O propunere edilitara: monumente pe roti

Un articol de SERGIU ANDON

Auzita în autobuzul 335 la traversarea Pietei Charles de Gaulle: „Ie-te c-au luat farfuria gaurita“. Rondul vegetal gol confirma disparitia monumentului. Putea fi interesanta ideea aceea de disc bombat din arama, cu conturul usor alungit, amplasat pe muchie si perforat cu romburi alcatuind o cruce. Poate ca într-un spatiu mai restrâns putea insufla oarecare satisfactie artistica. Cine si de ce a amplasat-o în Piata numita Charles de Gaulle, Crucea nefiind de Lorena, doar în meandrele Consiliului municipal se poate afla. Bucuresteanul n-a întârziat sa o porecleasca.
Da, bucuresteanul, românul nu pregeta sa persifleze monumentele. Baioneta din marmura alba ornata cu sugestia unei cununi de lauri, monument pus sa cinsteasca sângele varsat în fata Comitetului Central (=Piata Revolutiei) a devenit „La cartoful întepat“. Ce sa ne mai miram, daca pâna si simbolul simbolurilor, Coloana infinita din Târgu Jiu, a fost poreclita de gorjenii contemporani montarii ei „Pu_a lu’ Tatarascu“. O fi exprimat acea ironie numai inaccesibilitatea la avangardismul brâncusian sau continea si piperul vreunor rumori comunitare în legatura cu devizul lucrarii (liberalul având sa se dovedeasca un om politic total, capabil adica de orice), nu mai conteaza. Important e ca monumentele sunt si putine si nici nu impresioneaza. Monumentalitatea la noi seamana cu portretele de pe bancnote, e crispata sau grandilocventa, dar fara fior. Ansamblul de la Moisei al lui Vida Geza este o exceptie, dar o exceptie în lemn. Parca sufletul artistului român ar deveni inhibat în fata pietrei sau metalului. Paciurea nu se pune pentru ca are teme mitologice.
Aceasta inhibitie se trage din îndepartatul iconoclasm bizantin. Pe aici, pe la noi, dezghetul renascentist nu a atins pofta exprimarii tridimensionale pentru ca aceasta pofta nu prea exista. Printre foarte putinele noastre dovezi de consecventa s-a aflat, în mod nefericit, respectul interdictiei „sa nu-ti faci chip cioplit“. Artefactele nu-s decât minuscule refulari.
Si totusi nu de traditie sculpturala e în primul rând nevoie. In extremis, nici nu e nevoie de sculptura, e suficient tragismul adânc al unui eveniment. La Batak, în Bulgaria, tine loc de statuie un simplu bustean, o buturuga ca de macelarie. Dar e o buturuga îmbibata cu sângele a vreo mie cinci sute de crestini casapiti în bisericuta lor, într-o singura zi. Dupa un secol si jumatate parca musteste înca. Nici noi nu ducem lipsa de tragedii, chiar daca nu ne putem compara cu polonezii, rusii, nemtii, evreii, sârbo-croatii sau chiar cu bulgarii. Sfârsitul lui Decebal, decapitarea lui Mihai, martiriul Brâncovenilor, supliciile lui Dosza, Horea, Closca, scene din progrom (ce sec si expediat e Memorialul Holocaustului!), atitudinea lui Antonescu în fata plutonului de executie (peste vreo 50 de ani vom putea vorbi si de atitudinea lui Ceausescu pus la zid), rezistenta din munti, Canalul, executia lui Patrascanu, Sighetul, Zarca din Aiud ofera teme extraordinare pentru eternizare. (O dovedeste o alta exceptie pozitiva, statuia lui Maniu de lânga „Cartoful întepat“). Se pare însa ca tragicul nu solidarizeaza de la eroi la multime si de la o generatie la alta. Nu retraim convinsi amintirile istoriei. O anumita detasare ne face smecheri pâna si în fata sanctuarelor. Retrospectiva evenimentelor si contemplarea eventualelor imortalizari artistice nu se înfioara de credinta sincera ca ai fi putut fi eroul anonim al unei situatii similare.
Încrâncenarea în masa este o conditie a monumentalisticii patrunzatoare. Ea transmite forta jertfei, nu traducerea didacticista a acesteia. E frumos Monumentul Ostasului Român de la Carei (nu chiar ca acela de la vale de Lipova), dar este cam tezist. Nu se compara, o scriu cu regret, cu partizanul în piatra de la Valjevo si nici cu monumentul victimelor de la Kraguevac, ambele din Serbia.
Tezismul ostentativ al artei monumentale nu este decât rezultatul transpunerii în piatra, lemn, metal a retoricii politice. Aceasta ia locul inspiratiei si nu are cum sa emotioneze. Chiar abordând teme tragice, retorica politica ramâne cel mai adesea comica, în primul rând din cauza ipocriziei ei. Poate si de aceea epoca mai glorioasa a monumentelor autohtone a fost a statuilor neoclasice de politicieni moderni. Mobilau orasele fara sa exprime altceva decât alternanta la putere si o recunostinta de cimitir. E adevarat ca acest tip de monumente în bronz, bucuria porumbeilor, exista în toata Europa, dar în alte parti completeaza zestrea cladirilor sau ruinelor, pe când în Bucuresti si în orasele Vechiului Regat ele se constituiau ca istoria însasi. Cu atât mai furibunda a fost atacarea si distrugerea lor.
Anii comunismului cominternist au impus moda raderii monumentelor, stergerii memoriei istorice, desfiintarii identitatii nationale. E de mirare prin ce compromis au supravietuit statuile lui Lahovari si C.A. Rosetti; pe Kogalniceanu l-a salvat probabil originea basarabeana. Altoita cu bolsevism, furia iconoclasta a creat un nou hibrid, cel mai absurd, instabilitatea monumentelor. Ce poate fi mai paradoxal decât efemeritatea… durabilului! Si totusi s-a practicat, si înca în valuri. Demolarea statuilor „burghezo-mosieresti“ a fost razbunata prin insecuritatea monumentelor proletcultiste. Statuile lui Stalin n-au ramas pe soclu decât vreo patru ani dupa moartea sa. Nascute din plenare ale partidului au sfârsit strivite de alte plenare. Vorba lui Shelley: „E vesnica pe lume doar schimbarea“.
Între timp autobuzul 335 trecuse de Piata Presei, respectiv pe lânga soclul fostei statui a lui Lenin, care, fiind creatia lui Baraschi, a scapat de topitorie si zace în balariile unei curti de margine de oras. În tumultosul an ’90 am încercat s-o salvez printr-un articol si am obtinut cel mai naprasnic succes publicistic; mii de exemplare ale ziarului ajunse la Timisoara au fost arse în public, ca pe vremea nazismului. Radicalismul acesta e total neproductiv. Chiar proaste, chiar oribile, chiar nedemne, monumentele contribuie la constiinta nationala fie si rusinând. Penibilul pastrat la vedere poate fi la fel de educativ ca mistica si ceremoniile la monumentele venerate. Pe frontispiciul unei catedrale din Brno, pe la jumatatea înaltimii, se desprinde din învalmasala baroca statueta constructorului cu pantalonii-n vine, aratându-si fundul edililor carpanosi. Nimeni nu s-a gândit s-o demoleze.
Histrionismul nu e strain de arta monumentelor nici în alte parti. Centrul vechi al Bratislavei îsi datoreaza o parte din farmec personajelor sale din bronz argintiu amestecate printre pietoni pâna la confundarea cu ei. Un maniac al fotografiei se iteste cu aparatul sau demodat de dupa un colt de cladire, un vagabond iese dintr-un canal, alti doi oameni argintii, tot în marime naturala, sed la taclale pe o banca… Artistic, sunt kitsch, dar naturaletea amplasarii creeaza o comuniune plina de caldura a trecatorului cu urbea.
Când 335 a luat curba de la bulevardul Ficusului, am auzit a doua stire: „Cica s-a sinucis Cocosatul“. Ulterior aveam sa aflu ca tragicul sfârsit e al patronului restaurantului cu cei mai faimosi mici din tara, „La Cocosatu“ si nu al vestitului grataragiu care a dat numele localului. Acesta continua sa-nvârta mititeii pe gratar.
Fara sa vizitez vreodata localul si sa-i gust reputatele produse, am o stima aparte pentru acest profesionist. Mai întâi pentru dezinvoltura cu care si-a asumat defectul fizic. Apoi pentru stradania de a-si transforma porecla în renume. De asemenea, pentru un anume tip de constiinta a propriei valori, aceea care nu se leaga de calitatile naturale, ci de vointa omului de a-si alege un domeniu oarecare în care sa straluceasca prin performanta. În sfârsit, pentru ceva pe care probabil ca nici el nu cunoaste, ori daca stie, înseamna ca e un adevarat erou. Cifoza toracica de care sufera provoaca o mare disfunctie respiratorie. Plamânii cocosatilor au nevoie de mai mult aer curat, fumul, chiar si de mititei, le e în mod sigur fatal. Asadar, avem un erou al muncii sale. Cu patetism ridicul (dar efemeritatea statuilor nu e ridicula?) putem spune ca acest stahanovist al mititeilor face cu fiecare tava un pas spre eternitate.
Daca ne gândim la felul cum a vazut Lucian Pintilie finalul „Scrisorii pierdute“ la Bulandra – în fum de mititei – si la faptul ca solutia sa regizorala a fost receptionata ca disidenta subtila, ne trezim în plina simbolistica nationala. Si atunci, de ce sa nu-i facem si Cocosatului un monument, aplecat constiincios peste gratarul lui, ca un miner care sapa cocârjat în adâncuri? Ar fi o provocare pentru sculptori si o iesire din tiparele în care tot n-am produs cine stie ce pâna acum.
Redarea sculpturala a fumului este doar aparent o dificultate. Monumentul odata realizat, poate fi completat cu o instalatie de fumigatie continua, asa cum arde flacara eterna la Mormântul ostasului necunoscut din Aleksandrovskii Sad („Numele tau e necunoscut, dar gloria ta este eterna“).
Statuia ar fi unica în lume, atât ca tema cât si ca realizare plastica. Neavând conotatii politice, ideologice sau geopolitice, ar putea sa scape de furia demolarilor sau translarilor. Amplasarea celorlalte ramâne precara. De aceea propun ca, de acum înainte, toate monumentele, cu exceptia statuii Cocosatului, sa fie construite pe roti. Cum a fost Calul Troian. Sa poata fi scoase la vedere ori ascunse în functie de cine-i la putere. Nu s-ar mai risipi atâta fantezie, material si manopera, iar cu timpul am putea deprinde si oarecare interes pentru dainuire.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper