Jurnalul mandarinului valah

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Am cunoscut pentru prima data de visu et de auditu, cum ar spune Petre Pandrea, un fost detinut politic, si înca unul din „clasa“ marilor intelectuali ai acestei tari, în anii 70. Într-o zi de toamna, fostul meu coleg si prieten, scriitorul Petre Anghel, pe când ma aflam într-o vizita acasa la el, în strada Berzei, si ne pregateam sa mergem la restaurantul Casei Scriitorilor, m-a întrebat daca am auzit sau stiu ceva de Petre Tutea. Întrebare retorica, întrucât era aproape sigur ca habar nu aveam cine este Tutea. „Am sa-ti fac cunostinta cu el chiar astazi; o figura cum nu mai este alta în România“. A urmat pentru mine cu adevarat un moment de neuitat. În acea zi m-am gasit dintr-odata în fata unui exemplar dintr-o stirpe rara, pe cale de disparitie atunci, astazi disparuta. Nu semana cu nimeni, poate doar, în anumite privinte, cu Constantin Noica, pe care îl citisem, îl ascultasem conferentiind si cu care chiar statusem de vorba de vreo doua-trei ori, fie si în treacat. Dar nu-mi propun sa evoc acum acea întâlnire la o masa din restaurantul scriitorilor când l-am ascultat fascinat pe batrânul (cu pensie de scriitor asigurata datorita lui Zaharia Stancu) caruia, în febra stralucitorului sau monolog, îi cadea supa pe piept. Aveam sa aflu apoi atâtea si atâtea despre Tutea, despre destinul sau demn de pana unui mare biograf sau a unui mare prozator.
Dupa 1990, ca gazetar, mi-a fost dat sa cunosc multi fosti detinuti politici din timpul regimului totalitar de import. Din pacate, despre nu putini mi s-a povestit ca au avut un comportament nedemn, chiar execrabil, în perioada detentiei si nu numai: delatori, impostori, informatori ai Securitatii etc. Nu am îndraznit sa judec eu, care nu traisem nimic din ceea ce înseamna experienta tragica a închisorii politice, pe nimeni, niciodata. Nici macar în forul meu intim. Nu ascund însa ca unele marturii m-au cutremurat si au subrezit oarecum un mit. Un mit luat din carti ori cladit pe marturiile celor ce au trecut prin puscariile comuniste si nu numai comuniste.
A mai fost ceva. La o importanta reuniune a organizatiilor AFDPR din toata tara, ce a avut loc la Iasi, l-am întrebat, într-o pauza, pe unul dintre liderii Asociatiei: de ce nu-i coopteaza în AFDPR pe toti detinutii politici, deci si pe cei din perioada regimului antonescian sau chiar de mai dinainte, daca or mai fi existând, de vreme ce si aceia au fost bagati în închisori tot pentru convingerile si actiunile lor politice. Spre stupefactia mea, mi-a raspuns iritat si cu o fata crispata de rautate: „Dar dumneata stii cum au stat comunistii în puscarie? Boierie. Primeau hrana de la Ajutorul Rosu“. Asadar, asta era deosebirea. M-am îngrozit de discriminarea pe un asemenea… criteriu care nu avea nimic comun cu ceea ce credeam eu ca-i „desparte“ – pe drept sau pe nedrept – pe detinutii politici români din diferite epoci ale istoriei. Cât de mare mi s-a parut atunci distanta dintre Tutea, care la procesul ce i-a fost intentat – în urma caruia a fost condamnat la ani grei de temnita – în loc sa se apere, a vorbit despre Hegel, si cel care îmi vorbea de Ajutorul Rosu. Pentru Tutea însa „pasiunea filosofica era mai puternica decât instinctul de conservare“ – noteaza în jurnalul sau Petre Pandrea, ilustrul intelectual, fost, si el, detinut politic. Înfundase puscariile patriei, ale Valahiei sale, si înainte de instaurarea regimului comunist – de fapt, bolsevico-comunist – ca om de stânga, fara sa fi fost vreodata comunist, dar si dupa ’46-’47, ca anticomunist.
Despre Petre Pandrea se vorbea, mai mult pe soptite, pe vremea studentiei mele, ca despre un erou de legenda. Un personaj-spectacol, stralucitor, imprevizibil, care, cum marturiseste în „Memoriile mandarinului valah“, n-a ales sabia, ci, fie în tumultul Cetatii, fie din turnul de ivoriu, unde se amagea ca s-a retras la un moment dat, a mânuit „biciul satirei, al sarcasmului, al ironiei si al autoironiei“. A visat, s-a straduit sa fie ctitor, sa construiasca. Ca jurist, ca aparator al Legii si al Dreptatii a reusit. Reusita mai durabila a fost însa cea a memorialistului si diaristului. E adevarat, pe unde au trecut pana si verbul sau uneori genial nu prea au mai ramas multe în picioare. Impresia e ca nu adera la nimic. Asa sa fie? Ne raspunde mandarinul valah cu retorica sa inimitabila (ca si cea a lui Tutea): „Da si nu. Eu am formatiune de jurist. Pe mâna mea au trecut fauna si flora politica a României, sub forma de clientela penala, si am pastrat distanta patetica a mandarinului în turnul de ivoriu…“.
Fauna si flora politica, nepasatorul tavalug al istoriei l-au împins dupa gratii. Am citat de mai multe ori ceea ce a scris Octavian Paler despre ratare. Parafrazând o faimoasa propozitie a lui Salvador de Madariaga – „Spania este ceea ce se vede plus misterele ei“ – autorul „Mitologiilor subiective“ observa: „România este ceea ce se vede plus ratarile ei“. Ei bine, s-ar putea spune ca în aceasta tara de tarabagii care fac comert inclusiv cu principiile, în aceasta tara de duplicitari si „de oameni cu spinari încovoiate“, cum se indigneaza marele avocat Petre Pandrea, s-a ratat, nu o data, asa-zicând, pâna si puscaria, sensul ei moral.
Din fericire, mai exista si oameni cu majuscula, nu doar cacanari (folosesc adjectivul având în minte greutatea semantica pe care i-o conferea Arghezi). Iar printre primii îl aflam, fara îndoiala, pe puscariasul sub mai multe dictaturi, pe corifeul „Academiei de sub pamânt“ de la Ocnele Mari, unde erau închisi 1.200 de intelectuali (între ei, Tutea însusi), pe latinul de la Dunare si Carpati, format la scoala germana, dar si la cea franceza, care înfiora selecta asistenta „de sub pamânt“ cu stiinta si cu jerbele sale de idei si metafore, pe justitiarul si moralistul care, într-o convorbire nocturna dostoievskiana cu temnicerul sau Sîrbu, tata a 16 copii, aruncat de soarta si de nevoi într-o slujba sinistra, îl determina pe acesta sa renunte la conditia sa mizerabila si sa-si câstige existenta familiei alegând alta munca, pe olteanul de omenie care îi cara tineta cu fecale neputinciosului unchi al lui Horia Sima, pe „bolnavul de boala fara leac a melancoliei“, pe „avocatul cu inima de aur“, ce nu concepea ca un semen al sau sa fie persecutat sau închis pentru ideile si convingerile sale politice ori de alta natura. Ma las molipsit de retorica mandarinului, dar si a batrânului cronicar moldovean si zic: „Nasc si în Valahia oameni“.
Însemnarile de fata si cele ce vor urma îmi sunt prilejuite de aparitia la Editura Vremea a primului volum din „Memoriile mandarinului valah. Jurnal 1954-1956“ (volumul al II-lea va cuprinde perioada 1957-1958), într-o noua editie, revazuta si adnotata de Nadia Marcu-Pandrea, care semneaza si Nota biobibliografica. „Aceste caiete – avertiza cu orgolioasa modestie Petre Pandrea – scrise la iuteala si la întâmplare, pot fi utile spre documentare asupra meandrelor epocii. Eu sunt deasupra învalmasagului. Când vorbesc de mine, vorbesc de altii, oglinditi în mine. Suferinta altora se rasfrânge imperios în mintea si sufletul meu, inoculându-mi suferinte cumplite“.
Jurnal, pamflet, galerie de portrete psihologice, „Memoriile mandarinului valah“ sunt nu doar document, ci si literatura. Petre Pandrea inventeaza practic o specie literara aparte. În inflatia de memorii si jurnale din perioada postdecembrista, jurnalul sau, atât ca scriitura, cât si ca document moral, de constiinta, pare a fi si o severa mustrare.
(Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper