Postalionul electronic, Ploiesti-Paris si retur

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Scriitorul, jurnalistul si editorul ploiestean Ioan Grosescu, coleg de facultate si prieten cu Mircea Iorgulescu, l-a provocat pe autorul eseului despre lumea lui Caragiale, „Marea trancaneala“, sa publice volumul „Postalionul cu boi“, un fel de testament al polemistului de mare forta – carte pe care am comentat-o aici pe larg la timpul potrivit – si sa alcatuiasca editia definitiva a studiului acestuia despre Panait Istrati rezultat din altele doua anterioare pe care criticul le-a refacut si le-a contopit, editie aparuta acum, postum, cu o prefata de Eugen Simion, ca si „Postalionul…“, la Karta Graphic din Ploiesti.
Este tulburatoare cursa contra-cronometru la care s-au angajat cei doi admirabili prieteni, data fiind starea sanatatii în continua si severa degradare a lui Mircea Iorgulescu. O cursa, cu respiratia grea, la propriu, pe ultima turnanta a vietii criticului si eseistului autoexilat la Paris în urma cu mai bine de 22 de ani. Cum s-a desfasurat ea, aflam din volumul „Ultima trancaneala“ – parafraza a titlului eseului despre Caragiale – pe care editorul Ioan Grosescu îl publica „la pachet“ cu pomenita editie intitulata oximoronic „Panait Istrati, nomadul statornic“.
„Ultima trancaneala“ cuprinde febrila corespondenta dintre Ioan Grosescu si Mircea Iorgulescu produsa pe fondul luptei acestuia cu necrutatoarea maladie de care era macinat. Avem astfel o inspirata si mai putin obisnuita formula de evocare a unei aventuri intelectuale si existentiale. Din pacate, în aceeasi perioada, Mircea Iorgulescu s-a vazut pus în situatia de a face fata si unei alte nemeritate suferinte, fiind acuzat de o institutie a statului din ce în ce mai compromisa si mai inutila ca ar fi colaborat cu securitatea.
Ioan Grosescu precizeaza într-o nota introductiva ca a eliminat din textele prietenului sau acele pasaje „destul de extinse si numeroase, excesiv de personale si intime“, dar si pe cele „în care pana de viguros pamfletar a lui Mircea Iorgulescu ar pune într-o lumina nefavorabila personalitati ale vietii culturale si politice românesti“. În locul domniei sale, pe acestea din urma nu le-as fi scos. Îi respect însa optiunea, având în vedere ca – asa cum subliniaza – cartea este un omagiu adus lui Mircea Iorgulescu, iesit din scena vietii în luna iunie a acestui an. Or, înteleg, omagiile trebuie sa fie cât mai calde si mai calme.
Grabit sa duca la bun sfârsit ceea ce proiectase împreuna cu prietenul sau, Mircea Iorgulescu nu se cruta câtusi de putin, vrea parca sa pacaleasca moartea si se lupta totodata cu viata (în fond, cea mai grea lupta!), scriind eseul introductiv „De neamul ploiestenilor“, datat 5 noiembrie, 2010, la monografia „Mahalalele Ploiestilor“ a lui Ioan Grosescu, prefata la o editie a „Teatrului“ lui Caragiale si un excelent comentariu critic ce prefateaza o noua editie a romanului lui Augustin Buzura – „Fetele tacerii“, ambele, acestea, aparute la Jurnalul National.
Tensionatul si adesea precipitatul dialog epistolar pe suport electronic si, într-o mult mai mica masura, telefonic, este plin de referinte, explicatii, sugestii, consultatii vizând procesul de editare. În carte sunt incluse si texte ale lui Mircea Iorgulescu, publicate mai întâi în „Cultura“. Impresionante sunt confesiunile, rememorarile unor episoade din vremea studentiei celor doi, mesajele atasante, îngrijorate, precum acesta, al lui Ioan Grosescu, datat 18 iunie, 2010: „Nu mai dorm de la ora patru (si asta nu de ieri-de azi). Am început sa citesc de câteva ori mailul tau si de fiecare data gândul îmi fugea aiurea la anii când eram tineri si fara griji esentiale, la scene din viata noastra comuna. Apoi reluam textul de unde ramasesem. Si iar, tot asa. Afara ploua încet, «târcâit», ca de toamna. Dupa canicula abatuta asupra-ne de vreo saptamâna, asta e o binefacere. Asa, gândesc, ar fi pentru tine eliberarea plânsului. Te simt. Esti macinat de boala, de gânduri si de revolta… Sunt cu tine! Înjura, daca simti nevoia! Te îmbratisez“.
Cu toate „eliminarile“ operate de Ioan Grosescu, nu lipsesc din „Ultima trancaneala“ accentele critice privind diverse aspecte ale vietii culturale, sociale si politice românesti si europene, nu lipseste – nici nu avea cum! – temutul polemist si pamfletarul Mircea Iorgulescu: „…m-am trezit ca dracu’ la trei si misun pe-aici, cu o carte (altminteri interesanta si în sine) despre epoca Brejnev si fenomenul Soljenitîn, înca un prilej de a ma enerva de nulitatea istoricilor români «anticomunisti»“. Un prilej de enervare este si faptul ca „…unii gânditori români, mai ales de azi, înca n-au descoperit ca nu exista un model unic occidental si ca, de pilda, între modelul francez si cel britanic, pentru a nu vorbi de cel american, sunt diferente colosale“.
Într-un alt context, el denunta si califica insuportabila „incompetenta agresiva, de tip tiganesc, a atâtor «intelectuali» români, care-ti scot una-doua vorba aia cretina «ca la noi, la nimenea!». Fiecare tara, fiecare popor, fiecare natie îsi are «bubele» si «puroaiele» ei. Eu nu sustin sa fie ascunse. Dar nici sa vezi numai asta“.
Eseistul si jurnalistul face, la un moment dat, o constatare privind presa la care, în deplina cunostinta de cauza, subscriu fara rezerve: „Ma baiete, da’ multi boi (fara postalion) prin presa româna. Las’ ca nici cu aia franceza nu mi-e rusine. Creste, si repede, cantitatea de tâmpiti pe metru patrat…“
În fine, pentru a da un exemplu unde este vizata direct si persoana, aceasta misiva transmisa la 27 decembrie 2010: „…Sigur ca o sa ma refer în prefata la Gusti (Augustin Buzura – nota mea, C.C.) la tot felul de neo-jdanovisme, dar nu voi intra în discutie cu tot felul de viermi. Pe Tudoran îl roade, si de multa vreme, lipsa de notorietate, nu-l ia nimeni în serios, e socotit, orice-ar face, un personaj minor. Tu nu vezi ca de fapt si cartea asta («Eu, fiul lor. Dosar de securitate» – nota mea, C.C.); cu toate focurile bengale de lansare publicitara, a fost un mare fâs? Singura carte care i-a ramas de jucat este cea de martir. Tu stii ca în urma cu vreo trei-patru ani, într-un interviu luat de Tuca, lasa de înteles, asa, smechereste, ca nu ar fi cu totul strain de intentia de a candida la… presedintia României?! Pai nu-i nebun?! Cum sa-l iei în serios? / N-are rost sa ne otravim zilele pe care le mai avem de trait cu astia…“
Printre mail-urile pe care le-am subliniat la lectura cu doua linii se numara si acesta: „Te sun, uite, sunt deja treaz (de pe la patru, ora mea). Am dormit însa continuu, cum ziceam, ieri, iar aseara pe la opt si jumatate tot eram moale ca o papusa de cârpa…“.
Semanând fatalmente cu o foaie de observatie medicala, „Marea trancaneala“ este mai presus de toate un jurnal sui generis al unei constructii culturale. L-am citit încercând sentimente diferite si nu o data contradictorii. Între ele si unul cu adevarat tonifiant, si anume acela ca n-a disparut de tot în tara asta de tejghetari si de lichele care se dau îngeri institutia Prieteniei, mai importanta si mai ziditoare decât multe alte institutii ale unui stat îmbolnavit grav si subrezit tocmai de ele.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper