Nimic nou în tehnologia speranţei

Un articol de ANGELA MARTIN

La Academia Româna, anul acesta, Seminarul „Penser l’ Europe“ a pus in dezbatere o chestiune preocupanta: „Cum va fi Europa peste 50 de ani?“ Inainte de a-i asculta pe distinsii academicieni, ma intrebam cum as vedea eu insami o asemenea perspectiva, stiind ca genul acesta de utopii, oricât de relative, nu se nasc dintr-o libertate totala a imaginatiei, ci se sustin, de regula, pe teorii stiintifice si cercetari. Ma gândeam, apoi, cum ar vedea-o, bunaoara, un public larg, neavizat, care adesea nu stie nici ce-i aduce ziua de mâine, necum ce i se va intâmpla intr-un viitor atât de indepartat. Fapt este, ca sunt vremuri grele si rau prevestitoare pentru toti. Europei nu-i aduce anul ce-i aduce ceasul, ea se confrunta tot mai des cu situatii nefericite, impartasind cu restul lumii, dincolo de beneficiile scontate, efectele negative ale procesului globalizant. Inclusiv unele contradictii resimtite acut in rândul populatiei intre interesele supranationale – politice, economice, financiare – ale unor centre si cercuri de putere nereperabile la prima vedere si democratiile defecte ale statelor-natiuni. Cu toate rotunjirile globalizarii, aceiasi marginali dau si acum din colt in colt. Criza financiara, noul razboi bancar si cel clasic, militar, amplificat in anumite zone – pretext si scuza pentru o inadmisibila relaxare a moralitatii –, au bulversat lumea subminând drepturi, libertati, suveranitati. Atâtea vulnerabilitati nu a acumulat Europa poate nici in anii ei cei mai rai. Partidele politice, indiferent de culoarea lor, se lupta ba sa ajunga, ba sa se tina cu dintii si ghearele la putere, lasând si tara si cetateni in necazurile lor sau aducându-le, peste ele, altele mai mari. (Iar aici, exemplul cel mai la indemâna este România.) Migratia masiva a fortei de munca, pe de o parte, convietuirea interetnica in conditiile saracirii populatiilor autohtone, pe de alta, provoaca, in plan demografic si social, ingrijorari, dezechilibre, reconfigurari. Iata, alti futurologi, alti analisti sau politicieni vin sa intareasca previziunile pe care Alvin Toffler le facuse cândva in „Socul viitorului“ si discern pericolul unui proces de musulmanizare a Europei, ireversibil. Cauzele nu trebuie cautate prea mult, logica lucrurilor este evidenta: fideli religiei careia ii apartin, musulmanii opun rezistenta integrarii in societatile in care s-au stabilit. Nu stiu cât de exacte sunt cifrele avansate de diverse statistici dar, daca ar fi macar in mare asa, inseamna ca in 2040, cam ¾ din populatia Elvetiei ar fi musulmana si tot astfel, o treime din populatia scolara din Germania, in 2050. Pe deasupra – de parca toate acestea nu ar fi de ajuns –, ne pomenim ca referintele noastre nimeresc in gol, ca sistemul de valori la care am apelat mereu este „in revizie“, ca sensul idealurilor noastre este blurat. Impresia ca nu mai intelegem lumea in care traim, ca se intâmpla sa ne incurce in aceasta intelegere uneori chiar propria judecata sanatoasa, ne face sa fim mefienti, dezarmati in fata noilor provocari, violenti. Asa se si explica, probabil, elanul nostru demolator, pruritul de a scapa de anumite valori, pâna mai ieri europene si perene. Sentimentul ca suntem folositi intr-o strategie urzita peste capul nostru este frustrant si descumpanitor. Ca urmare, ni se va aspri si mai mult perceptia asupra viitoarelor sacrificii impuse. Situatie, practic, fara iesire: fiind din ce in ce mai dirijati, controlati si uniformizati, reactiile noastre vor fi aproape nule. In plus, au inceput sa ni se imputineze resursele. Ca este vorba de petrol, carbune, apa, aur, gaz, uraniu etc., etc., ele ne sunt in egala masura vitale: câtorva, putini, pentru a se imbogati, altora, mai multi, pentru a supravietui.
Dar cine este, in fond, creierul noii lumi care invârte soarta Europei , in ciuda pierderilor grele pentru ea? Ne mai putem sustrage, oare, vointei lui? Stim cu adevarat ce se intâmpla cu noi?

Nu cumva excesul de informatie vida sau negativa, cu care suntem dopati, are asupra noastra efect paralizant? Câti din cele sapte miliarde de oameni care traiesc pe Terra sunt bogati si la adapost si câti sacrificati? Cui apartine lumea? Dar Europa? Avem si noi, oamenii de rând, partea noastra de vina in tot acest marasm?
Cu putin timp in urma, in 2007, la 50 de ani de la semnarea, in 25 martie 1957, a Tratatului de la Roma prin care s-a instituit Comunitatea Economica Europeana, Institución Futuro, un think tank spaniol independent, profilat pe cercetare socio-economica, si-a pus, si el, o intrebare similara: „Cum va fi UE peste 50 de ani?“ Orizontul de referinta avea sa fie de asta-data 2057, anul celebrarii centenarului Uniunii Europene, privit atunci cu seninatate. The Economist, citat in respectiva ancheta, vorbea despre „o atmosfera optimista“ si despre un moment economic prielnic, cu toate ca Italia, prognoza el, va suporta „o criza grava in 2015“ care „va presupune iesirea ei din zona euro“. Uniunea Europeana, trecuta deja prin „reforme economice profunde“, va avea, in opinia prestigioasei publicatii britanice, o noua configuratie iar „Turcia si Ucraina vor fi, impreuna cu Marocul, membre depline ale UE“.
In acelasi context si pentru aceeasi perspectiva temporala se pronunta si Centre for European Reform (CER) anuntând o „functionare pozitiva“ a UE. In urmatorii cincizeci de ani vor fi liberalizate pietele muncii, reformate serviciile publice iar functiile Statului, „reduse in scopul reactivarii economiilor“. Cât despre institutiile europene, ele vor fi, la rândul lor, reasezate, politica externa a UE „potentata“ fiind, de asemenea, restructurat pe masura si bugetul comunitar.
Nimic insa din toate acestea nu prevestea perturbarile in lant de natura si de anvergura celor care ameninta astazi sa surpe din interior constructul european. Suntem abia la sfârsitul lui 2011 si declaratiile politicienilor privind situatia europeana ne infioara. „Criza datoriilor suverane – vine si spune cancelarul german Angela Merkel cât se poate de raspicat – a aruncat Europa in cea mai dificila perioada de dupa Al Doilea Razboi Mondial“. Caci UE nu numai ca isi pierde statutul de prima putere comerciala a lumii si pozitia a doua, in ordine monetara dar, in acest moment, nu stie nici cum sa se salveze pe sine. Or, destinul ei este inextricabil legat de cel al lumii globale. In aceste conditii, nu se poate sa nu ne intrebam ce se va intâmpla cu stiinta, cu cercetarea in domenii precum energia nucleara, biotehnologia si tehnologia informatiei care, toate, sprijina in chip esential globalizarea. Imi amintesc – si imi amintesc din el mai ales imaginile care, mie cel putin, mi s-au parut terifiante – un documentar din 2007, prezentat pe Discovery Channel de cercetatori americani si europeni, in dorinta de a-i ajuta pe telespectatori sa vada cam cum va fi lumea peste 50 de ani. Din documentar reiesea ca oamenii, timpul, orasul se vor indeparta de ceea ce este acum civilizatia noastra, robotizarea si informatizarea vor forta atât de mult limitele capacitatii de creatie, de ingurgitare a informatiei si de intelegere a fiintei omenesti incât vor produce mutatii, altminteri ea ar putea deveni prizoniera propriilor inventii si instrumente de lucru. Deocamdata, actualul dezastru economic mondial va calma, de buna seama, multe utopii tehnologice si stiintifice si va descuraja idei, visuri si proiecte de laborator. Daca mintile cele mai aprinse ne promiteau pâna mai ieri roboti, automobile zburatoare, teleportari in univers si vacante pe Marte, astazi, cred ca ne multumim sa ramânem cu picioarele pe pamânt si sa avem, pe cât posibil, siguranta zilei de mâine.
Il voi invoca in cele ce urmeaza pe Gabriel García Márquez. El are, desigur, multe alte temeri, utopii si pledoarii, dar prezenta sa in discutie este importanta, iata, de ce: in 1986, cu prilejul celei de-a II-a Reuniuni la Vârf a Grupului celor Sase privind pacea si dezarmarea in fata pericolului nuclear, in prezenta presedintilor si a premierilor tarilor membre – Mexic, Argentina, Tanzania, India, Grecia si Suedia, scriitorul columbian transmitea omenirii un mesaj vizionar. Intitulat „Cataclismul lui Damocles“, acest mesaj zguduitor, demn de literatura parintelui realismului magic, contine o „versiune anticipata a unui dezastru cosmic“. Amenintarea acestui dezastru imaginar este cu atât mai ingrozitoare cu cât stim ca el poate deveni in orice moment realitate: daca un accident nefericit sau o mâna criminala ar detona fie si o cantitate infima din arsenalul nuclear produs si stocat de marile puteri. „La un minut dupa ultima explozie, mai mult de jumatate dintre fiintele omenesti vor fi murit, praful si fumul continentelor mistuite de flacari vor birui lumina soarelui si tenebrele adânci vor imparati iar peste lume. O iarna cu ploi portocalii si uragane inghetate va bulversa timpul oceanelor si va intoarce cursul râurilor, in ale caror ape pârjolite pestii se vor fi stins de sete iar pasarile se vor pomeni fara cer. Zapezile vesnice vor ingropa desertul Sahara, intinsa Amazonie va disparea de pe fata planetei potopita de grindina, iar epoca rockului si a transplantului de inimi se va intoarce la copilaria ei glaciala. Putine vor fi fapturile omenesti care vor supravietui acestei grozavii, iar cele carora le-a fost dat sa-si afle un adapost sigur dupa-amiaza, la trei, in nefasta zi de luni a acelei uriase catastrofe, nu vor scapa cu viata decât pentru a muri apoi din cauza ororii amintirilor. Creatia s-a sfârsit. In haosul final al umezelii si al noptilor vesnice, singura urma din tot ce a fost cândva viata vor fi gândacii.“
Au trecut 25 de ani de la acest semnal de alarma si viziunea cosmaresca a marelui prozator paraseste tot mai mult fictiunea, voind parca sa-si probeze forta propriului adevar. Daca, insa, se va sinucide sau nu intr-o buna zi omenirea sau daca va accepta sa moara in rate, continuând sa instrumenteze si totodata sa tolereze actiuni teroriste comise asupra ei insesi sau asupra naturii care face posibila viata, nu putem spune. Ar insemna sa incepem sa construim o alta utopie.
Sa incercam mai bine sa intelegem lumea din aproape in aproape. Numai ca, observata astfel sau raportata la dinamica europeana si planetara, tara noastra, caci ea ne este cea mai aproape, ramâne de neinteles: victima a unui politicianism autohton desantat – adeseori si a politicienilor straini populisti –, mereu incapabila sa faca un minim efort constructiv, saraca si neajutorata si abuzata, România are nevoie, cred, in acest moment mai mult decât de orice, de implicare din partea cetatenilor ei. Fara aceasta implicare, ma tem ca viitorul ii va fi in pericol.

Un comentariu pentru “Nimic nou în tehnologia speranţei”

  1. decembrie 15, 2011 la 11:12 am

    Stimata Doamna Angela Martin,
    Citind editorialul Dvs., am realizat ca imensa noastra singuratate reprezinta o stare perpetua,ce vine dintr-o mare neliniste a viitorului pe care, dincolo de o inerenta si insidioasa fatalitate,il putem percepe.E o pertinenta analiza a unei lumi ce nu se regaseste pe sine, iar invocarea lui Marquez mi se pare absolut justificata, pentru ca noi chiar traim cu sabia lui Damocles deasupra capului.
    In acest context imi revin cu obstinatie, in minte, cuvintele lui Dante, cele asezate deasupra Iadului,”Lasciate ogni speranza, voi ch”entrate„.Orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare.
    Si, totusi, cred ca e posibila o schimbare. In bine, pentru ca editorialul, in acest moment al anului, premergator Craciunului, este un memento de care aveam nevoie.Pentru asta, merci.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper