Între stangismul infantil si infantilitatea stangista

Un articol de ALEXANDRU MAMINA

Comentarii pe marginea unui „forum social“

 

Am avut ocazia sa asist, în zilele de 25 si 26 noiembrie a.c., la „forumul social“ organizat de CriticAtac la un an de existenta. Sa asist, deoarece am mers acolo pentru a evalua lucrurile ca observator, fara a ma implica în dezbaterile unui grup fata de care raman, din anumite puncte de vedere, mai degraba exterior. (Ceea ce nu înseamna ca nu am fost bine primit). Initiativa celor de la CriticAtac era în sine ceva benefic, în directia precizarii conceptuale a stangii intelectuale si a crearii unui „cadru de convivialitate“ pluralist, în care sa se formuleze liber si urban optiuni diferite. Existau, prin urmare, premise pentru o întalnire profitabila. A fost într-adevar profitabila în sens simptomatic, dar nu neaparat si pozitiv, iar carentele pe care le-am constatat trimit la trasaturi ale contextului cultural romanesc în general, nu doar pe palierul stangii.
S-au spus lucruri interesante si s-au deschis zone de reflectie sociologica si antropologica semnificative, îndeosebi cand a venit vorba despre regandirea si reorganizarea alternativa a spatiilor de sociabilitate, cu rolurile, practicile si simbolurile respective. Întrucat exemplele au provenit precumpanitor din zona artistica, discutia a evoluat aproape inevitabil catre raportul civil – institutional si caracterul pernicios al factorului institutional, presupus subtextual mai degraba ca Leviatan decat ca expresie organizatorica a interesului colectiv. Este adevarat însa ca situatiile concrete la care s-a facut referire, în particular actiunile demolatoare ale autoritatilor din Cluj-Napoca, sunt susceptibile sa alimenteze conjunctural o atare perceptie.
Retinem doua interventii: a lui Istvan Sakats – care a avansat conceptul de „guerilla sociala“ ca forma de manifestare si totodata de insertie a stangii în comunitate – si a lui Adrian Dohotaru – care a conturat cu exemple concrete un model de solidarizare transpartinic dar cu potential de stanga prin activizarea civismului. Pentru o stanga ce se doreste eficienta, chestiunile care privesc mobilizarea resurselor, identificarea „verigilor slabe“ si aliantele sunt fundamentale. În cazul ambelor interventii a ramas totusi în suspensie problematica politicului propriu-zis, adica problematica raportarii la stat si la activitatea de legiferare – singura prin care schimbarea sociala devine efectiva.
Discutiile au degenerat cand s-a invocat „ocuparea“ unui amfiteatru de la Facultatea de Istorie – Universitatea Bucuresti, mai întai ca exemplu laudabil de protest, de lupta contra „sistemului“, iar dupa numai o zi ca manifestare reprobabila de falocratie, de marginalizare a „eternului feminin“, eliminat insidios de la prezidiu si exilat într-o spatialitate de rangul doi în fundul salii. Cei de la CriticAtac erau acuzati de alti participanti la forum ba ca nu se implicau suficient, ba ca se implicau prea mult pentru a da lectii de teorie si practica revolutionara junilor contestatari, subminandu-le pasamite „eul“ politic. E o vorba despre facerea de bine, asta á propos de publicitatea facuta pe site întamplarii…
Incidentul îmi apare „dupa chipul si asemanarea“ grupului de rebeli fara cauza, studenti si simpatizanti deopotriva, suficient de haotici încat sa nu stie nici cu cine stau de vorba (prodecanul la care faceau trimitere era de fapt plecat din tara), precum si suficient de închipuiti încat sa revendice nerozia egalitatii si parteneriatului dintre studenti si profesori în procesul de învatamant. Cine nu este în stare sa ocupe o banca de credit sa ocupe macar bancile amfiteatrului!… Dupa ce am cunoscut Facultatea de Istorie pe dinauntru acum douazeci de ani, cu organizarea, grevele si marsurile de atunci, consider ca ceea ce se petrece acum este derizoriu. Nu ca as fi fost de acord cu toate initiativele de acum doua decenii, dar cel putin mizele erau mai bine precizate si participarea avea mai multa consistenta.
În aceste circumstante, ma intereseaza mai putin asa-zisul protest al studentilor „postmoderni“, destructurati epistemic si debusolati etic prin pierderea referentialului obiectiv. Sa presupunem ca sunt situatii remediabile, daca nu la nivelul acestei generatii, macar la al generatiei urmatoare. Ma intereseaza în schimb atitudinea reprezentantilor intelectuali ai stangii în aceasta împrejurare, în calitatea lor de purtatori de mesaj si formatori posibili de opinie, de la care se asteapta conturarea profilului doctrinar al stangii mai mult decat de la oamenii politici. Aici abia lucrurile devin amestecate.
Am înregistrat cateva tentative de analiza conceptuala aplicata, de pilda la Gabriel Chindea si Ovidiu Tichindeleanu, care au cautat sa plaseze discutia la nivelul unei încadrari generale în tipologia protestului social, încadrare utila inclusiv din perspectiva practica a clarificarii setului de revendicari. Din pacate însa astfel de abordari au constituit exceptia, pierzandu-se într-un val de veleitarism agresiv, de aroganta inepta si „lautarism intelectual“, cu lecturi „dupa ureche“ si cu toate cliseele teziste ale stangismului debil contemporan, de la pretinsele virtuti antisistemice ale tineretului pseudoanarhic, pana la obsesiile feminismului isteric portretizat de personajul Marcy D’Arcy din serialul „Familia Bundy“ (sau „Married with Children“ – titlul original). Totul era parca facut sa le taie cheful celor cu drapelul rosu-negru de spontaneitatea creatoare a maselor.
Daca s-ar fi vociferat împotriva unuia ca mine, în calitate de „social-tradator“, reformist, conciliatorist sau cum altcumva preferati, as mai fi înteles, dar cred ca lui Costi Rogozanu si lui Vasile Ernu le-a luat ceva timp sa-si revina si sa priceapa ca sunt acuzati de „logica coloniala“ si machism. Exaltatii acestia l-au exasperat cu superficialitatea pozei revolutionare pana si pe Claude Karnoouh, care numai de lipsa de combativitate si de moderatie social-democrata nu poate fi banuit.
Ne aflam probabil în fata unui stangism infantil, adica nematurizat teoretic, neaprofundat în valorile si rationalitatea lui, eclectic prin mimetism si în consecinta nesistematic si superficial. Ar fi vorba aici de o conditionare istorica, legata de experienta destul de scurta a reflectiei de stanga autohtone în conditii de libertate. La fel de bine s-ar putea sa intervina un infantilism stangist, adica o conditionare psihologica, în virtutea careia persoane înca imature îsi descarca vitalitatea într-o zona ideologica ce pare sa le satisfaca nihilismul juvenil.
Problema este ca nici printre maturi, nici la dreapta lucrurile nu stau mai bine. Avem si pe acest palier veleitarism agresiv, impostura intelectuala, afirmatii teziste si formule stereotipe cat cuprinde, de la antimarxismul obstinat, redus la critica de doi bani a „Manifestului Partidului Comunist“, pana la propaganda semidocta în favoarea „statului minimal“, care nu este altceva decat colportarea papagaliceasca a rudimentelor de gandire de la Cotroceni. Observam în fond acelasi tip de personaje lipsite de substanta, care înlocuiesc excursul rational cu recursul la autoritatea imperativa si polemica infrasubiectiva cu recriminarea personala. Se vorbeste mult despre tupeul îmbogatitilor postrevolutionari si despre goliciunea interioara a vedetelor din revistele colorate, dar s-ar putea ca obraznicia si superficialitatea intelectualilor sa fie si mai pagubitoare social, tocmai pentru ca de la ei, ca modele de rol, s-ar astepta altceva, adica seriozitate profesionala bazata pe documentatie si spiritul de dialog al reflectiei deliberative.
Am oarecare experienta si chiar „echidistanta“ în confruntarea cu derapajele intelectualilor. Cunosc de pilda un director de institut, om de dreapta si monarhist, care a refuzat o discutie despre istoriografia Revolutiei franceze numai pentru ca nu-l suporta pe Albert Soboul – unul dintre cei mai importanti istorici marxisti ai chestiunii, dupa cum o revista culturala ce se pretindea de stanga mi-a refuzat publicarea unui articol despre Andrei Plesu si Dan Puric pe motiv ca, fiind de stanga, nu întelegea „sa-l promoveze“ pe Dan Puric. (Fac totusi precizarea necesara ca articolul a aparut în cele din urma tot pe un site de stanga). Mentionez aceste situatii personale numai pentru relevanta lor generala, pentru structura atitudinala pe care o evidentiaza împreuna cu ceea ce s-a întamplat la forumul organizat de CriticAtac, si anume deficitul culturii dialogului argumentat în societatea romaneasca.
În acest context, „boala de copilarie“ a stangii este ea însasi simptomatica pentru mediul socio-cultural în care se dezvolta, iar însanatosirea stangii ar putea eventual sa implice însanatosirea mediului respectiv în ansamblu. Aici intram însa pe terenul ipotezelor, pe care nu e cazul sa înaintam deocamdata. Remarcam utilitatea ca indicator a forumului, dar si nevoia unei dezbateri mai informate si mai coerente în viitor. Momentului initial, caruia îi poate corespunde îndemnul heliadesc sa se scrie orice numai sa se scrie, trebuie sa-i urmeze faza maturizarii, a culturii critice în care se renunta la balastul superficial si se discern valorile. Este conditia cresterii stangii intelectuale.

Text preluat de pe platforma CriticAtac.ro

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper