O noua sinteza asupra mostenirii stiintifice a lui Mihai Pop

Un articol de A. Gh. Olteanu

Gheorghe Deaconu, Mihai Pop, Discurs despre folclor. Conceptul, vol. I, Editura Fantana lui Manole, Ramnicu Valcea, 2007, 158 p.; vol. II Metoda, aceeasi editura, 2008, 207 p.

 

În toata perioada sa de glorie profesorala de la jumatatea secolului trecut, despre Mihai Pop s-a spus, cu un loc comun, ca n-are opera scrisa. I se recunoastea eruditia orala, dar reprosul ramanea. Se faceau chiar glume, spunandu-se, de pilda, ca, de vreme ce se ocupa de literatura orala, e normal, cumva, sa se exprime si el tot oral. Se mai stie, de asemenea, ca, la un moment dat, a existat propunerea sa fie primit la Academie. Cand însa propunerea a ajuns la conducerea Academiei – si dl Iordan Datcu poate depune marturie – oricat s-au straduit colaboratorii sai sa-i „acopere“ asa-zisa lipsa a operei scrise, replica lui Iorgu Iordan – mi se pare – a fost prompta: „Da, draga, da’ opera scrisa, cartile unde sunt?“ Si asa era: Mihai Pop, dezinteresat în genere de cele lumesti-trecatoare, nestatornice, nu-si stransese textele scrise si publicate totusi, cum se face de obicei, între copertile unei carti. Se zice ca esecul l-a afectat, dar echilibrul psihologic ardelenesc l-a ajutat sa treaca fara dramatizari inutile peste si sa mearga mai departe.
Aceasta perspectiva neconvenabila asupra Profesorului s-a modificat radical cand în anii 1997-1998, Nicolae Constantinescu si Alexandru Dobre i-au adunat articolele în doua volume de „Folclor romanesc“, Editura Grai si Suflet – Cultura  Nationala, 1998, 358 p. vol. I, 356 p. vol. II, si, postum, (Mihai Pop s-a stins în anul 2000), vol.III, Editura Universitatii Bucuresti, 2007, îngrijit de Nicolae Constantinescu, Adrian Stoicescu si Rodica Zane, Pretata de Nicolae Constantinescu, 192 p. (cu 2-3 reluari din primele doua volume). Oricum, cum aflam din Nota asupra editiei la acest al III-lea volum, lista lucrarilor semnate de Mihai Pop ramane incompleta, ceea ce înseamna ca o editie întregita a scrierilor Profesorului nu exista înca. Primele doua volume au si un caracter omagial, Mihai Pop împlinind, atunci, venerabila varsta de 90 de ani. Datorita acestei împrejurari, Profesorului i s-a „smuls“ un „Cuvant înainte“ care se încheie astfel: „Acum, cand ma uit la sumarul acestor doua volume, cuprinzand peste 700 de pagini, nici nu-mi vine sa cred ca eu am scris si am publicat atata, fiindca toata viata mea m-am ferit sa scriu si sa public cu toptanul, zicandu-mi ca si în putine randuri poti spune multe, daca ai ce spune.“ (vol. I, p.VI). Nu credem ca e nevoie de vreun comentariu.
Aceste trei volume format mare reprezinta, datorita felului inteligent în care au fost alcatuite de catre editori, prima sinteza a mostenirii stiintifice lasate de Mihai Pop, mai ales daca avem în vedere „Prefata“ lui Nicolae Constantinescu la volumul al treilea, intitulata „Mihai Pop – arhitectura operei“. Mai trebuie însa mentionate cartile separate publicate de autorul însusi: „Îndreptar pentru culegerea folclorului“, Bucuresti, CSCA (Comitetul de Stat pentru Cultura si Arta). ICED (Institutul de Cercetari Etnologice si Dialectologice), 1967, 111 p.; „Obiceiuri traditionale romanesti“, Bucuresti, CCES (Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste), ICED, 1976, 192 p. (ed. a II-a revazuta. Postfata de Rodica Zane, Bucuresti, Editura Univers, 1999, 232 p.); „Folclor literar romanesc“ (curs universitar în colaborare cu Pavel Ruxandoiu, primul asiatent al profesorului), Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1976 (editia a II-a 1978; editia a treia 1991). Ca el sa vada ca ideea potrivit careia Mihai Pop era un erudit fara opera scrisa era o prejudecata, sa amintim, în treacat macar, ca numai cu un an în urma dl Zoltan Rostá a descoperit si a publicat sub titlul „Vreau si eu sa fiu revizuit“ (Editura Paideia, 2010, 416 p.) 4 ani de publicistica politico-culturala sub pseudonimul Petre Buga.
În fine, sa revenim la obiectul propriu-zis al acestui articol. Cu textele lui Mihai Pop adunate dupa cum am vazut, unul dintre discipolii sai foarte apropiati, Gheorghe Deaconu, si-a propus sa realizeze un demers deopotriva analitic si sintetic asupra celei mai mari parti din mostenirea stiintifica lasata de Magistru. Cartea poarta titlul si are datele bibliografice precizate deja la începutul articolului. Proiectul editorial al lui Gheorghe Deaconu se „structureauza – dupa propria-i marturisire – în trei „rituri de trecere“: conceptul, metoda, stiinta“, avand drept scop sa reconstruiasca „modelul semiotic al folclorului în viziunea lui Mihai Pop“ (vol.I, p.6).
În primul volum, asadar, autorul îsi propune sa lamureasca, dupa cum se mentioneaza pe coperta, conceptul de folclor în gandirea Profesorului, elaborat de-e lungul catorva bune decenii. Volumul al doilea urmareste sa decupeze cat mai exact metoda lui Mihai Pop în culegerea, clasificarea si interpretarea folclorului. În fine, volumul al treilea ar trebui sa-si propuna conturarea stiintei, îinteleasa ca relatie între intenttiile cercetatorului si asteptarile destinatarului. Din pacate, acest al treilea volum, din motive independente de vointa autorului, n-a aparut înca.     E interesanta, mai întai, în demersul lui Gheorghe Deaconu, pozitionarea lui ca autor fata de obiectul cercetarii sale: doctrina lui Mihai Pop asupra folclorului. Se porneste de la asertiunea Profesorului ca „fiecare text are un context. Si are si un subtext, si atunci trebuie sa mai citesti si printre randuri, ca sa poti sa întelegi“. De aceea, textele semnate de Mihai Pop reprezinta invarianta, iar demersul lui Gheorghe Deaconu varianta, sau, în alti termeni, invarianta îl reprezinta pe creator, iar varianta pe interpret. Aceasta pozitionare a autorului nu se contureaza, însa, înca din primele pagini numai din dorinta, oarecum vanitoasa, de a vehicula cu orice pret termeni teoretici de specialitate: langue, parole, metalimbaj etc. Masurile de precautie pe care si le ia autorul vin si din împrejurarea ca Mihai Pop „nu ne da acest concept de-a gata, perfect si definitiv, ci îl construieste treptat, din perspective multiple, cu metodologii diferite si operand cu instrumente tot mai rafinate.“ (vol. I, p. 106). Ce ar însemna ca Profesorul îsi „construieste treptat conceptul?“ Nimic altceva decat ca acesta trebuie extras, dedus dintr-o diversitate aproape concertanta de surse: studii, articole, interventii, cursuri universitare, referate la teze de doctorat etc., la care se adauga un fapt de circumstanta: toate acestea, în functie, din pacate, si se stransoarea mai sufocanta ori mai laxa a chingii ideologice. (Nu întamplator Nicolae Constantinescu îsi subintituleaza „Prefata“ la vol. III din „Folclor romanesc“ de Mihai Pop, „Idei fondatoare si zgura ideologica“). E îndreptatita, de aceea, afirmatia lui Gheorghe Deaconu: „Conceptia lui Mihai Pop despre folclor este o invarianta concretizata într-o multime de variante, aidoma sistemului de performare în folclor“ (vol. I, p. 106).
Cu pregatirea sa teoretica temeinica (amintesc ca fusese, între altele, elevul lui D. Gusti), Mihai Pop a înteles ca metodologia cercetarii textelor si contextelor folclorice e în continua miscare si îmbogatire, diversificare etc. Aceasta este, credem, talcul primului capitol al vol. I al demersului lui Gh. Deaconu, în care gasim titluri si subtitluri precum:  „Formarea. Acumulari si experiente“, „Scoala istorico-filologica“, „Scoala formala rusa. Cercul lingvistic de la Praga“, „Structuralismul“, „Semiotica“ etc. De aceea spunem ca Gh. Deaconu, propunandu-si sa refaca unitatea doctrinei folcloristice sigilata de personalitatea lui Mihai Pop din bucati de mozaic sau din piese de puzzle, are pretentia modesta – chiar daca subtil exprimata în termenii disciplinei respective – de a nu face sa spuna decat „ce înteleg eu ca întelege Mihai Pop din folclor“ (vol. I, p. 6).
Presupunem ca procedeul de urmarire a cristalizarii doctrinei folclorice M. Pop s-a bazat fie pe reluarea lecturii studiilor Profesorului pentru fiecare volum în parte, fie prin efectuarea unei singure lecturi cu creionul în mana, notand, în trei randurie de fise, cele trei componente care l-au interesat. La aceste „scenarii“ de lectura, ne-a condus acribia cu care sunt analizate studiile aici în discutie.
De regula, modalitatea la care recurge Gh. Deaconu pentru a extrage conceptia lui M. Pop despre folclor este, în linii mari, dupa acumulari minutioase, comentarea unui pasaj semnificativ dintr-un studiu, de asemenea semnificativ. De pilda, pentru conceptul de folclor, M. Pop pleaca de la viziunea lui C. Brailoiu, privind cantecul popular, dupa care M. Pop larteste sfera concluziilor sale asupra fenomenului ca întreg: „Cantecul popular – zice M. Pop – este deci pentru C. Brailoiu o realitate poetico-muzicala etc.“ Citatul se întinde pe mai mult de o pagina, înlauntrul caruia Gh. Deaconu atrage atentia, – între parenteze drepte, asupra elementelor caracterizatoare ale conceptului: contextul, semiotica, teoria comunicarii, caracterul formalizat, criteriul pragmatic, contextualitatea, semnul. Urmeaza comentariul autorului, din care citam mai pe larg: „Este un text edificator pentru felul cum îsi construieste Mihai Pop propriile paradigme, formuland si reformuland, explicand si interpretand. Textul este mai mult decat un rezumat si un comentariu. Diascursul „curge“ atat de lin în matca modelului, încat nu poti sesiza unde se termine „vorbirea“ unuia si unde începe a celuilalt, unde se încheie varianta „Brailoiu“, devenita model, si unde se deschide varianta „Pop“, care si ea va deveni (a devenit!) un model… Acest text poate fi considerat paradigma Brailoiu-Pop a folclorului. Interpretul devine el insusi creator, precum în performarea textului folcloric. Înca un argument în sprijinul ipotezei mele ca Mihai Pop este un performator gramaticalizat el traditiei (în cazul de fata, al traditiei stiintifice).“ (vol.I. pp.l08-l09).
În volumul al doilea, procedeul e oarecum acelasi: dupa analiza minutioasa  (parcursul a peste l00 de pagini) a studiilor din care urmeaza sa extraga metoda cercetarii, în sensul cel mai larg, a folclorului, Gh. Deaconu recurge la doua procedee (dupa propria-i marturisire): „deconstructia textelor care compun „discursul asupra metodei“ (vol.II, p.l39), dupa care urmeaza, evident, reconstructia. Cercetand textele Profesorului în latura lor metodologica, autorul constata „despartirea tot mai marcata de metodele traditionale, de fatura descriptiva, si aplicarea consecventa a metodelor bazate pe tipologie, analiza si modelare, în multiplele lor varietati categoriale, structurale, semantice, logico-matematice etc.“ (vol.II, p.145). Urmeaza un citat în care se cristalizeaza, sintaga cu sintagma, aceasta metoda. Aici merita toata atentia un lucru peste care nu ne putem permite sa trecem, si anume faptul ca autorul observa cu justete ca metoda elaborata de M. Pop în textele avute în vedere e ferita cu subtilitate de pericolul dogmatizarii, „încremenirii“ ei, prin „îndeplinirea unei serii de conditii / cerinte obligatorii“ si anume: mobilitate si flexibilitate, continuitate si înnoire si orientare pragmatica.
În legatura cu metoda, Gh. Deaconu mai recurge la un procedeu revelator si anume la „O paralela metodologica“. Comparand / paralelizand „Îndreptar pentru culegerea folclorului“ al lui M. Pop, din 1967, cu „Metoda de cercetare a folclorului“ a lui Ovidiu Barlea, din 1969, autorul atrage atentia asupra punctelor de convergenta sau de divergenta între felul cum cele doua mari personalitati ale folcloristicii noastre gandesc conceptul de metoda în cercetarea folclorului. Ni s-a parut, fara sa recurgem la o aritmetica meschina, ca cele mai multe sunt punctele de convergenta, mai ales ca Gh. Deaconu precizeaza: „Mentiunea ca Ovidiu Barlea îsi dateaza Prefata: decembrie 1967 si ca a consultat, în cursul elaborarii propriului studiu, lucrarea lui M. Pop (dovada stand cateva note pe marginea ei) este semnificativa“ (vol.II, p.147).
Singura deosebire majora în formularea celor doua metode puse în paralela este constatata la nivelul discursului. „Discursul lui Ovidiu Barlea, zice Gh. Deaconu, cu toata armatura sa scientista, este, sub raport conceptual si, mai ales metodologic, un discurs de sfarsit de secol XIX, cu unele anticipari din prima jumatate a secolului XX, adica un discurs traditionalist, conservator, defazat daca-l raportam la contextul stiintific european si chiar autohton de la finele anilor ‘60. Discursul lui Mihai Pop este un discurs modern, novator, articulat organic la „mostenirea“ stiintifica autohtona si europeana în materie, sincronizat cu orientarile si paradigmele stiintei mondiale a momentului si, mai mult, construit în mod pragmatic pe cunoasterea si promovarea acestor orientari în studiul stiintific romanesc.“ (vol.II, p.157). Mai sunt, evident, si alte divergente, asupra carora se va reveni – suntem siguri – în vol. al III-lea, asa cum ni se promite, de altfel, ca „…pornind de la asertiunea semiotica, …pot fi corelate, pe plan metodologic, intentiile cercetatorului cu asteptarile destinatarului“. (vol.II, p.147).
Ceea ce înseamna ca nu ne ramane decat sa asteptam aparitia acestui al treilea volum, demersul lui Gh. Deaconu asupra „Discursului despre folclor“ al lui Mihai Pop fiind socotit de noi, cum spuneam, drept a doua sinteza majora a mostenirii stiintifice lasate de cel mai de seama Profesor de folclor de la jumatatea secolului trecut.

Adauga un comentariu