Jurnalele de moda de la 1900

Un articol de NICOLETA NEAGOE

Împaratese bicicliste, femei alpiniste si… broasca testoasa

 

Cititorul anului 2011 care are curiozitatea umana si intelectuala de a citi jurnalele de moda de la începutul secolului XX trebuie sa se înarmeze cu o rabdare benedictina si sa-si puna cumva între paranteze asteptarile, bune sau rele, idiosincraziile, (pre)conceptiile, altfel spus grila de lectura a timpului sau. Sa priveasca în urma cu empatie si toleranta.

Rabdare benedictina pentru ca sintaxa, aparatul conceptual sunt înca în formare, se chinuiesc sa-si croiasca drum spre lumina. Apoi, pentru ca surprizele – as spune mai degraba placute – se tin lant, iar o privire proaspata, despovarata de tot soiul de complexe, e mai mult decât salutara.
Sa încercam, asadar, sa ne întoarcem într-un timp si univers care îmbraca nu de putine ori haina stranietatii extreme.
Cititoarea de la 1900 care deschidea un jurnal de moda avea nu numai ocazia de a se pune la curent cu ultimele noutati vestimentare, cu le dernier cri în materie de moda, ci si prilejul de a afla ce se întâmpla în lumea larga. Chiar daca era plasata pe ultima sau penultima pagina si avea dimensiuni reduse, rubrica „Felurimi“ zugravea la scara micro universul la fel cum selectia stirilor era amprenta celor care faceau ziarul.
Spre deosebire de presa româneasca sau de aiurea care aseza sub umbrela faptului divers tot felul de stiri catastrofale, daca nu de-a dreptul apocaliptice (sinucideri zguduitoare, violuri, crime, atrocitati), jurnalele de moda se individualizeaza printr-o selectie a stirilor si, implicit, o viziune a lumii mult mai blânda, mai cuminte. În plus, raportul dintre frivolitate si seriozitate, usuratate si gravitate este echilibrat, nu putine dintre informatiile cuprinse aici putând oricând face subiectul unuia sau mai multor articole de fond. Stirile care sunt înfatisate sub titulatura „Felurimi“ pot fi grupate în doua mari categorii: cele plasate sub zodia efemerului si cele consistente, serioase prin informatiile furnizate.

„Usuratatea fiintei. Zâmbiti, va rog!
Le dernier cri… broasca testoasa“

O stire preluata fara îndoiala din presa internationala ne informeaza ca „ultima inventiune a elegantei pariziene este bijuteria asa-numita Broasca“, precizându-se imediat ca nu e vorba de o bijuterie cu aceasta forma, ci de „o broasca testoasa de India, vie, care se agata de un lant de aur si pe care doamnele o poarta la corsaj“. Dar asta nu e totul, pentru ca teasta broastei se încrusteaza cu rubine, diamante si alte pietre pretioase. Astfel gatita, broasca se poate plimba pe gâtul stapânei. Extravaganta aceasta care face furori nu e deloc pe placul domnilor: „Nu mai poti vorbi unei doamne, se plânge un gazetar parizian, fara sa te pomenesti cu o broasca testoasa în barba“.

„E oare convenabil sau cel putin prudent ca femeile sa se dedea alpinizmului?“

Dintr-o alta stire aflam la ce este bun alpinismul. În urma unei anchete realizate de un ziar englez printre cititorii sai, spinoasa problema dezbatuta genereaza raspunsuri dintre cele mai diverse. Unii spun ca alpinismul – adica suirea pe muntii Alpi – dupa cum ni se explica într-o nota – nu e un sport pentru femei. Altii, dimpotriva, se pronunta pentru practicarea lui. Mai exista si o a treia categorie care îi include pe cei grijulii la eventualele pericole ce pot aparea. Un domn se arata împaciuitor: este de preferat ca o femeie sa faca alpinism, întrucât spre deosebire de alte sporturi ca lawn tennis-ul sau crocket-ul „are dublul avantaj de a dezvolta plamânii si de a împiedica flirtul“. Pentru a risipi orice nedumerire în aceasta privinta, corespondentul detaliaza: „Femeile nu vor mai avea vreme sa flirteze, deoarece trebuiesc sa fie cu bagare de seama, cu privirea tintita mereu înainte, de teama de a nu cadea într-o oribila prapastie.“
„Masura dansului“
Daca alpinismul nu e propice flirtului, dansul îl amplifica. Probabil ca domnul care a raspuns la ancheta de mai sus ar fi fost îngrozit sa afle ca un statistician german (tot barbat) a aflat „masura dansului“. În urma unor calcule elaborate si, nu ne îndoim, istovitoare, savantul a obtinut niste rezultate de o precizie matematica de-a dreptul dezarmanta. Astfel, un vals obisnuit îl face pe fiecare dansator sa parcurga nu mai putin de 1 200 metri. Nu e depasit decât de cadril în timpul caruia o persoana strabate aproape doi kilometri. Pe locurile urmatoare se situeaza mazurca – 950 de metri, berlina – 900, polca – 870. Codasul este pas-de-quatre, abia 800 de metri. Iar concluzia omului de stiinta cade ca o ghilotina si ne face sa întelegem de ce iubeau femeile asa de mult balurile. Astfel, „la un bal care începe de pilda la zece seara si s-ar termina la cinci si jumatate dimineata o persoana care a luat parte la toate dansurile împreuna cu cotilionul n-a facut mai putin de 28 000 de pasi, ceea ce reprezinta vreo 19 kilometri“.
Împaratese bicicliste
Cu un asemenea antrenament nu e de mirare ca femeile adopta imediat (cu opozitia de rigoare a majoritatii covârsitoare a barbatilor, dornici sa apere bunele moravuri ori de câte ori se iveste ocazia)… bicicleta. Ca nu mai e vorba de un capriciu sau o moda trecatoare, cititoarea afla din urmatoarea stire: „Doua împaratese si-au facut intrarea în lumea ciclistelor: Alexandra-Feodorovna, împarateasa Rusiei, si Augusta-Victoria, împarateasa Germaniei. Cea dintâi a fost convinsa de catre tatal sau si de verii ei, marii duci Vladimir si Alexis, ciclisti pasionati. Cea de-a doua se zice ca nu mai putea sa doarma de când vazuse umblând pe bicicleta pe gratioasa suverana a Italiei, regina Margaretta“.  Este foarte greu pentru noi astazi sa întelegem impactul produs de inventarea acestui mijloc de deplasare asupra femeii, cât de mult a ajutat-o sa-si reprezinte altfel propriul trup. Sa nu ne însele însa aparentele. Daca aristocratele îsi puteau permite o asemenea excentricitate, încurajate – dupa cum se vede în stirea de mai sus – de (anumiti) barbati, faptul se datoreaza numai si numai apartenentei la o anumita clasa privilegiata. Altminteri, ochiul vigilent al strazii sanctiona imediat pe orice temerara care se aventura cu bicicleta în spatiul public.
Si totusi… schimbarea era în aer
În mod paradoxal, emanciparea femeii trece prin adoptarea unor practici specifice barbatilor.
„Ziarele din Berlin ne anunta ca doamnele de acolo au început sa poarte bastoane. În curând vor purta monoclu si vor umbla pe strada cu tigara în gura, le zeflemiseste un ziar francez. Unde e timpul când gingasa Gretchen smulgea foile delicate ale Margheritei, se întreaba cu drept cuvânt ziarul.“
Se va mai scurge ceva vreme pâna ce strada va vedea femei fumând. Placerea, însa, exista deja, iar în intimitate femeile se desfatau tragând din tigara. Alaturi de bicicleta, fumatul este unul dintre semnele distincte ale independentei feminine, iar cele care dau tonul si impun modelul sunt chiar… reginele.
„Tigara a ajuns astazi sa fie o placere si o distractie în vreme de plictiseala pentru reginele noastre. Asa, între suveranele cari fumeaza avem si noi pe regina României, Carmen Sylva. Apoi, împarateasa Rusiei, regina regenta a Spaniei, regina Italiei, împarateasa Austriei, regina Portugaliei sunt fumatoare asidue.“
Bicicleta, fumatul sunt modalitati prin care femeile încearca, într-o prima faza inconstient, sa-si recapete controlul asupra propriului trup. Ambele individualizeaza. Cine se hazardeaza într-o plimbare cu bicicleta se presupune ca e în stare sa-si conduca si propria viata. Cine fumeaza înseamna ca are o fire suficient de independenta si de puternica încât sa nu se sinchiseasca de „gura lumii“, de zvonistica, de ce ar putea afirma unii sau altii.
Dar probabil ca schimbarea cea mai interesanta prin implicatiile efective si simbolice pe care le genereaza este renuntarea la împodobirea palariilor cu pasari împaiate. Sa lasam din nou textele vremii sa vorbeasca: „D-na Lili Lehmane, cântareata wagneriana bine cunoscuta, s-a pus în fruntea unui comitet de femei germane cari încep o campanie împotriva portului de pasari naturalizate pe palariile femeiesti. Artista a trimis femeilor germane o circulara ilustrata în care ia cuvântul în numele pasarelelor si cere sa nu se omoare anual treizeci de milioane din aceste fiinte încântatoare pentru a expune cadavrele lor pe palarii. Numai moda ar putea opri macelul, hotarând ca pasarile „nu sunt la moda“. Dar se poate înrâuri asupra modei si, daca exemplul acestor femei germane e urmat, pasarile frumoase si gratioase vor putea sa ramâna prin paduri, unde le sade mai bine decât pe palarii“. Comentariile sunt de prisos.
De la lucruri frivole la lucruri serioase
Una dintre surprizele acestui tip de plonjare în trecut este conferita nu atât de caracterul eterogen al stirilor, cât mai ales de punerea diferita a accentelor.
Cititoarea anului 2011 se va indigna ca subiecte precum femeile-pionere în diferite domenii de activitate sau aparitia primului ziar conceput si redactat integral de femei nu apar decât la rubrica de… fapt divers. Va întelege mai apoi ca la sfârsitul secolului al XIX-lea societatea occidentala (din care faceam si noi parte, poate mai mult decât astazi) nu includea printre valorile sale munca si individualizarea. Acest aspect era cu atât mai evident în privinta femeilor, de unde si plasarea acestor „cazuri“ la rubrica „Felurimi“, adica sub tutela abaterii de la norma, a insolitului, a extraordinarului.
Un ziar cotidian femeiesc
„Parisul, frumosul Paris, a avut fericirea sa nasca un ziar cotidian femeiesc. Ziarul poarta numele «La Fronde» si e dirijat de doamna Durand de Valfère, fosta societara la Comedia Franceza. La acest ziar toate femeile ziariste vor scrie. (…) «Fronda» se vinde cu cinci bani în toata Franta. (…) Tot Parisul a tinut sa manifesteze pentru ziaristii-femei. «La Fronde» s-a vândut ca pâinea calda.“
Ca nu a fost tocmai asa si ca entuziasmului de început i s-a substituit suspiciunea si indiferenta arata ca publicul feminin nu era pregatit pentru un astfel de demers singular si deschizator de drumuri. La capatul a sase ani, publicatia îsi înceteaza aparitia. Marea masa a femeilor nu pare interesata de feminism, chiar daca declara contrariul. Dovada este ca nu cumpara ziarul, nu face abonamente. Prin urmare, temerarele femei-jurnaliste sunt nevoite sa traga cortina, sa puna capat acestei experiente curajoase. Chiar si asa, bilantul este impresionant. De la reportajele realizate în plin proces Dreyfus pâna la sustinerea lui Jeanne Chauvin de a pleda ca avocat sau aceea a lui Madeleine Pellier de a profesa ca psihiatru, succesele repurtate impun respect.
Dar de unde aceasta ambitie de a scoate pe piata un ziar suta la suta facut de femei? Raspunsul va va stârni poate zâmbetul: prezenta barbatilor – si ar fi fost de ajuns unul singur – nu ar fi facut decât sa convinga publicul ca acestia erau cei care, de fapt, munceau, în vreme ce femeile doar îsi puneau semnatura. Prejudecata de care m-am lovit eu însami în anul de gratie 2011 când, vorbind despre cronicarele de moda de la 1900 sau 1920, eram invariabil întrebata daca în spatele cutarui sau cutarui pseudonim nu se ascundea, de fapt, un barbat. În zadar încercam sa reliefez faptul ca lectura a sute de cronici te face sa detectezi imediat daca în spatele semnaturii se ascunde un barbat sau o femeie, suspiciunea continua sa planeze. De parca reprezentantele sexului frumos ar fi fost incapabile sa gândeasca sau sa scrie, lasând totul pe seama barbatului. Dimpotriva, senzatia mea este ca tot mai multe femei încep atunci sa gândeasca viata în alti termeni. Daca pâna atunci ereditatea, mostenirea erau definitorii si discriminatorii, meritocratia îsi croieste, încet dar sigur, drum spre vârf. Acesta este probabil tâlcul celei de-a doua stiri pe care am selectat-o din noianul de… fapte diverse.
Avocate
„O domnisoara franceza, Jeanne Chauvin, care si-a trecut de curând dinaintea facultatei din Paris doctoratul în drept, a cerut baroului de-acolo sa fie admisa în corpul avocatilor. Pentru ca un licentiat sau un doctor sa poata fi admis a depune juramânt e regula ca acesta sa depue întâi diploma la parchet, care da sau refuza viza./ Procurorul general a vizat diploma consiliului de ordine al avocatilor din Paris si Curtea de Apel./ Pâna când acestia sa-si dea raspunsul, credem interesant sa citam tarile unde revendicatiunile femenine au capatat deja satisfactie./ În Suedia femeile au dreptul sa exercite profesiunea de avocat si d-ra Eliza Eschelsofn, doctor în drept de la universitatea din Upsala, a pledat mai mult decât o data dinaintea curtilor si a tribunalelor./ În Finlanda tot asa. D-soara Fischer, doctor în drept al facultatei din Helsingfors, e un avocat cu renume. În Elvetia, d-soara Lina Graf, doctor în drept al facultatei din Berna, este autorizata sa-si exercite profesiunea la Speicher, în cantonul Appenzel. (…)/ Sa nu uitam ca si noi, Românii, avem o femee-avocat, pe d-na Sarmiza Bilcescu-Alimanesteanu, doctor în drept de la Universitatea din Paris.“
Iata ca parcursul exceptional al unei femei care s-a situat deasupra vremii sale nu era decât pomenit în treacat. Numeroasele enciclopedii si antologii franceze consacrate femeilor pe care le-am consultat o consemneaza pe Sarmiza Bilcescu drept prima femeie licentiata în drept la Sorbona, cu trei ani înaintea lui Jeanne Chauvin. Urma i se pierde apoi. Din stirea de mai sus deducem ca s-a casatorit. Nu stim însa daca si-a practicat meseria si, daca da, pentru câta vreme sau în ce conditii. Ca multe alte femei admirabile din secolul al XIX-lea se nascuse prea devreme.
Am vrut sa ilustrez prin aceste doua exemple ca faptul divers se declina diferit la sfârsitul secolului al XIX-lea si ca pâna si stirile marunte, strecurate în rubrici aparent frivole sunt graitoare pentru mentalitatea unei epoci. Iar adevarul trebuie întotdeauna cautat printre rânduri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper