Magistrul si maieutica sa fabuloasa

Un articol de DUMITRU-MIRCEA BUDA

Probabil ca i se potriveste, cu întreaga lui semantica levantina, epitetul mehenghiu criticului Al. Cistelecan. Cei care i l-au aplicat, cu atasament si admiratie, îi crediteaza ei însisi adecvarea, prin faptul ca s-au plasat, într-un anume mod, în emulatia catalitica a charismaticului cronicar de poezie. Nu e, cu alte cuvinte, o eticheta pusa, de la câteva decenii departare, de exegeti scrupulosi în obiectivitate, ci mai curând o vorba de alint cu unele ambitii conceptualizante. Doar ca atât la Andrei Terian cât si la Radu Vancu sau Constantin Trandafir, termenul pare tinut în orizontul semantic turcesc, unde mehenk semnifica siretenia, viclenia, istetimea, hazul, ingeniozitatea si îndemânarea acestora, ca marci ale unei inteligente devastatoare. Aparente, semnalmente particulare ale scriiturii, dar nicidecum criterii prin care ar putea fi extras un concept critic puternic si unitar, iradiant cu vigoare în toate palierele literarului pe care Al. Cistelecan le investigheaza în proiectele lui. Mai degraba sensul etimologic al lui mehenghi, anterior contaminarilor turcesti, din arabul muhaqq („piatra de încercare a metalelor pretioase“) începe cu adevarat sa deschida o fereastra catre modul de a actiona în analiza si sistematica textului literar al lui Al. Cistelecan. Toata performanta, deja mitizata de boema literara, pe care metoda lui postimpresionista si exactitatea coplesitoare a diagnozelor sale pe poezia si, mai nou, critica sau memorialistica româneasca de azi, o reusesc, provine din spectacolul fabulos al unei maieutici aproape infailibile. O maieutica ce nu e optiune, un program operativ, o tehnicalitate, pentru critic, ci o vocatie fatala care-i structureaza interioritatea si îi disciplineaza sensibilitatea si reflexivitatea deopotriva. Nu doar limbajul critic, a carui naturalete e construita pe maxima rigoare a sensului si expresivitatii termenilor – încât un discurs caragialiano-ardelean, minat de subtilitati neaose trecute prin savanterii italienizante, e ritmat de o rationalitate matematica, incandescenta – dar mai ales predilectiile acestuia, ca si predilectiile si afinitatile literare ale lui Cistelecan lasa sa se întrevada maieutica de adâncime a analizelor sale.
E un concept aplicabil, din nou, în toate nivelele lui de sens criticii lui Al. Cistelecan, care îsi fixeaza, invariabil, drept obiectiv pe termen cât mai scurt cu putinta, ajungerea la adevarul ultim al operei. Termenul, însa, depinde de o serie de factori aparent obiectivi. În primul rând, prin natura instinctiv dialogala a gândirii lui, criticul îl lungeste permisiv si generos, invitând la dezbatere, în orizontul de sens al propriului rationament, preopinentii cei mai marcanti. Un fel de toleranta plina de candoare si devotiune fata de ceilalti face din maieutica lui Al. Cistelecan un teren de joaca în care toti participantii sunt invitati la degajare si confort de gazda plina de sarm, vorbe de duh si poante blajine. Doua-trei vocabule intonate fara emfaze, încât trec aproape drept evenimente arbitrare ale întâlnirii, dovedesc familiaritatea perfecta a criticului cu ei, o familiaritate ce patrunde însa direct în nucleul tare al convingerilor lor, dezvaluind instantaneu, desi doar în treacat, pozitiile fiecaruia. Provocând, în orice caz, la desfasurarea ideilor, la acceptarea dialogului ca mediu privilegiat al judecatii. Chiar si atunci când tot acest ritual nu face decât o curtuoasa curatare prealabila  terenului pentru propria demonstratie. Acest tipar de avanpremiera, de introducere în atmosfera analizei de sens, e recognoscibil în absolut orice text al lui Cistelecan, de la încântatoarea lui idila cu poezia lui Mircea Ivanescu, maestru celebrat si canonizat cu gratie si fascinatie de poetul convertit în critic de poezie, la cronicile lui aproape oraculare din revistele literare transilvane. Cronici în care, vorba cuiva, poetul tratat avea de fiecare data satisfactia ca a fost supus, implicit si explicit, unui complet de judecata pe care cronicarul l-a alcatuit din cei mai influenti critici pronuntati anterior, desi cuvântul final îi apartinea, invariabil, lui Cistelecan însusi. De la aproape didactica aplicatie a fenomenologiei elementale a lui Bachelard pe „Celalalt Pillat“, optiune fara îndoiala a conservatorismului ardelean italianofil al criticului, mai degraba decât indiciu al vreunui atasament fata de traditionalism, izbutind sa epuizeze efectiv grila de lectura asumata dar insistând, exasperant parca, sa convinga pâna si dupa ce demonstratia era finalizata stralucit, la mult mai subiectiv si polemicul, în optiuni orgolioase, „Al doilea top“. Unde optzecistul demisionat din generatie pune la cale o razvratire a fondului expresionist optzecist si postoptzecist, argumentându-i convingator si, pentru prima data, parca, apodictic, superioritatea estetica fata de cartarescianism, prin portanta ontologica vs. virtuozitatea celui din urma.
În cronici si carti, dar nu numai în ele, dovada ca îi defineste, cumva genetic, gândirea critica si modalitatea de a relationa cu textul, opereaza maieutica fabuloasa a lui Al. Cistelecan. Poate cel mai seducator, dar în sensul cu cele mai grave consecinte pentru subiectii ei, pe care îi triaza pur si simplu (îi vor supravietui, deveniti ei însisi magistrali, apoi, numai aceia care se vor putea imuniza la contagiunea ireversibile a stilului sau) – maieutica aceasta poate fi experimentata, de putinii norocosi, în seminariile si cursurile pe care universitarul atipic Al. Cistelecan le tine, pe literatura contemporana, dar si pe metodologii ale criticii si istoriei literare sau, înca mai surprinzator, pe proza, la literele Universitatii „Petru Maior“. Si pe care trebuie ca le tinea, cu nimic diferit, la filologia brasoveana înca din anii 90. Spun universitar atipic pentru ca, în felul lui rebel si încapatânat antidogmatic, cald si paternal cu tinerii (e cunoscut doar drept tata bun al tuturor poetilor debutanti, desi un tata sever si pe drept cuvânt radical cu cei aflati în primejdia veleitarismului, pe care îi împinge de îndata spre eseistica, lucru cumva psihanalizabil), Cistelecan copleseste pur si simplu prin altitudinea discursului lui ex-cathedra, un discurs de savant în teorie si istorie literara, tinându-te captivat, ceasuri întregi (noi regretam ca procesul Bologna, deja început, redusese cursurile de la trei la doua ore). În acelasi timp, la seminarii, tinute ca adevarate replici postmoderne ale cenaclurilor interbelice, savantul pe care îl idolatrizam cu toata sinceritatea naiva a adolescentei redevenea, probabil, echinoxistul-optzecist în blugi, dezinhibat si familiar cu fiecare dintre noi, malitios, hâtru când se cuvenea, generos cât putea sa încapa cu orice tentativa hermeneutica dar tragând mereu, cu o subtilitate pe care abia acum am început sa i-o pricep, imaginatiile noastre zburdalnice catre acel adevar ultim, superb, total, al poemului, pe care fara îndoiala ca îl detinea. Desi esentiala era arta socratica a lui stiu ca nu stiu nimic, prin care ceilalti, ucenicii, erau cu dibacie si iremediabil ghidati, cu propriile lor intuitii si cuvinte, pâna la urma, în nucleul germinal al sensului. Iar toate astea se întâmplau, fireste, pe nesimtite, în vraja anvelopanta, ca o pânza de paianjen camuflata într-o pânza de Monet, pe care magistrul o mânuia cu tandrete, urmarindu-ne protector eforturile si, sunt sigur, abtinându-se cu greu sa zâmbeasca mai mult decât se cuvenea.
Toata aventura analitica a lui Cistelecan în poezia noastra contemporana, pentru care a devenit un fel de institutie-reper, scriind, cu acelasi orgoliu ardelenesc, de la margine, dintr-o periferie benefica, binecuvântata (a preferat mereu „României Literare“ sau „Observatorului cultural“, dupa 90, rubricile din „Familia“, „Cultura“, „Euphorion“ etc., asta când nu s-a dedicat unor proiecte culturale fatis anti-centraliste, ca „Provincia“, si în paralel cu actiunea lui de manager editorial de la „Vatra“, revista ce-i datoreaza integral ratingul postdecembrist), toata explorarea lui literara e rodul acestei maieutici fabuloase. Nu exista recenzie, oricât de „rapida“, din „Top-Ten“ sau din „Al doilea top“, cum nu exista crochiu de critic problematizat în proiectul lui mai recent, partial vizibil în „Diacritice“, ca sa nu mai vorbim de predilectia lui pentru dialog, evidenta în alcatuirea a doua volume, unde Cistelecan sa aiba o alta abordare. Cele mai memorabile portrete ale lui – prin care norocosii beneficiari au un loc sigur în istoria imediata a literaturii române – cel al lui Virgil Podoaba, al lui Alexandru Vlad sau Aurel Pantea, sunt, cumva, consecintele cele mai stralucite ale acestui mod de cunoastere totala a adevarului operei si subiectului creator. Spuneam însa ca pâna si maieutica opereaza, la Cistelecan, prin toate nivelurile ei de sens. Nu e doar arta de moderator inspirat, iluminat si iluminant, care aduce partenerii de dezbatere în preajma adevarului celui mai grandios cu putinta al textului, cum nici adevarul lui Cistelecan – dedus, nu indus, si devenit al tuturor, nu e câtusi de putin un adevar unic, ci acel adevar resemnificat, creator, mereu deschis orizontului întelegerii, adevarul plural dupa care tânjesc semioticienii stiuti de el la perfectie. Maieutica e si arta de a mosi aceasta întelegere, de a face posibila nasterea sensului, de a participa la opera, din planul secund, modest, al celui ce intermediaza creatia. Poate ca nici un critic cu adevarat devotat textului, în afara de Cistelecan, nu face, la noi, critica creativa, în sensul barthesian al termenului, nu e scriitor autentic în felul în care este el. Si poate ca în nimeni altul nu s-au întrupat, vreodata, atât de fericit Apollo si Hermes: ceea ce e evident si în capacitatea lui, rara, cum s-a mai spus, de a scrie pagini întregi despre un poet, diagnosticându-l impecabil, dar fara a fi nevoit sa citeze.
Din fericire pentru noi toti, maieutica lui Cistelecan abia începe sa-si arate forta si potentialul: ea e, deocamdata, doar un proiect pilot, un proiect în expansiune. Parca ieri era cronicarul fara carti sau, ma rog, cu o singura (mare) carte la activ, si aceea scoasa pentru ca modestia lui parcimonioasa fusese cumva presata de context, nu pentru ca ar fi cautat vreo glorie ori ar fi nutrit vreo încredere în cerneala tiparita pe pagini de carte si nu pe foi de revista. Dupa vreun deceniu si jumatate de la „Poezie si livresc“, însa, cartile lui Cistelecan, tainuite, deja-scrise sau realizabile aproape magic, din câteva tuse finale, integratoare, au început sa se iveasca tot mai decis si au fost, aproape fara exceptie, evenimente editoriale. Mai tot ce functiona ca prejudecata privitor la critic s-a spulberat: nu este doar un critic de poezie, desi e, fara îndoiala, cel mai bine cotat si respectat din aceasta casta însingurata; nu e doar un cronicar, desi nimeni n-a mai militat cu atâta ostentativa dedicatie pentru cauza cronicii literare (si nici nu s-a plâns mai convingator pentru dezertarile din front); autoritatea si charisma lui functioneaza fara cusur nu doar în scris ci si în discursul verbal, iar maieutica lui fabuloasa opereaza egal în critica criticii – unde contemporanii s-au trezit brusc ca, peste noapte, Cistelecan a scris si publicat deja lucrurile fundamentale despre majoritatea criticilor români din secolul XX; iar atunci când vrea sa scrie prefete despre proza aproape ca nu e nicio diferenta de nivel fata de analizele lui pe alte genuri literare. În fine, daca chiar vrea, oricât de convins e de bloomianul criteriu estetic de valorizare a textului,  a demonstrat, mai în gluma, mai în serios, ca îi poate depasi, cu aceleasi mijloace maieutice, pâna si pe criticii de gen, atunci când se amuza studiind feminitatea poeziei. Proiectele par sa nu se mai termine si sa se iste, fulminant, unul dintr-altul. Cu Al. Cistelecan suntem, mereu, în proximitatea tulburatoare a surprizei. Pâna si discipolii, inimaginabili pentru unii, tocmai din pricina contagiunii ce îi trimitea direct în epigonism pe majoritatea, au început sa apara. Cel mai puternic, probabil, dintre ei, pentru ca are abilitatea si mehenghismul necesar pentru a se diferentia de magistru, e Andrei Terian, dar, cel putin la anumite nivele de raportare, nu departe de un discipolat spectaculos e, inclusiv prin modul de a se pozitiona cultural, un critic ca Nicoleta Salcudeanu.
Cistelecan lucreaza, de fapt, la un proiect de redefinire a criticii literare românesti pe termen lung, de occidentalizare a ei pe termen mediu, de mântuire de obsesii si complexe de marginalitate. S-ar zice ca, pâna acum, proiectul i-a reusit din plin. Dar, la 60 de ani, criticul e abia la prima lui tinerete, ceea ce e un adevarat motiv de celebrare pentru noi toti!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper