O suta de ani de singuratate la Tel Ilan

Un articol de RODICA GRIGORE

Amos Oz, Scene de viata campestra. Roman din povestiri, traducere si note de Ioana Petridean, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2011

 

Mica localitate Tel Ilan dateaza de o suta de ani, iar pentru întemeierea ei niciun arab nu a fost silit sa paraseasca zona. Aici, turistii au senzatia ca nu se afla nicidecum în lumea israeliana, aflata de atâtea ori sub semnul violentei, ci în sudul Frantei, în Provence, sau chiar în minunata Toscana. Cel putin asa afirma unul dintre cei ce ajung la un moment dat aici, o persoana tentata sa observe mai cu seama casele vechi si, aparent, pline de farmec de pe stradutele înguste, sau vilele cochete din cartierele mai noi, cu gradini pline de muscate si oleandri în floare. Dincolo, însa, de aceste detalii – frumoase, fara îndoiala, si care par a ne duce pe data cu gândul la viata minunata a celor care traiesc departe de marile si zgomotoasele aglomerari urbane – se afla întotdeauna si altceva. Caci recenta carte a lui Amos Oz, „Scene de viata campestra“ (2009) nu e nicidecum, asa cum titlul ne-ar putea face sa credem, un elogiu adus pasnicei existente rurale, ci o meditatie profunda si grava asupra unor probleme extrem de actuale nu doar la Tel Ilan, nu numai în Israel, ci în general, în lumea contemporana.
Compusa din povestiri (cartea este, de altfel, subintitulata, „roman din povestiri“) care pot fi citite si separat, dar care, împreuna, creeaza tabloul cuprinzator al unei umanitati doar aparent senine si calme, textul acesta demonstreaza extraordinara capacitate a lui Amos Oz de a-si diversifica formulele narative si stilistice si de a nu ramâne cantonat în vreun model fictional unic. Impus rapid în spatiul cultural israelian si nu numai odata cu succesul romanului „Sotul meu, Michael“ (1968), Oz îsi consolideaza pozitia prin excelentele aparitii editoriale ulterioare, „O pace perfecta“ (1982), „Cutia neagra“ (1987), „Sa nu pronunti: noapte“ (1994) sau „Aceeasi mare“ (1999), pentru ca, dupa anul 2002, marcat de aparitia scrierii cu puternice accente autobiografice, „Poveste despre dragoste si întuneric“, autorul sa experimenteze din ce în ce mai mult. Iar daca „Rime despre viata si moarte“ (2007) este o (auto)evaluare nu o data sardonica a artei scriitoricesti, „Deodata, în adâncul padurii“ adopta tonul unui soi de complicat basm contemporan, prezentând o lume rurala parasita, în mod miraculos si inexplicabil, de toate pasarile si animalele. Pornind, în linii foarte generale, de la acelasi gen de univers aflat la departare considerabila de aglomeratia oraselor, Amos Oz nu descrie, în „Scene de viata campestra“, doar locuri pitoresti ori oameni lipsiti de griji, ci dimpotriva, utilizeaza numai acele detalii absolut necesare creionarii unui spatiu provincial în care toti locuitorii se cunosc de când s-au nascut si fiecare stie perfect care sunt problemele celorlalti. Tel Ilan este, în fond, o comunitate închisa, unde mai nimeni nu vorbeste deschis despre lucrurile cu adevarat importante, iar marile adevaruri sunt întotdeauna doar sugerate. De aici, desigur, atmosfera realizata în mod absolut remarcabil, pentru accentuarea careia autorul mizeaza mult pe câteva figuri relativ cunoscute cititorilor obisnuiti cu maniera sa de a scrie: cupluri în care partenerilor le e imposibil sa-si (mai) spuna ceva, parinti în vârsta, capriciosi si tematori, îngrijiti de copii ce încearca sa-si ascunda resentimentele si exasperarea, intelectuali care considera locul în care îsi duc viata un adevarat capat al lumii (doctorita Ghili îsi asteapta în statie nepotul plecat la Tel Aviv, care, desigur, nu va veni, ci va fi prezentat asteptându-si, la rândul sau, sotia). Desigur, suntem pe teritoriul creatiilor de pâna acum ale lui Amos Oz, însa, deopotriva, pe acela al prozei lui Cehov, unul dintre scriitorii pe care Oz i-a admirat dintotdeauna. Iar ecourile cehoviene se întâlnesc, practic, la tot pasul în paginile acestei carti, atât în ceea ce priveste notele sale melancolice, cât si accentele de comedie de situatie: primarul este parasit de sotie, unul dintre locuitori e convins ca palestinienii construiesc un tunel ce trece chiar pe dedesubtul casei sale, altul crede ca descendentii sai uneltesc pentru a-i lua casa si a o înstraina, mai târziu.
Dincolo, însa, de firul narativ, în majoritatea textelor incluse în prezentul volum domneste o atmosfera de fabula cu profunde implicatii, câta vreme toate lucrurile par a se metamorfoza odata cu asfintitul, orasul devenind, parca, altul, dupa ce cad umbrele înserarii. Iar notele caracteristice, acum, sunt alegorice sau lirice, în functie de situatia prezentata, autorul afirmând ca, la fel ca si în „Aceeasi mare“, a încercat sa creeze, în „Scene de viata campestra“, mai multe naratiuni care, privite în ansamblu, sa functioneze dupa principiul unei suite muzicale camerale. Faptul este evident mai cu seama în „Sapatori“, una dintre cele mai reusite povestiri din întregul volum. Aici, Rahel, vaduva înca tânara, profesoara de literatura, îl îngrijeste pe tatal sau, fost membru al Knessetului, care începe sa se plânga ca linistea casei sale e tulburata de un suspect zgomot, care se înteteste pe zi ce trece si care îl face sa fie convins ca o echipa de muncitori desfasoara lucrari de excavatie sub locuinta sa. Însa si chiriasul arab al celor doi aude aceleasi zgomote, de unde rezulta, evident, o crestere a tensiunii care exista, si asa, de la bun început, între cei doi. Desi având actiunea plasata în Israelul zilelor noastre, cartea aceasta a lui Oz aduce rareori în discutie în mod deschis conflictul dintre israelieni si palestinieni, iar „Sapatori“ se individualizeaza si în acest sens, determinându-ne, ca cititori, sa ne amintim si de ideile expuse de autor într-un eseu al sau publicat în 1967 (în care afirma ca pâna si o ocupatie ce nu poate fi cu niciun pret evitata este o ocupatie care în cele din urma va distruge) sau de frecventa sa sustinere a unei solutii pasnice pentru problema care i-a sfâsiat atâtia ani tara, si anume crearea a doua state pentru cele doua comunitati aflate în conflict. Unii critici s-au întrebat, pornind de la exemplul acesta, daca povestirile din „Scene de viata campestra“ ar trebui interpretate ca fictiuni prin excelenta sau dimpotriva, ca un soi de fabule (cu accente) politice, vizând probleme stringente ale actualitatii, fara sa tina prea mult seama de faptul ca însusi autorul ezita sa ofere o cheie de lectura unica, decis fiind sa lase, întotdeauna, mai multe posibilitati interpretarii fiecarui text. Tehnica sa este, din nou, remarcabila, mai ales daca avem în vedere ambiguitatea (ori ambiguizarea voita) a unor secvente – sau, daca nu, rezolvarea cumva in extremis a asteptarii nu o data frustrate a cititorului mai putin obisnuit cu maniera de a scrie a lui Oz. Astfel, zgomotul auzit de tatal lui Rahel, sapatura cea exasperanta, ar putea fi, la fel de bine, dupa cum fiica sa chiar afirma, doar efectul framântarilor constiintei încarcate a fostului politician. În plus, din departare, din munti, se aud uneori focuri de arma; dar sunt ale vânatorilor, nu ale combatantilor din vreun conflict, aflam ulterior…
Lumea descrisa în cele opt povestiri – unde personajele reapar, îmbogatite cu noi nuante, lectura globala oferind, deci, noi semnificatii fiecarui text în parte – este, aparent, linistita. Însa e atât de linistita, încât, pe data, sentimentul insecuritatii sau presentimentul unei catastrofe se insinueaza. Desigur, cu o suta de ani în urma, sau macar cu câteva zeci, linistea era reala, întemeietorii îsi puteau cultiva pamântul netulburati si îsi puteau construi casele, însa prezentul e marcat de fortele modernitatii, care ameninta sa distruga nu doar pacea zonei, ci însasi existenta oamenilor de aici. În plus, chiar daca pretutindeni vezi flori împodobind gradinile si dând senzatia unei fericiri perpetue, în aproape fiecare casa locuieste câte un vârstnic care se teme ca va fi deposedat de lucrurile care, fie si vechi, dau sens unei existente altfel atât de monotone… La o lectura atenta la nuante, vom observa ca mai toate personajele din povestirile acestea sunt nefericite si situate mereu sub semnul solitudinii, de la deja amintita Rahel, din „Sapatori“, la Arie Tzelnik, din „Mostenitori“ sau la protagonistii din „Cântareti“ sau „Abandonati“ – caci fiecare îsi traieste singuratatea în felul sau: unii sunt singuri, altii doar se simt singuri (si niciodata nu se stie ce este mai greu!), altora le-au plecat toti apropiatii, unii jelesc copii prea de timpuriu decedati, iar cei mai multi par captivi în mrejele unor vieti care le ramân straine si care le dau întotdeauna senzatia ca trec pe lânga ei fara sa-i lase sa le si traiasca. În ciuda titlului, nu avem, deci, de-a face nicidecum cu pitoresti scene de familie si nici cu pastorale tablouri, ci dimpotriva, cu o extraordinara evaluare a efectelor pe care teama si incapacitatea de a mai comunica le au asupra oamenilor. Nu doar asupra oamenilor din Tel Ilan, Amos Oz observând chiar, în acest sens, ca problemele personajelor descrise aici sunt, în fond, universale. Citita astfel, si ultima povestire din carte, „Într-un loc îndepartat, în alte vremuri“, primeste o noua semnificatie. Caci, dupa (probabil) înca o suta de ani, în localitatea altadata înfloritoare sau cel putin fermecatoare totul s-a degradat, iar într-un astfel de mediu mai poate supravietui doar partea cea mai întunecata a vechii comunitati. Fabula apocaliptica, noua varianta a unui Macondo în cheie israeliana distrus definitiv de nesabuinta oamenilor incapabili sa mai aiba rabdare unii cu ceilalti si deloc dispusi sa se mai asculte unii pe ceilalti pâna la capat? Câte ceva din toate acestea – si, desigur, ca întotdeauna în cazul prozei lui Amos Oz, si ceva pe deasupra. Dovada ca, pâna si atunci când toate inimile par a fi împietrit si totul pare a fi cazut în degradare, mai exista o raza de speranta, o sansa de salvare, deci o solutie, fie ea si partiala: sa faci armele sa taca prin intermediul muzicii, iar daca armele nu pot fi reduse la tacere definitiv, macar sa stii cum sa cânti mai tare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper