Literatura unisex

Un articol de COSMIN BORZA

Bianca Burta-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminina interbelica, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2011

 

Aproape mereu tanara si ferice, cultura romana s-a raportat preponderent adolescentin la cele mai influente directii artistico-literare sau critico-teoretice occidentale. Ceea ce altii experimenteaza cu mult (ori destul) timp inainte starneste, la noi, fiorul noutatii absolute. De asemenea, o efervescenta plina de candoare fata de inovatiile de tot felul si de toata mana genereaza trecerea fara tensiuni insurmontabile de la o paradigma ori metodologie la alta. Consecintele unei atare pozitionari sunt, bineinteles, negative, asa explicandu-se – in viziunea multor exegeti – reiterarea constanta a complexelor nationale („inceputul perpetuu“, „formele fara fond“, „retardul mentalitar-ideologic-literar“, impulsurile „protocroniste“ etc.). Prea putin au fost evidentiate, in schimb, avantajele doar aparent paradoxale caracteristice „tineretii“ culturale. Caci, configurate in siajul orientarilor straine, abordarile autohtone au putut evita – uneori – excesele, aporiile si gafele acestora. Unul dintre exemplele simptomatice in acest sens e oferit, cred, de asa-numitul „feminism“ romanesc. Cu exceptia accidentelor de parcurs (de pilda, anatemizarea faptului ca Anei nu i s-a cerut parerea cand a fost zidita de Manole ori minimalizarea creatiilor estetice din cauza misoginiei autorilor), studiile de acest tip s-au remarcat printr-un echilibru analitic poate nescontat. Iar impactul respectivului set de bune practici asupra cercetarilor de critica literara nu s-a lasat mult asteptat, chiar in 2011 publicandu-se cel mai valoros demers (legitimat – macar ca premisa – de la principiile feminismului) de recitire a literaturii feminine romane – volumul Biancai Burta-Cernat, „Fotografie de grup cu scriitoare. Proza feminina interbelica“.
Femei fara insusiri
Primul mare merit al acestei carti este de natura conceptuala. In doar douasprezece pagini si jumatate (cate insumeaza sectiunea de inceput si cea de final), exegeta reuseste sa delimiteze un cadru interpretativ pe cat de nuantat, pe atat de substantial si de convingator, dezvoltat fie palimpsestic, fie iterativ pe parcursul studiilor de caz. Perspectiva „feminista“ asumata de Bianca Burta-Cernat se contureaza mai ales printr-o serie de negatii, de vreme ce atat formatia de filolog cat si expertiza de critic si istoric literar (dovedita prin adeseori remarcabilele sale cronici, eseuri si studii critice) o determina sa isi fundamenteze judecatile pe baza criteriilor cultural-estetice, iar nu biologico-sexiste.
Astfel, in raspar fata de conceptualizarile asa-zis canonice (in fapt, sablonarde si excesiv manipulate ideologic), autoarea contesta „feminismul diferentei“, „enclavizarea“ discriminatorie tocmai in raport cu identitatea feminina: „Orice ar spune adeptii feminismului diferentei, pentru care esteticul este o notiune „tare“, „masculina“, componenta a unui sistem cultural patriarhal, „falologocentric“, valoarea estetica nu suporta discriminari de „gen“. Ne pandeste o primejdie considerabila daca, analizand literatura scrisa de femei, persistam in a afirma ca diferenta ar atarna mai greu in balanta decat asemanarea. Primejdia este enclavizarea. Si e cu atat mai mare cu cat teoriile anumitor feministe despre legitimarea prin diferenta converg cu presupozitiile misogine privind caracterul specific al literaturii femeilor in raport cu literatura propriu-zisa“.
Nu e deci de mirare ca, in viziunea Biancai Burta-Cernat, majoritatea scriitoarelor isi rateaza proiectele literare atunci cand figurarile feminitatii sufera tocmai de prea multa „feminitate“ tipologica. Exaltarea maternitatii protectoare, disponibilitatea compasionala ori contemplativa, fetisizarea vulnerabilitatii si gingasiei, implicarea puseelor moraliste, afirmarea dezinteresului pentru problemele sociale si metafizice reprezinta – constata autoarea dupa ce parcurge un corpus consistent de proze – tot atatea cai de „obiectivizare“ artificioasa a feminitatii si, implicit, de subminare a oricarei valori estetice.
Astfel ia nastere marele paradox al literaturii scrise de femei inaintea si in timpul perioadei interbelice. Cu toate ca pana si un „nostalgic al patriarhatului“ ca G. Ibraileanu ajunge sa proclame necesitatea capitala a „emanciparii“ (inclusiv artistice a) femeii (ca semn al modernizarii tarii), multe scriitoare isi afirma literar identitatea prin asumarea unei feminitati doldora de clisee. In consecinta, misoginia fatisa sau prejudecatile sexiste ale unor critici de prim-plan ca G. Calinescu, Serban Cioculescu, Eugen Ionescu etc. gasesc suficient spatiu scriptural de manifestare. Articolele acestora dedicate „prozelor feminine“ sunt veritabile paturi ale lui Procust care amputeaza tot ceea ce tinde sa pericliteze „non-trasaturile“ de gen. Chipurile scriitoarelor intra intr-un proces de lifting doar aparent estetic intru dobandirea anonimitatii linistitoare pentru barbati: rezultate ale „purei spontaneitati“, creatiile femeilor ar respinge „rigoarea, celebralitatea, elaborarea sau interesul pentru abstract“; exclusiv „sentimentale“ si strict „contemplative“, proiectele lor literare ar fi „reticente fata de reflexivitate“ si „lipsite de apetit pentru eveniment, pentru dinamism – pentru proza bine articulata epic – si totodata pentru anumite semnificatii majore“.
„Pentru artist, femeia nu-i femeie“
Astfel se justifica miscarea in doi pasi initiata inspirat de Bianca Burta-Cernat in cadrul studiilor de caz care le au ca protagoniste pe cele mai importante scriitoare romane interbelice: Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Sanda Movila, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anisoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian. Tuturor li se configureaza – ca preambul la analiza critica a creatiei epice – cate un portret spiritual, dar si fizic, care de care mai expresiv. Apeland la informatii (unele de o cuceritoare savoare anecdotica, altele de mare relevanta sociologica si mentalitara) din corespondenta intima, din cartile de memorialistica si de interviuri, din articolele publicistice ale vremii, din insemnarile (mai mult sau mai putin critice) ale lui Lovinescu (caci mai toate aceste scriitoare au participat fervent la cenaclul „Sburatorul“), autoarea „Fotografiei de grup cu scriitoare uitate“ pare a miza calinescian pe transformarea prozatoarelor in personaje memorabile. Prin urmare, pana sa ajunga la decelarea luminilor si umbrelor din scrierile acestora, cititorii ar fi „cuceriti“ de siluetele captivante ale eroinelor. O atare strategie se dovedeste, totusi, straina de scopurile cartii Biancai Burta-Cernat. Povestea evolutiei artistice a fiecarei scriitoare ramane, intr-adevar, intriganta, insa tipologiile feminine impuse astfel nu reusesc sa surmonteze prejudecatile (machiste ori nu) ce insotesc participarea femeilor la viata culturala: interesul pentru arta se naste din bovarism ori din plictis, din nemultumirea fata de existenta casnica, preocuparile estetice devoaleaza ambitii de parvenire sociala, stradaniile scriitoricesti sunt asezonate cu veritabile ritualuri erotice etc.
Abia ipostazierile literare ale feminitatii conduc la cucerirea unei identitatii autentice si, direct proportional cu reusita primului demers, la creatii literare consistente valoric. Revolta „fata de conditia feminina constrangatoare, fata de autoritatea (resimitita ca ilegitima a) familiei, fata de o alteritate (masculina) opresiva“ are ca efect literar inscenarea din ce in ce mai variata si mai complexa a unor demersuri de autodefinire, autocunoastere si autoanaliza lucida. Desi nu intotdeauna constiente de mecanismele creatoare la care apeleaza, prozatoarele analizate de Bianca Burta-Cernat acced la cele mai subtile si fine tehnici de analiza a interioritatii ori a inconstientului, la plurifatetate radiografieri ale devenirii sufletesti, la coborari halucinatorii in „irealitati imediate“, pana la investigarea nelinistilor metafizice ori a spatiilor abisale, adica la strategii si problematici narative perfect sincrone deceniilor trei si patru ale secolului trecut.
Nu doar acuta „constiinta a corporalitatii“, ipostazierile „mamei rele“ si ale „papusii“, deconstructia „masculinitatii triumfatoare“ ori inedita autoreferentialitate din prozele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt interpretate/contextualizate cu incisivitate si acuratete conceptuala ori stilistica de exegeta bucuresteana, dar analize substantiale vizeaza si operele „minimalistei“ Ticu Archip (reticenta si chiar subversiva in raport cu pretentia autenticista a automarturisirii), evazionistei blecheriene Sanda Movila (obsedata de „situatii limita“, de „cazuri deviante“, de laturile cosmaresti ale realitatii), existentialistei si dostoievskienei Henriette Yvonne Stahl (fina analista a dimensiunii spirituale, metafizice, postulate de confruntarea cu „golul, durerea, singuratatea, moartea“), „trairistei“ Lucia Demetrius (individualizata prin refuzul de a narativiza camilpetrescian starile de constiinta, preferand introspectia „poetica“), nu mai putin existentialistei, dar si finei portretiste de medii si mentalitati Cella Serghi etc.
Retusari fara feminism
Deloc lipsit de obstacole a fost acest tur de forta critico-istoric (caruia i-au fost dedicati 10 ani de cercetare, dupa cum se specifica intr-o nota) intreprins de Bianca Burta-Cernat. Pentru cititorul secolului XXI, unele proze propuse spre relectura si revizuire estetica in „Fotografie de grup…“ pot fi considerate adevarate revelatii artistice, constituind motivatii suficiente pentru o rescriere a canonului prozei romanesti interbelice. Foarte echilibrata si scrupuloasa in asezarea accentelor analitice si in stabilirea valorii estetice, autoarea (transformand aproape in laitmotiv teama de a nu fi considerata o feminista exaltata) infirma validitatea unui atare deziderat, probabil spre dezamagirea revizionistilor de cariera dar, cu siguranta, spre binele proiectului sau recuperator.
Putinele scaderi ale calitatii cartii Biancai Burta-Cernat sunt de regasit in acele fragmente in care stabilirea locului si rolului jucat de o scriitoare sau alta in evolutia prozei autohtone este construita prin raportari delimitative fata de orientarile „canonice“. De pilda, Titu Archip ar realiza – spre deosebire de Camil Petrescu – ca literatura se defineste ca „domeniu al „propunerilor de realitate“, nu al realitatii insesi“. Insa, pentru a sustine mult mai restrictiva teza a proclamarii unui singur „eu“ „ca instanta absolutista“ caruia „Autorul ii poate atribui orice continut sufletesc si orice biografie“, invocat este autorul studiului „Noua structura…“, iar nu cel al romanului „Patul lui Procust“. Tot astfel, mult prea increzatoare se arata exegeta in puterea intuitiei (tipic feminine? ar fi intrebarea logica) de a impune formule epice de stricta contemporaneitate. „Intuitia unui mod de a descrie lumea“, iar nu „constiinta teoretica“ devine justificarea preferata (repetata de la o vreme suparator) a inovatiilor epice si in cazul lui Titu Archip, si al Sandei Movila, si al Anisoarei Odeanu, si al Cellei Serghi.
Impunand cu mult echilibru, doar partial si punctual, retusarea fotografiei de grup (in afara discriminarilor de gen) a prozei interbelice romanesti, studiul Biancai Burta-Cernat consacra, pe deplin, un critic literar de anvergura.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper