Mesaj important catre cultura româna: complexitatea si demnitatea creativitatii experimentale alternative

Un articol de ION BOGDAN LEFTER

Nu voi face aici si acum* un inventar de date ale carierei lui Mircea Florian: muzica, expozitii, „performante“ (cum li se spune – în englezeste „performances“) de tip artistic sau nu numai artistic. Încerc sa plasez prezenta lui publica în niste contexte mai largi.

Primul lucru pe care l-as spune – pe jumatate în gluma, dar gluma serioasa! – în legatura cu atribuirea înaltului titlu academic lui Mircea Florian e ca avem de-a face, probabil, cu cel mai atipic Doctor Honoris Causa de pe pamânt românesc, cel putin pâna în clipa de fata. Poate ca în viitor lucrurile se vor schimba, bulgarele mic de zapada se va rostogoli, va tot creste si vom avea cine stie ce alte feluri de artisti si de intelectuali onorati cu un asemenea titlu.
Prin traditie academica – în zona universitara, a învatamântului superior, dar si în academiile propriu-zise, forurile stiintifice care reunesc crema intelectuala a natiilor – sunt selectate si omagiate vârfurile din toate domeniile, în etapele succesive ale carierelor lor, la anumite vârste: asa se acorda titlul de Doctor, cel de Doctor Honoris Causa, cel de „academician“, membru ales al Academiei si altele câteva, nu multe. Sunt forme de recunoastere protocolara a performantei si în acelasi timp a prestigiului. Avem – deci – doctori în tot felul de stiinte, avem academicieni de diverse specialitati, exista în lume si doctori honoris causa, asa cum va fi si Mircea Florian, daca, la finele acestei ceremonii, concluzia Comisiei de evaluare va fi pozitiva!
Conform traditiei academice despre care vorbim, toate aceste titluri le primesc niste oameni extrem de seriosi. Chiar si tinerii care-si dau în zilele noatre doctoratul sunt foarte patrunsi de importanta actiunii lor, petrec câtiva ani buni pentru a face cercetare în domeniul lor profesional si ajung sa redacteze o teza serioasa si groasa. (Cândva, în vechiul sistem de inspiratie franco-germana, în care era recunoscuta excelenta unei cariere, doctoratul îl obtineau mult mai putini oameni seriosi decât astazi; în formula actuala, americana, care se „globalizeaza“, extinzându-se în toata lumea, titlul, mult mai larg accesibil, se obtine în anii de dupa absolvirea universitatii.) Academicieni efectivi devin putini, vârfurile, elita din fiecare disciplina. Ca si în alte parti ale lumii, Academia Româna e organizata pe sectii, acoperind întregul spectrul al stiintelor. Exista si o sectie de Filologie si Literatura, ba chiar si una de Arte, Arhitectura si Audiovizual. În versiunea franceza, unul dintre reperele europene si internationale majore în materie academica, se pastreaza formula clasica, foarte restrictiva, a numarului fix de membri: patruzeci, niciodata mai multi (de la fondare, din 1635, au fost peste sapte sute de „nemuritori“ – apelativul traditional; Academia noastra are 181 de membri si 135 de membri de onoare). Toti acesti doctori, doctori honoris causa, academicieni, sunt – deci – persoane foarte sobre si serioase.
Însa de la o vreme au început sa se întâmple prin lumea larga niste lucruri mai speciale. Pe batrânul nostru continent, fenomenul demareaza în epoca modernitatii, poate nu chiar de la începuturile ei, deci nu neaparat înainte de 1900, dar cu mare energie în prima jumatate a secolului XX, cam de-acum 100 de ani încoace: printre marii creatori, alaturi de marii oameni de stiinta, care si-au vazut nesmintit de cercetarile lor serioase si au continuat sa ne furnizeze tratatele lor extrem de serioase, au început sa apara artisti din ce în ce mai nonconformisti. Cum se stie, un capitol important, esential al artei moderne e cel al avangardei, al avangardelor istorice: suprarealistii, fovistii, cubistii si toti ceilalti au dat mari opere fara de care nu putem întelege întreaga cultura a secolului XX. Noi însine n-am fi cei care suntem daca literatura, artele vizuale, toate bransele creativitatii n-ar fi trecut prin etapele acestor experimente extraordinar de interesante, socante la vremea lor, scandaloase si care au si scandalizat, fiind mentinute o vreme la marginea societatii, încât avangardistii si predecesorii lor imediati, impresionistii, au si organizat „saloane ale refuzatilor“, în paralel cu cele oficiale. Extensia nonconformismului, experimentalismele de tot felul, avangardele efective sau diversele forme de nonconformism tangente sau complementare au impus de la un moment dat încoace nume atât de mari în istoria artei – poate oricine sa faca o lista, de la Picasso si Dali la oricine -, încât pâna la urma si universitatile si academiile au trebuit sa ia act de aceste evolutii si sa accepte în rândurile lor si asemenea creatori: mari, teribili, geniali, dar care pot fi cu mare greutate considerati – în sensul traditional al cuvîntului – „seriosi“. „Serios“ Max Ernst, care i-a pus mustati Giocondei într-un tablou celebru?! „Serios“ Picasso, care a facut, asemeni tuturor avangardistilor, tot felul de nazbâtii?! Dintre compatriotii nostri, un exemplu pe aceasta linie a fost Eugen Ionescu, faimos reformator al teatrului, inovator în zona absurdului, care, a devenit la un moment dat, târziu în cariera lui, la senectute, membru al Academiei Franceze, stabilit fiind în Franta, unde si-a trait, la Paris, a doua jumatate a vietii. În legatura cu el si cu alti mari nonconformisti ai secolului XX s-au formulat butade de felul: „Ce cauta razvratitul Ionesco sau razvratitul X sau razvratitul Y la Academie?!“. Chiar daca actiunea tuturor experimentalistilor, de toate orientarile, are un sens subversiv, urmarind întotdeauna contestarea traditiei, a muzeului, a universitatii, a academiei ca simboluri ale culturii osificate, rigide, inertiale, pâna la urma – cum de asemenea s-a spus – „avangardele esueaza în Academie“.
Cam asta este povestea în prelungirea careia as aseza ceremonia de astazi, de aici, din sala Teatrului de Nord din Satu Mare. Nu e un eveniment doar local, ci si unul national: pentru ca – repet – Mircea Florian devine aici si acum cel mai atipic, cel mai nonconformist, cel mai avangardist artist român caruia i se confera un asemenea titlu academic, dintre cele care de obicei le erau acordate oamenilor de stiinta si artistilor seriosi. Pe aceasta scena, Mircea Florian arata si el foarte serios, îmbracat în sobra roba – desi, daca îl priviti mai atent, veti vedea ca… nu poarta cravata (îsi are el felurile lui de a-si marca, discret si elegant, nonconformismul…). Bineînteles, n-am nici cea mai mica intentie sa stirbesc în vreun fel dignitatea acestei ceremonii ori a comisiei din care fac parte si în nici un caz nu pun sub dubiu initiativa de acordare a respectivului titlu honoris causa, gest exceptional al Universitatii „Vasile Goldis„ din Arad, al filialei sale satmarene. Încerc doar sa dau ideii de academism si de doctorantura de acest tip un sens mult mai larg si mai cuprinzator, într-o lume care a devenit atât de complexa si s-a diversificat atât de mult încât vechile tipare nu-i mai sunt utile. Mircea Florian, un artist care din jurul lui 1970, de circa patru decenii, s-a aflat mereu în avangarda noastra culturala, este astazi – asadar – onorat în acest fel, ceea ce sper ca va contribui la flexibilizarea gândirii intelectuale si academice românesti în directia detabuizarii, a tranzitiei de la sobrietatea clasica la acceptarea si a unor forme de nonconformism, de avangardism, de „cultura alternativa“. Acesta e primul lucru pe care vroiam sa-l spun despre bizareria acestei întâmplari: Mircea Florian – Doctor Honoris Causa! Printre colegii nostri muzicieni, artisti plastici, oameni de teatru si film si asa mai departe, stirea va stârni în prima clipa stupoare, apoi, imediat, entuziasme, apoi gândul firesc cum ca si un pictor, si un regizor de teatru sau de film, si un cântaret – sa zicem un Nicu Covaci, fondatorul formatiei Phoenix, ca sa dau si un nume propriu – merita asemenea recunoasteri, nu doar formale, ci si în perspectiva unei istorii cuprinzatoare a culturii noastre din ultimele decenii.
Pe scurt: pâna acum, pâna în acest moment, pâna la acest eveniment, cine si-ar fi imaginat ca un artist precum Mircea Florian poate deveni în România Doctor Honoris Causa?!

Nici al doilea lucru pe care încerc sa-l spun nu priveste creatiile propriu-zise ale lui Mircea Florian, prezentele si actiunile sale artistice, fiecare în parte, ci ansamblul lor.
Dupa cum se stie, e vorba despre un „performer“ multilateral. El s-a lansat mai întâi ca un chitarist si cântaret folk. Genul avea pe-atunci mare audienta. Astazi denumirea – folk – nu prea se mai foloseste, poate doar în cultura nord-americana: e acea linie a muzicii postbelice, de la Al Doilea Razboi Mondial încoace, care i-a dat pe Bob Dylan, pe Leonard Cohen si pe multi altii. În spatiul românesc, în paralel cu formulele pop si jazz ale perioadei, în anii 1970, artisti foarte interesanti, precum Mircea Florian sau Marcela Saftiuc, Nicu Vladimir si altii, au încercat si ei, prin diverse formule melodice alternative, mai mult ori mai putin „folkiste“, sa activeze nonconformismul publicului tânar. Apoi Mircea Florian a început sa faca si muzica de film, si muzica de scena si, încet-încet, din artist al sonoritatilor, a trecut la modelarea spectacolului teatral sau a creatiei cinematografice, a început sa colaboreze si cu artisti vizuali, sa fie prezent în expozitii si asa mai departe. În plus, avea – foarte important – o formatie stiintifica speciala: absolvent de Cibernetica la Academia de Studii Economice, a fost de la bun început conectat la ceea ce noi eram departe a întrezari atunci ca orientare de viitor, si anume „cibernetizarea“ generala a societatii, informatizarea, ceea ce astazi înseamna computeristica, IT, tot ce tine de computerele personale si de Internet si, cam din jurul anului 2000, a început sa ne influenteze decisiv viata, vietile. Om – deci – de formatie riguroasa, stiintifica, om de cifre, deja specialist în calculatoare, în faza lor de dezvoltare de atunci, a „generatiilor“ de „ordinatoare“ din epoca (în România se mai folosea înca, uneori, denumirea pe filiera francofona), cu o gândire riguroasa si în acelasi timp cu o viziune transnationala: cifrele, stiintele, calculatoarele n-au coloratura locala, ele sunt niste instrumente, niste unelte, niste structuri cu valabilitate universala.
Talentele artistice ale lui Mircea Florian se manifestasera deja, înca din copilarie si adolescenta, si fusesera slefuite aici, în Satu Mare, la Scoala de arta, înainte de a merge la facultate, la Bucuresti. Asa s-a constituit o personalitate foarte complexa, rara – fiindca putini artisti se descurca în materie de cifre si rigori stiintifice (din pacate, putini sunt si oamenii de stiinta cu un complement creativ; poate ca timpul nu-i lasa nici pe ei, cum nu le permite nici artistilor, sa se ocupe si de altceva decât de ceea ce constituie miezul vietii lor, focalizarea principala a profesiunii lor). Atare structura deschisa i-a permis lui Mircea Florian sa avanseze catre varietatea manifestarilor sale publice, multilaterale, multiartistice, pe paliere creative diverse, unele cu solutii tehnice proprii, de la primele „instalatiile de sunet“ si compozitii de „muzica de calculator“ din anii ’70 si pâna la utilizarea din ce în ce mai intensiva a computerelor dupa 1986, când s-a stabilit în Germania. Computerele personale – PC-urile – încep sa se raspândeasca spre sfârsitul anilor ’80 si se generalizeaza în Occident în primii ani de dupa 1990, dupa care sunt preluate si la noi, destul de rapid dupa caderea regimului comunist. Cibernetician fiind într-o Germanie libera, Germania de Vest de atunci, Mircea Florian îsi dezvolta proiectele si, deja muzician, dar si om de teatru, de film, de performante vizuale, de evenimente multiartistice, „interdisciplinare“, cum se mai spune, a putut sa transfere rapid toate aceste cautari pe noi „suporturi“ (în limbajul vremurilor informatice), cu alte noi tehnologii, folosind „soft“-urile perioadei sau facând singur programare, largind mereu orizontul explorarilor sale. Cu acest traseu în spate, el are astazi statura unui mare artist experimental.
Nu se opreste, nicidecum. Stabilit din nou în tara de câtiva ani, cetatean român si german într-o Europa federalizata în care circulam liber – si înca tânar, structuralmente tânar, ca orice spirit autentic experimental! -, si-a reluat contactele artistice si intelectuale, dezvolta proiecte si s-a apropiat si de spatiul academic, de acel spatiu academic sobru si serios despre care am vorbit la început. Tine cursuri – sigur, cursuri care, fiind vorba despre Mircea Florian, nu pot fi tipice si serioase, în sensul rigid al cuvântului: a contribuit la înfiintarea, la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, a unui masterat de „Sound and Light Design“, adica de utilizare a sunetului si a luminii în spectacol. Pe scena sau în film, exista tehnicieni care se ocupa cu instalarea difuzoarelor si a luminilor, cu pupitrele cu multe butoane de la care se regleaza nivelele diferite si miscarile diferite ale componentelor tehnologice de pe scenele teatrale sau din studiourile cinematografice contemporane; dar e din ce în ce mai evident ca nu e suficient sa fii – sa zicem – inginer electronist sau sa fii priceput cât de cât la butoane pentru ca sa poti ajuta cu adevarat un regizor si o echipa de actori sa construiasca un spectacol: trebuie sa ai si tu însuti o anumita instructie cu o componenta creativa, încât sa întelegi mai bine în ce produs cultural se integreaza luminile si sunetele pe care le manipulezi de la distanta, din cabina tehnica. Simultan, Mircea Florian a inaugurat si niste cursuri „simetrice“ la Politehnica bucuresteana, în cadrul unui masterat de Multimedia, unde încearca sa-i familiarizeze pe ingineri cu gândirea creativa si sa-i formeze ca profesionisti capabili sa contribuie la productia artistica pornind de la o baza stiintifica si tehnica pe care absolventii de la Teatru si Film n-o au. Toti acesti cursanti de la Politehnica si de la UNATC vor putea lucra în echipele multimedia care creeaza astazi spectacolele de teatru, care participa la realizarea de filme, la ceea ce se cheama – în general – arte ale spectacolului.
Devenind astfel profesor, oricât de „atipic“ ar fi el, Mircea Florian a dat si de rigorile sistemului universitar, care presupun criterii ferme pentru promovari, pentru obtinerea anumitor grade didactice, drept care… s-a înhamat în ultimii ani si la scrierea unei teze de doctorat. Nonconformistul, experimentalistul Mircea Florian predând cursuri si scriindu-si teza, iar acum devenind Doctor Honoris Causa! Toate aceste lucruri sunt pe de o parte uimitoare, iar pe de alta parte îmbucuratoare, nu atât pentru el, cât pentru noi toti, pentru ceea ce spatiul academic românesc începe sa fie, flexibilizându-se si validând artisti din ce în ce mai novatori, inclusiv unul cu profilul atât de complex al lui Mircea Florian…

Al treilea lucru – tot de ordin general – pe care l-as adauga porneste de la perioada formatiei si a primelor manifestari artistice ale lui Mircea Florian: o epoca importanta, care l-a modelat si – privind catre tabloul de ansamblu, de-atunci si pâna azi – a marcat întreaga cultura contemporana, româneasca, europeana, internationala.
Nascut în 1949, Mircea Florian a ajuns la vârsta studiilor universitare în 1967 si a absolvit Cibernetica în 1972: o perioada foarte interesanta din istoria noastra. Dupa 1965 începuse ceea ce politologii numesc „liberalizarea interna“ sau „liberalizarea limitata“ a regimului comunist. Se încheiase etapa de tip stalinist de dupa 1947, extrem de represiva, care umpluse lagarele de munca si închisorile cu elitele societatii precomuniste, cu zeci si sute de mii de oameni nevinovati, victime politice ale instalarii unui sistem totalitar. Dupa care, odata consolidat, cu o structura de stat perfect pusa la punct, perfect controlata de la vârf, regimul comunist din România, ca si omoloagele din celelalte state Central-europene aflate sub control sovietic, a slabit teroarea, permitând relaxarea care a transformat o dictatura „tare“ într-una „slaba“, „moale“ (în limbaj politologic): cu limite, cu lucruri imposibil de facut altfel decât cu penalizari ulterioare, cu anchete, cu arestari, dar considerabil de libera în interiorul acelor limite destul de largi, încât dupa mijlocul anilor ’60 existenta omului obisnuit devenise aproape normala. A fost perioada în care generatia tânara de la noi a început sa se „occidentalizeze“ rapid. Erau anii de „explozie“ a fenomenului cultural Beatles, anii de glorie ai lui Bob Dylan si ai atâtor altor muzicieni foarte pe placul tinerilor, dar care nu puteau fi gasiti în magazinele de discuri din România pentru ca nu se vindea aici arta occidentala „decadenta“ (înca mai era catalogata oficial asa).

Si totusi, toata lumea facea rost de ea prin acel trafic neoficial care s-a tot dezvoltat pâna la sfârsitul regimului comunist, ajutându-ne sa ducem existente destul de paupere, dar totusi relativ normale, chiar si sub un regim dictatorial. „Valurile“ de tineri de la sfârsitul anilor ’60, apoi din anii ’70, apoi din anii a80 au consumat intens muzica occidentala, încercând sa traiasca asemeni congenerilor din Occident. Nu se gaseau în magazine nici blue jeans-i! – dar toti junii români purtau „blugi“ (traducerea colocviala, comprimata!). Adolescentii nostri de la sfârsitul anilor ’60 îsi lasau plete, desi la scoala se faceau verificari si erai trimis la tuns sau erau chemati parintii la scoala – si asa mai departe. Dau câteva exemple simple, de detalii care tin de comportament, de fizionomie, de ceea ce se numeste „cultura cotidiana“. Se pot adauga multe altele, pe paliere diferite, mergând în profunzime, angrenând mentalitatile, imaginile despre lume si viata. Si la suprafata „culturii cotidiene“, si ca viziune de ansamblu, tinerii de la sfârsitul anilor ’60 se occidentalizau – ziceam – rapid.
1968. Studentul Mircea Florian termina primul an de facultate si-l începe pe al doilea. În Franta si în Germania au loc „revolutiile“ studentesti care duc la abandonarea în Occident a rigorismelor academice, obligând guvernele si parlamentele sa acorde drepturi mai lejere întregii populatii. Asa-numitul „’68 franco-german“ e considerat în istoria recenta un eveniment-cheie, cu consecinte majore asupra evolutiei societatilor occidentale în directia a ceea ce au devenit ele astazi, remodelate ca democratii postmoderne. Au existat si la noi ecouri: mici miscari studentesti la finele lui 1968, urmate de arestari, desi gesturile de nonconformism de la Bucuresti au fost mult mai marunte, incomparabile cu manifestatiile de strada de la Paris sau din alte parti, unde se produsesera mari turbulente, ciocniri cu politia s.a.m.d. Pe de alta parte, ’68-ul a fost însotit pe meleagurile noastre si de entuziasmul prooccidental si antisovietic – deci anticomunist – al întregii populatii, în august, când URSS si statele aliate, dar fara România, au intervenit militar în Cehoslovacia, unde se declansase asa-numita „Primavara de la Praga“, alta miscare de liberalizare interna a unui stat comunist. La trei ani de când preluase puterea, noul lider de la Bucuresti, Nicolae Ceausescu, viitorul dictator paranoic executat la sfârsitul lui 1989, facea figura de lider reformist. Opozitia pe care el a exprimat-o public fata de interventia trupelor Tratatului de la Varsovia, a Uniunii Sovietice si a statelor aliate, în Cehoslovacia a stârnit în tara un mare entuziasm popular. A fost momentul în care Ceausescu s-a bucurat cu adevarat de simpatia oamenilor obisnuiti, sustinut fiind si de întregul Occident, inclusiv Organizatia Natiunilor Unite. Dupa cum se vede, din câteva exemple care merg de la politica internationala, ONU, Tratatul de la Varsovia si pâna la amintitele detalii de costumatie si de „cultura cotidiana“, încerc sa reconstitui o atmosfera de nonconformism care a marcat istoria postbelica a Europei si a lumii si care chiar si în România comunista a constituit un foarte interesant si stimulativ, efervescent, chiar entuziasmant context pentru experimentele care au condus din jumatatea a doua a anilor ’60 la constituirea si la noi a unei „culturi alternative“, modelând modernitatea târzie si avansând catre ceea ce astazi numim postmodernitate. Fenomenul s-a extins în întregul spatiu artistic – literar, muzical, vizual, teatral, coregrafic, cinematografic. În toate aceste discipline creative si în multiplele lor interferente novatoare s-a constituit cultura nealiniata politic si esentialmente experimentala, „alternativa“, în linia „neoavangardei“ sau „transavangardei“ proclamate când si când, cu extensii multiple, pâna la ceea ce teoreticienii artelor si filozofii culturii numesc astazi postmodernism.
Pe acest traseu, pe fundalul de epoca foarte cuprinzator pe care l-am schitat, Mircea Florian a jucat un rol esential. Format în atmosfera ’68-ului, a perioadei de „liberalizare limitata“ în tara si de cultura „hippie“ si „flower-power“ în Vest, el a oferit de-a lungul carierei sale, prin manifestari creative din ce în ce mai „interdisciplinar“ extinse, un model de experimentalism nealiniat. Obisnuieste sa se defineasca singur, cu modestie, drept „artist marginal“. Da!, numai ca „marginalitatea“ e de multa vreme altceva decât izolare în periferie: cel putin de la avangardisti încoace, e – adeseori – consecinta refuzului de a ocupa centrul solemn al scenei culturale. Sigur, avem nevoie si de repere ceremoniale, de mari artisti pe care sa-i omagiem, de genii la senectute carora sa le facem reverente. Dar istoria culturii avanseaza – de fapt – prin ce se adauga, nu prin ce sta stabil si solemn si monumental în centru. Or, adaosurile vin dinspre „margine“: noutate, experiment, avangarda. Definindu-se ca „artist marginal“, Mircea Florian îsi indica optiunea pentru versantul productiv al metabolismului cultural, cel prin care lucrurile merg cu adevarat înainte.

Artist reputat, foarte cunoscut, mai ales ca muzician, Mircea Florian n-a fost pâna acum, pâna la ceremonia de investire cu titlul de Doctor Honoris Causa, un artist bine înteles, integral înteles. S-a scris putin si partial despre cautarile sale creative. În general, disciplinele artistice nonverbale – muzica, teatru, film, arte vizuale, dans si celelalte – nu stau la noi stralucit în materie de exegeze. Literatura e o exceptie: la ei acasa în domeniul cuvintelor, al frazarii, criticii literari îsi fac datoria si scriu mult si de multe ori bine despre poezie, proza, dramaturgie, eseistica, încât cam stim cum stam la capitolele respective. În rest, profesionistii sunt orientati catre limbajele branselor lor artistice, productia de text exegetic si explicativ fiind restrânsa. Ei însisi putini, criticii si istoricii fiecarui domeniu fac o munca eroica încercând sa acopere zone întinse de expertiza, de obicei izolati în interiorul specializarii lor, fara sa mai poata cuprinde ansamblul. Actionând practic peste tot, Mircea Florian n-a prea avut cum sa fie apreciat în întreaga complexitate si profunzime a actiunii lui culturale, oricâta notorietate ar avea si oricât prestigiu ar fi acumulat.
În atari conditii, Universitatea „Vasile Goldis„, comisia din care am onoarea sa fac parte, toti cei care care au pus umarul la construirea acestui eveniment si toti cei care suntem acum aici, la ceremonia de fata, participam la un act care – pe de o parte – face dreptate unui mare artist, compensând incompleta întelegere despre care vorbeam, si – pe de alta parte – transmite culturii române un mesaj important: unul de complexitate si de mare demnitate a creativitatii experimentale alternative. Vom avea de aici încolo un atât de atipic Doctor Honoris Causa! Mircea Florian – Doctor Honoris Causa: cum se poate asa ceva?! E extraordinar ca extraordinarului artist multilateral si „marginal“ îi este acordata o distinctie academica atât de impozanta! Fie ca ea sa-si mai piarda de-aici înainte din solemnitate si sa câstige ceea ce un creator si un intelectual ca Mircea Florian îi poate oferi: o noua vivacitate!
Sa fie într-un ceas bun!

* Cuvânt rostit cu ocazia decernarii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii „Vasile Goldis„ din Arad, filiala Satu Mare, lui Mircea Florian, în sala Teatrului de Nord din Satu Mare, pe 3 iunie 2011.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper