Ordinea stabilita

Un articol de Constantin Stoiciu

A fost o toamna frumoasa. Ultimii „indignati“ din Canada au parasit, mai mult sau mai putin de bunavoie, scuarul Victoria, la doi pasi de Bursa de la Montréal, la mijlocul lui noiembrie. Cu o zi înainte a cazut prima zapada. O interventie a politiei calma, negociata, spre deosebire de alte mari orase canadiene unde „indignatii“ au fost expulzati cu brutalitate din pietele unde protestau. Paisprezece persoane au fost totusi interpelate si apoi eliberate fara nicio acuzatie, un singur „indignat“ mascat în Batman, care si-a trecut bratul peste gatul unui politist întors cu spatele, a fost arestat si va fi probabil acuzat. În dimineata interventiei politiei, cu zapada topita si o multime de corturi abandonate, campamentul Occupons Montréal arata dezolant. Cei mai hotarati dintre „indignati“ si-au petrecut ultimele ore în adapostul care servea de cantina, catarandu-se în copaci, îmbratisandu-se si cantand Can’t Buy Me Love si Get Up, Stand Up.

În imensa lor majoritate sunt tineri. Marginali. Studenti. Agitatori profesionisti. Activisti utopici. Dispretuiesc banii, puterea, autoritatea si constrangerile sociale. Un amestec de anarhie, de romantism, de idealism si de sfidare adolescentina ce-a trezit la început simpatie, si destul de repede indiferenta si iritare. Miracolul aparitiei unei miscari populare n-a avut loc. Cum s-a întamplat, de altfel, pretutindeni în Occident. Indignarea lor nu avea cum sa tulbure ordinea stabilita si n-a tulburat-o catusi de putin. Politia a vegheat, presa a sfarsit prin a-i împinge printre faptele diverse, itinerantii, toxicomanii, bolnavii psihic s-au amestecat printre ei. Suntem în America de Nord, în Canada, în Québecul francofon, unde singurele revolutii posibile sunt fie linistite, fie sexuale si, chiar afectata de criza, chiar traind cu spaima zilei de maine, marea majoritate a populatiei îsi apara cu dintii confortul material si psihologic care tine loc de fericire. Pentru cei mai îngaduitori dintre comentatori, „indignatii“ reprezinta buna constiinta a unei societati injuste. Pentru contemplatori, ei încarneaza expresia noua a unei guerile care a renuntat la violenta. Pentru optimisti, ei ar fi avangarda unei revolutii politice în devenire, o revolutie ce-ar urma sa fie construita pe ruinele institutiilor capitalismului.
Eram înca la Bucuresti cand am citit despre isprava unui tinerel roman care, aflat la New York, s-a straduit sa le povesteasca „indignatilor“ instalati la Wall Street despre mizeriile socialismului la care ei ar fi visat. Ceea ce ar fi explicat de ce „indignatii“ din Romania, în masura în care existau, n-au ocupat Piata Universitatii si n-au asteptat sa fie expulzati de politia mascata. Dar, si aici, îi dau dreptate tinerelului bantuit de dorinta de a raspandi adevarul pe pamantul fagaduintei: din motive de amintiri catastrofale din anii socialismului si din rezultatul fericit al spalarii creierelor din ultimii douazeci si unu de ani, Romania nu duce lipsa nici de marginali, nici de studenti, nici de visatori, dar duce în schimb o lipsa acuta de indignati dispusi sa se manifeste si sa puna în felul lor la îndoiala realitatile crunte de zi cu zi si promisiunile mincinoase ale capitalismului; nici macar în ziua în care întreaga planeta occidentala a „indignatilor“ amintea ca 99% din bogatia lumii se afla în posesia a 1% din locuitorii ei, n-au iesit în strada mai mult de cincizeci de romani.
L-am regasit pe tinerel la Montréal, animator al unei discutii pe internet despre ceea ce ar trebui sa fie, ceea ce este în realitate si ceea ce ar trebui sa faca noua si pretins autentica stanga romaneasca întruchipata de cateva fete si de cativa baieti melancolici si plictisiti, dar buni de gura si în cautare, fara prea multa convingere, de o recunoastere publica cel putin la fel de îngaduitoare cum este cea acordata asa-numitei „noi drepte“ – alti tinerei convinsi, pana în panzele albe, ca dincolo de capitalism nu exista salvare. Dovada ca traversarea oceanului este cel mai adesea o experienta deopotriva benefica si îndoielnica, tinerelul animator s-ar fi bucurat daca fragila stanga damboviteana si-ar fi mobilizat simpatizantii, ar fi ocupat Casa poporului si ar fi impus opiniei publice reticente chestiunea justitiei sociale. Dorinta ar fi existat, exista, dar poporul (ah, poporul, care e prea rar prezent la întalnirile fixate de istorie!) n-ar fi înteles si nu va întelege încarcatura simbolica a unei astfel de actiuni. Dupa care discutia s-a pierdut în consideratii banale despre tamaduirea capitalismului si a democratiei romanesti.
Pana în urma cu douazeci si unu de ani, contestarea ordinii stabilite era o crima aspru pedepsita. Azi e liber la vociferari, la cracneli, la proteste cu voie de la politie, la înjuraturi, la deradere, la indignare si la orbire voluntara. O libertate inutila. Înca una.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper