agentul portocaliu.
Ar putea oare aceasta cultura a suferintei reale sa aiba mai mult efect decât cultura homerica? Categoric nu. Exista mult prea multe, prea extinse, prea adânci si prea structurate motivatii de sens contrar. Un Curtis Lemay exista in fiecare, abia asteapta ocazia sa se afirme. Probabil ca generalul Lemay a murit in patul sau, cu bluza de la pijama doldora de barete de la ordine si medalii. Tribunalele penale internationale se constituie numai pentru cei invinsi, ori masacrul din Vietnam s-a incheiat remiza, fara invingatori si fara invinsi.
Ceva-ceva se poate face totusi: e nevoie de trei-patru sute de ani de negocieri. Ar fi buna o Conventie internationala care sa impuna o obligatie simpla: in toate statele cadetii sa-si inceapa scolile militare cu câte un an de stagiu obligatoriu la ingrijirea victimelor de razboi. Alt stagiu asemanator, in uniforma de parada, la trecerea in rezerva. Cu eghileti si cu toate decoratiile. As vrea sa-i vad pe toti generalii ca virgula Curtis stergându-i la cur, zi de zi, pe infirmii care nu pot s-o mai faca singuri. Apoi sa se spele bine pe mâini si sa le dea mâncare cu lingurita, ca sa intretina viata asa cum au intors-o ei din matca. In orele libere, ar putea contempla desenele si acuarelele asistatilor. Altul ar fi impactul artei.

(Saigon, noiembrie 2011)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper