Padurea de faclii

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Cu mai multi ani în urma, aparea la o editura din Iasi o carte semnata de preotul nemtean N. Grebenea intitulata „Amintiri din întuneric“, în care memorialistul, detinut politic pâna catre mijlocul deceniului VII al secolului trecut, îl evoca, în doua capitole, pe Petre Pandrea, caracterizându-l astfel: „Suporta temnita cu barbatie, fara sa se plânga. Era cald, vioi si placut. Un om adevarat“.

Un om adevarat a fost Petre Pandrea nu numai în închisoare, unde se vad poate mai bine decât oriunde caracterele, ci si în libertate. Toti, si în primul rând scriitorii, artistii, în general intelectualii, facem elogiul libertatii, dar, vai, putini sunt cei care reusesc sa fie liberi si sa-si asume cu responsabilitate libertatea. Or, pentru Petre Pandrea a fi liber este deopotriva o stare de gratie si o stare de alarma, iar libertatea de a face orice ori de a spune prostii nu trebuie tolerata.
Reiteram în foiletonul de saptamâna trecuta ca pe aici, pe la noi, pâna si experienta puscariei a fost ratata; am, fireste, în vedere puscaria politica, indiferent de „culoarea“ celor care au trait experienta-i terifianta. Probabil ca, daca nu s-ar fi produs rasturnarea de regim din ’89, nu am fi avut aceasta trista revelatie. De parca n-ar fi fost suficienta drama încarcerarii însesi despre care cel putin cei din generatia mea aflaseram câte ceva, fie si pe cai discrete. Dar, ca o compensatie parca la o dezamagire, au iesit cu atât mai mult în evidenta câteva figuri de intelectuali carora închisoarea politica le-a sporit nimbul realmente eroic, si asta deoarece au avut forta morala de a converti o cumplita suferinta fizica si psihica într-o mare victorie a spiritului.
S-a spus, pe buna dreptate, ca regimul comunist de import – dar nu numai el! – a aruncat în temnite sau a trimis la moarte elita intelectuala si politica a tarii sau, oricum, o buna parte a ei. Citind însa „memoriile mandarinului valah“ Petre Pandrea, constatam înca o data ca din acea elita sau din acele elite, unele pretinse ori autoproclamate, se desprinde totusi ceea ce s-ar putea numi adevarata elita. O „scena“ reprodusa de Petre Pandrea în „Memoriile mandarinului valah“ mi se pare elocventa în acest sens. Scena s-a petrecut în puscaria de la Ocnele Mari unde, printre detinutii politici de vaza, se aflau Petre Tutea si generalul Emilian Ionescu, comandant de blindate, fost aghiotant regal. Tutea povesteste si Pandrea îsi aminteste cu abia disimulata mândrie:
„Mi se paralizase mâna stânga. Asteptam moartea. Aveam o barba hirsuta. Zaceam bolnav. În fata mea, tot bolnav, generalul Emilian Ionescu (pe care Pandrea îl caracterizeaza astfel: „E un general si jumatate. E un om si jumatate.“ – nota mea). Îmi spune într-o dimineata:
– Domnule Tutea, sunteti deprimat.
– Nu sunt deprimat, domnule general. Eu sunt disperat.
– Care-i deosebirea?
– Când esti deprimat esti demoralizat, adica ti-ai pierdut moralul. Eu sunt disperat, fiindca ma aflu pe liziera mortii. Arcul vointei mele este permanent încordat. Nu-s demoralizat. Cum pot fi? Aici zacem în napasta si prigoana cei mai buni fii ai natiunii, ai unei mari si nobile natiuni. Ni s-a facut onoarea sa fim alesi ca reprezentanti ai ei. Cum sa nu primim aceasta onoare, onoarea de a suferi pentru neam?
Generalul Ionescu a replicat:
– Când filosofii neamului vorbesc asa, eu, ca general, sunt gata sa spun: „Generali, ascultati comanda la filosof“„.
Tutea avea sa marturiseasca mai târziu, când cineva, o doamna pragmatica, îl întrebase imprudent de ce nu s-a exilat în Occident: „Pentru aceasta scena am primit recompensa suferintei anilor de puscarie“. Iar mandarinul valah va comenta, la rândul lui, interogativ: „Care spuneati ca ar fi fost mai bine ca noi sa fugim în strainatate? Cine dintre fugari si cucoane (aluzie la total nefilosofica interogatie a doamnei – nota mea) a trait asemenea scena, de-o asemenea elevatie?“.
Cu asemenea elitisti se poate construi într-adevar ceva în istorie. Înainte de orice, ei se revendica de la un cod moral care este al neamului lor si de la valorile perene ale acestuia. Nu spunea acelasi Tutea: „Toti iesim ca niste cârnati din Mihai Eminescu, din fabrica lui. Nu inventam nimic. Punem rând pe rând aceleasi probleme. Le macinam si ne macinam“. Dar mai e ceva foarte important, daca nu cumva cel mai important, apropo de elite, asa cum s-au manifestat ele în „academiile de sub pamânt“, locul tuturor experientelor-limita. Este o lectie de autentica democratie, de toleranta, de tot ceea ce se opune lui „cine nu e cu noi e împotriva noastra“, principiu neghiob care se dovedeste a fi mult mai nociv, mai devorator în conditiile libertatii de gândire si de opinie decât în cele ale unei dictaturi. Elita din lagarul de la Ocnele Mari de care vorbeste Petre Pandrea, fara sa o numeasca astfel, se constituie prin unire, nu prin excludere, prin acumulare, nu prin eliminare. Unicul criteriu este cel al utilitatii (sociale), prin urmare al valorii. Pe deasupra ideologiilor împartasite de membrii insolitei Academii, a conditiei lor sociale, etnice, a profesiei si chiar a numarului anilor de studii si cartilor citite. Un model de unitate în diversitate. Iata ce scria, în jurnalul sau, Petre Pandrea, la 19 septembrie 1958:
„Ceea ce ma înduioseaza întotdeauna, când ma gândesc la Ocnele Mari (unde am stat de la 1 decembrie 1948 pâna la 3 februarie 1952) si la celelalte puscarii ale mele, se refera la stradania codetinutilor de a-si împartasi si transmite cunostintele, de a face „schimb de experienta“. Unul tinea prelegeri despre albinarit, mos Bolintineanu explica fabricatia pâinii, altul initia pe ageamii în taina pregatirii muraturilor de toamna, Ilie Ioan preda lectii de limba româna, eu predam germana si am tinut, în frantuzeste, un curs de lirica, de la Victor Hugo pâna la Paul Claudel, Puiu Vojen ne-a explicat pe Shakespeare, Mihai Popovici, pictura italiana, Manoilescu, economia politica, Tutea facea filosofia istoriei, si s-a pornit zarva imensa în jurul lui Faust, incendiind inimile si luminând capetele.
Începând cu stiinta si arta cusutului hainilor si a pusului petecelor pe camasile noastre zdrentuite (avocatul Comsa pusese 43 de petece pe o camase) si pâna la astrofizica si metafizica, totul a fost transmis, discutat, agonisit în creieri si dusa experienta umana a veacurilor, mai departe, ca o faclie, lagarul parând o padure de faclii… Nici o energie morala nu se pierde în univers.
As putea asigura pe C. Stere, dascalul nostru siberian, ca pilda din Siberia n-a ramas fara urmari eficiente în Valahia puturoasa, la Ocnele Mari“.
Într-o Valahie unde, constata cu amaraciune, exista „o inflatie de calai si de lichele, o traditie de iobagi si de „neo-iobagi“… o puzderie de lichele etern guvernamentale. Cine pune mâna pe putere are liota activa. Restul zac, mefienti, în protoistorie sau în istoria de 500 de ani a subjugarii otomane“.
Europeanul Petre Pandrea nu are obsesia punctelor cardinale si nu se sfieste sa se raporteze la un model care „vine de la Rasarit“. Si ce model! Singurul român care avea în spatele sau dostoievskiana experienta a Casei Mortilor. Cel mai mare om politic si de stat al României din prima jumatate a secolului XX, în opinia lui Pandrea. Pe deasupra si un scriitor de respiratie tolstoiana. În orice caz, incomparabil mai mare decât cei carora, de vreo douazeci de ani încoace, li se ridica statui. Altminteri, total neinspirate. Unele chiar grotesti…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper