La Namur, în inima cinematografiei francofone

Un articol de IOAN LAZAR

Primul lucru care m-a surprins placut la Festivalul International al Filmului Francofon, desfasurat toamna, la Namur, aflat acum la editia a 26-a,  a fost convivialitatea, adica acel specific ospitalier lipsit de fasoane, care cândva facea fala tipului de amfitrionism românesc. Sa nu uitam ca este o manifestare cinematografica de factura francofona, globalizanta, desigur, deloc locala sau cantonata în formule de mesaj tezist. Subiectele aduse aici, traduse în imagini audiovizuale, au tenta lor umanista, rafinata, dincolo de strategia unei constructii narative cu tinta. Nu gasesti oriunde genul acesta de alchimie filmica. Si la Cannes, în epicentrul imageriei mondiale a cinematografului, primordiala este viziunea umanista, doar ca acolo, spectacolul ideilor filmologice îmbraca o alta haina, planetara, în masura în care glamour-ul ocupa tot mai mult teren. Nu este doar diferenta dintre început de vara pe o incomparabila Coasta de Azur si primele semne ale toamnei valone, cu ploile ei binevoitoare. Avem mai degraba  de-a face cu o extractie a francofoniei filmice, cu un rezumat al productiilor francofone, unde selectia canneza, franceza, în particular, vine sa-si puna amprenta. O face coagulând creatii din alte spatii francofone, printre care, îndraznesc sa notez, România îsi are de fiecare data partea ei de tratament special. Filmele românesti nu au lipsit aproape niciodata din selectie si, sa nu ne facem ca nu observam, nici din palmares. Iata, totusi, ca acest lucru a fost sa se întâmple în 2011. Nu ne asteptam, dar nici nu meritam. Aceasta nu  a facut decât sa dea impresia unui deja plin si nu a unui deja vazut. Altminteri, refuz sa caut motivatii de alta natura, legate cumva de sinuozitatile unei anumite perceptii, de, ca sa zic asa, frictiunile politice recente.
Aduse în competitia principala care acorda înaripatii „Bayarzi“, „Crulic, drumul spre dincolo“ (regia Anca Damian) si „Din dragoste, cu cele mai bune intentii“ (regia  Adrian Sitaru) au onorat competitia si i-au conferit o dimensiune altminteri greu de conturat. Nu m-as teme sa remarc si o anumita emfaza, în virtutea inertiei, conform careia filmele noastre ar avea deja locul lor asigurat în orice palmares. Asta ma face sa-mi amintesc, cu îngrijorare, cum la recomandarea de acum câtiva ani a unui film al nostru într-o competitie, un anumit regizor, nu pe atât de valoros pe cât de oportunist, ieri ca si azi, m-a întrebat daca, acceptând sa-si trimita filmul la Namur, i s-ar putea (doamne sfinte!) garanta primul loc în palmares… Ceea ce, cu strângere de inima, notam mai sus nu ar putea avea vreo legatura cu Anca Damian si nicidecum cu Adrian Sitaru. Amândoi meritau toate aprecierile, cum am si sperat.
„Crulic…“ a avut partea lui de primire speciala, ca lungmetraj de animatie pe o tema umanitara de acuta actualitate. Condamnarea pe nedrept într-o lume grabita, deloc preocupata de destinul indivizilor, pe care îi sacrifica din interese obscure, semn ca ne îndreptam catre o Apocalipsa a indiferentei, a aparut ca un soc în festival. Parea harazit sa urce în palmares, dar nu a fost sa fie asa, din pacate. Discursul ironic autobiografic al personajului titular care focalizeaza în maniera subiectiva un discurs de imagini ce altminteri încearca sa se obiectivizeze într-o maniera clasica, extrapolând tragedia, nu a trecut, nicidecum, neobservat. A placut publicului, iar unii critici s-au entuziasmat dincolo de cumintenia narativa, sa-i spun clasica, a etalarii. La întregirea dosarului de calitati artistice ale povestirii putem tine seama de nuantele vocii lui Vlad Ivanov, actorul care, împrumutându-si glasul, imprima si o dimensiune autoreferentiala elevata rostirii sale, atât de amprentata sentimental, dar si inspirat distilata în seria de miscari desenate  de Anca Damian, alaturi de un grup restrâns de colaboratori. În festival, regizoarea a fost asaltata de gazetari dornici sa o chestioneze, atât de asaltata încât, precum o vedeta de la Hollywood, a trebuit sa-i mai si trateze cu spatele pe unii. Nu a lipsit însa niciodata de la întâlnirile cu publicul, fie si atunci când rendez-vous-ul era planificat la miezul noptii.
„Din dragoste, cu cele mai bune intentii“ a fost însotit la Namur de producatoarea Ada Solomon si de actorul Bogdan Dumitrache. Filmul a iesit dintr-o experienta autobiografica a cineastului Adrian Sitaru. Evenimentul unui accident vascular, fie el si minor, pe care îl traverseaza mama personajului principal, antreneaza întreaga familie. Radiografie sentimentala, în do minor, filmul ne cucereste tocmai prin acest ton simplu si elegant, pe care se altoiesc, din când în când, nelinistile fiului, mai adânc marcat decât prietena lui si, mai de neînteles, decât chiar tatal. Ne aflam în fata unui studiu de familie într-o criza provocata de iesirea din uzajul cotidian, determinata de absenta mamei. Boala apare, mai degraba, ca un pretext. Ca întotdeauna la Adrian Sitaru, teza are rafinament, iar aici urca brusc într-o distilerie alegorica impresionanta. Primul semn al bolii echivaleaza cu prima miscare a doamnei cu coasa. Sitaru ne aminteste ca moartea vine tiptil, dar vine. În felul în care regizorul ridica la fileul estetic o poveste aparent banala sta talentul sau intuitiv asociat cu o inteligenta artistica mai mereu functionala.
Revin la organizarea festivalului si la aspectul sau convivial. Au fost prezenti la Namur cinci sute de invitati din lumea filmului. Lor li s-au adaugat vreo trei sute de gazetari, printre care si câtiva români.
Este mereu de vazut în ce masura si cu ce talent, cu câta discretie, belgienii stiu sa-si expuna propria cinematografie. Ambianta primei seri a fost întretinuta de evenimentul unei premiere, cea a filmului „Les Geants“ de Bouli Lanners. Organizatorii (de la Nicole Gillet, delegatul general, la Jean-Louis Close, presedintele executiv, si la binecunoscutul actor Olivier Gourmet, presedintele de onoare, si desigur la criticul Marie-France Dupagne, neobosita responsabila a serviciului de presa, fara a-i omite pe reprezentantii politici si administrativi) au stiut sa dea stralucirea adecvata fiecarui moment. Au fost prezente o serie de personalitati din spatiul cinematografiei francofone: Marie Gilain, Philippe Lioret, Chantal Akerman, Baloji, Ariane Ascaride (invitata acestei editii la „Coup de coeur“), Karine Viard, Maiwen, Jean-Pierre Darroussin, Ken Scott, Emilie Simon (presedinta juriului pentru scurtmetraje, din care a facut parte si Ozana Oancea de la noi), Abdellatif Kechiche, tânar cineast francez, reprezentant al unui nou val, acum invitat ca presedinte al juriului ce a acordat renumitii „Bayarzi“, Philippe Falardeau, Eric Toledano si, bineînteles, Olivier Gourmet. Seara finala a stat, de asemenea, sub semnul unei premiere: „Mon pire cauchemar“ de Anne Fontaine, cu un excelent tandem actoricesc (Benoit Poelvoorde si Virginie Efira), în totul o comedie savuroasa.
În total, a 26-a editie a prezentat 161 de titluri dintre care 71 au fost lungmetraje. De retinut ca în acest ansamblu al productiei mondiale, Belgia a oferit 24 de premiere. Ele au fost însotite de un spectru larg de manifestari. Am asistat, de pilda, pentru al optulea an consecutiv la derularea unui Forum International al Productiei, ceea ce a permis producatorilor francofoni sa-si prezinte proiectele, avându-i de asta data alaturi si pe autorii scenariilor. Pe aceeasi linie am remarcat succesul unui seminar media ca si „încrucisarea“ acestuia cu problemele de marketing, vizând succesul afacerilor din domeniul distributiei internationale, în relatia sa cu rolul publicului. Si programatorii au avut editia lor, a cincea deja. Toate acestea nu par vorbe în vânt. Efectul se simte, iar organizatorii au înregistrat, în urma bilantului general, 30 000 de spectatori, fara a-i pune la socoteala pe cei prezenti la concertele de la „Chapiteau“ sau la Balul actorilor. Nu tin sa trec numaidecât în revista premiile editiei 2011. Ma rezum sa mentionez doar ca în acest an valoarea lor a ajuns la 70 000 euro. Suma s-a aflat la îndemâna celor patru jurii care si-au stabilit fiecare propriul set de premiati.
Mai sunt câteva evenimente peste care am trecut. Unul nu poate fi dat uitarii. Este vorba de premiera belgiana a filmului „My little Princess“ al cineastei de origine româna Eva Ionesco, prin care s-a prelungit aniversarea celor cinci decenii de la initierea Saptamânii Criticii Internationale de la Cannes. La Namur a fost prezent Radu Mihaileanu, care si-a însotit filmul „La source des femmes“, proiectat în premiera mondiala în selectia oficiala de la Cannes. Programarea lui aici a anticipat atât intrarea în salile belgiene, cât si asteptata gala a premierei pariziene.
„Coup de coeur“ cu Ariane Ascaride
Nimic parca nu are atâta farmec la Namur ca aceste întâlniri de suflet cu actrite sau actori îndragiti, a caror filmografie le confera aura unor personalitati de prima mâna. Asemenea cadouri au însemnat prezenta într-una din salile de la Cameo a câtorva nume prestigioase, unele prematur si regretabil trecute în lumea umbrelor: Philippe Noiret, Jean-Claude Brialy, Jean Rochefort, Sandrine Bonnaire, Emmanuelle Beart, Kristin Scott Thomas, Isabelle Huppert, Elsa Zyberstein. I-a venit acum rândul unei actrite care întruchipeaza modestia si atasamentul. Sotia unui cineast iconoclast, Robert Guédiguian, ilustreaza traseul unei artiste de moda veche si de extractie populara, cum nu prea mai gasesti astazi. Îi displace vedetismul si nu accepta foamea de glorie efemera a tinerilor noului mileniu. Este toata numai un zâmbet. Nimic contrafacut sau preparat în laboratoarele de captare a publicului. A fost „moderata“ de unul dintre cei mai inspirati jurnalisti de film ai Belgiei, Philippe Reynaert. Discretia acestuia m-a impresionat teribil. Se cade sa detii o stiinta aparte încât sa reusesti sa dai curs unei confesiuni, asa încât nimic sa nu para o provocare, dar totul sa decurga asa cum ai planuit. Publicului i s-a rezervat astfel sansa de a se lasa sedus de aceasta silueta mignona, parând o figurina asiatica, toata un zîmbet cald, de o sinceritate debordanta.
A putut fi revazuta pe ecranele namureze în patru dintre filmele sale: „Brodeuses“, „Marie-Jo et ses deux amours“, „Nadia et les hippopotames“ si „Le Voyage en Arménie“, ultimul aducându-i un premiu de interpretare la Roma. Au fost alegerea ei aceste patru titluri. Marturisirile interpretei au depasit cu mult cadrul strict al momentului. Ne-a vorbit, de pilda, despre originile sale italiene, despre traditia rezistentei în familia ei simpla, despre rolurile de baieti jucate în teatrul de amatori, despre epoca uitata a solidaritatii, despre ambianta de la Marseille, unde locuieste cu sotul ei, despre întâmplarile de la Cannes, unde intrarea la festival i-a aparut mai importanta decât filmul în care juca si chiar decât festivalul, despre plânsul ei când si-a pierdut invitatia si nu a mai putut participa la gala, fiindca nimeni nu parea sa o recunoasca, despre sotul ei Robert, despre calatoria în Armenia, la Erevan. Pentru ea filmul înseamna a juca bine, desi actorul continua sa fie considerat un obiect al placerii. Multi uita de cazna acestuia, de chinurile prin care trece pentru a fi asa cum personajul îi cere. Nimic nu e confortabil în meseria aceasta, iar totul nu e decât o nebunie. Trebuie sa ai forta de a i te dedica si de a rezista. Se simte educatia si provenienta dintr-o familie de autodidacti, ca si rulajul intrinsec. Tata a facut teatru, are un frate regizor, sotul ei este un apreciat cineast francez. Aduce cu ea durerea unei generatii si a unui timp de asumare a responsabilitatilor multiple. Parca îi dau lacrimile când spune: „Simt mereu pericolul burghez. Fetele mele nu sunt pregatite pentru viata, nu sunt de stânga si mi-e teama“. Talentata si extrem de atasata unui public care a ascultat-o cu sufletul la gura, Ariane Ascaride reprezinta un unicat într-o lume ahtiata de faima si de bani. Tocmai de aceea întâlnirea cu ea mi-a aparut ca o lectie de viata, dar si ca o asteptata si vitala gura de oxigen. Ca o speranta ca arta aceasta nu va fi invadata de profitori si de mediocri.
La Liège, în capitala europeana a 3D Stereo MEDIA
De câtiva ani, Festivalul International al Filmului Francofon de la Namur face ce face si se apropie tot mai mult de Liège, unde francofonia cinematografica se dezvolta si sub semnul unei ambiante universitare speciale, în cadrul careia pedagogia cinematografica îsi are locul ei tot mai bine conturat. Nu m-a mirat, tocmai de aceea, sa aflu ca în a doua saptamâna a lui decembrie 2011 se va derula aici a treia editie a unui Forum European al carui generic spune totul:  „3D – Stéréoscopique pour la Science, la Technologique et l’Art Numérique“. Mai mult, în mai, la Cannes, s-a anuntat organizarea la Liège a primului târg de coproductii de filme în relief. Sunt deja selectate vreo douazeci de proiecte. Ele provin din tari europene foarte avansate în aceasta tehnologie, care foarte curând ne va lua cu asalt pe toti. Dosarele din competitie pe care le-am rasfoit au subiecte cu o larga deschidere universala. Asupra lor nu as vrea sa insist în aceste rânduri. Toate converg catre ideea unui altfel de cinema, cu povesti „ca de animatie“, resuscitate într-o maniera ametitoare.
Ceea ce as dori sa subliniez este faptul ca Belgia se afirma ca o mare putere nu doar în domeniul francofoniei (fiind invitate la Namur si productii de expresie flamanda), dar si ca un fascinant câmp experimental pentru tehnologiile viitorului audiovizualului. Si mai e ceva. Nu vom întâlni în perimetrul wallon puzderia de festivaluri insignifiante de prin alte parti. Sunt câteva, dar, atentie, sunt cu adevarat.

Un comentariu pentru “La Namur, în inima cinematografiei francofone”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper