Insemnari in subterana

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Marius-Iulian Stancu, „Întoarcerea în pivnita“, Herg Benet Publishers, Bucuresti, 2011, 102 p.

 

Debutul „Întoarcerea în pivnita“ de Marius Iulian Stancu se numara printre cartile mai mult ignorate sau mai degraba trecute repede cu vederea. Permanent colaborator egophobic si triplu student fara diploma, cum singur se lauda, poetul „post-douamiist“ împinge pe piata literara un volum  cel putin sincer. Mai mult, alegându-si drept moto marturisirea tipica unui delir de pseudograndoare si fast liricoid („i don’t want to be paranoid but other than you“ – d.a. levy, „Cleveland: The Rectal Eye Visions“), autorul îsi concepe traseul poetic în patru cicluri, alcatuind altceva decât ne-am astepta. Ceva nu neaparat unic, altfel decât ce se scrie mai nou, cât nebanuit. Încât voi lasa poemele sa vorbeasca singure, voi cita prea mult, asa cum cred ca e bine sa procedezi cu orice debut.
Prima parte, dintr-un ciclu cu EA, contine ca incipit un poem destul de surprinzator: „15 ani nu sunt de ajuns / niciodata // la 15 ani / între reprizele în care ma pisam de la balcon / si snurul dintre bucile tipei din blocul alaturat / nu mai încapea aproape nimic / snurul ala ca un mic animal al sexului / multicolor & fericit / ma strânge de gât // la 15 ani / atunci când prostituatele de pe lacul morii / se bronzau în tâtele goale / pe cimentul încins / lânga apa pe care pluteau obiecte folosite / dezbracate noaptea pe capotele masinilor / în lumina artificiala / îmi venea sa ma arunc cu 178-u’ în dâmbovita / pentru ca putea sa fie dana // de mâna ei în biserica din apropiere / i-am ascultat respiratia egala / mi-a spus ca niciun barbat nu merita si / asta e cel mai tare argument în favoarea existentei lui / dumnezeu.“ („home made“). Dar aceasta piesa de rezistenta e rapid anulata de urmatoarele texte, captive într-un imaginar obscur-indigest („ratacirea e doar / un fel de a numi ceva / aproape imposibil / când ne lovim unul de altul / când ne încercam limitele / pe suprafete / ce încep si se sfârsesc.“ („Candy says“) ori, dimpotriva, lasciv-strepezi(s)t: „îmi umplu bratele / cu înghetata / ceai de vanilie & caramel / cu petale de albastrele si piper roz / vara / emotiile lasa urme / de lapte si ciocolata pe asfalt“ („aproape toamna în Militari“). Mai mult, uneori chiar în cuprinsul aceluiasi poem se întrevad ecouri înca nedepasite din Cartarescu („si între NOI / se construiesc cartiere & se asfalteaza“), din frontul expresionist al douamiismului („si ne vom întoarce acolo / în mijlocul câmpului galben / incendiat“ („respingem atragem“) sau, mai încolo, din Ioan Es. Pop („îmi scriu direct în carne / sa înteleg mai usor“ („Kim Ki-Duk“). Alteori, poemele compuse de Marius-Iulian Stancu sunt ultragiate de un retorism desuet, ca în „lasam trupurile sa caute / continuarea în alte trupuri / si în povestea asta / ziua se agata de noapte / precum pagina pentru care / întorci pagina“ („pe dincolo & dincoace“).
Acolo jos, înauntru
Dupa startul neconvingator, în doi timpi, al doilea ciclu, „Întoarcerea în pivnita“, debuteaza la fel de surprinzator. Poetul îsi manageriaza bine partile componente ale volumului, începându-le de fiecare data printr-un text percutant. Astfel, desi poemul adapost e citabil în totalitate, iata o mostra doar: „si tu te înfigi acum cu toata carnea în mine / cu violenta animalului ce cauta adapost / pentru ca cele mai întunecate locuri sunt cele mai sigure / iar în mine rar a picurat cu lumina.“. Si cert e ca Marius-Iulian Stancu va continua sa ne surprinda, ciclul fiind unitar, incitându-ne cu molipsitoare simetrii de compozitie („sentimentele mele vin dintr-o pivnita întunecata / cu becul ars de ceva timp / (…) / sentimentele tale vin dintr-o pivnita întunecata / cu becul ars de ceva timp.“ („sentimentala“). Dar, înca o data, numai pentru a se pierde „în amalgamul gesturilor / lipsite de semnificatie“, pe care le pune sub semnul unor „antalgice / benzodiazepine / poate antihistaminice anti H2 / eram în Grecia / nu-mi mai amintesc aproape nimic / ma gândesc ca în fond înaintarea în viata / nu e decât un efort de interpretare / si daca în cele din urma nu îti este frica / e pentru ca pur si simplu esti epuizat / si nu mai ai suficienta putere sa tipi / deshidratare / hipovolemie / sevraj etanolic / & frumoase trupuri catatonice“ („restitutio in integrum. s1t cum încerc sa îti spun e deja altfel“). În plus, autorul nu poate scapa unei tentatii – daca nu imitatii – similicristice: „fericiti cei din bibliotecile publice & salile de biliard / fericiti cei ce au gasit sexul pe care sa-si odihneasca capul / fericiti cei ce nu au motive & actioneaza în consecinta / fericiti cei iesiti din mintile lor tenebroase / fericiti cei ce nu mai au nimic de oferit“ („primavara & nimic altceva“). Rezultatul nu putea fi decât un minimalism existential caracteristic, fapt ce largeste si mai mult un eclectism al scriiturii demn de invidiat.
Urmatorul ciclu, „e ca un sfârsit pentru mine“, poarta la început un poem surprinzator prin titlu („la început nu stiu decât titlul“) si prin ultimul vers („din tot ce a fost nu mai ramâne decât poezia“). Dupa usoare concesii facute gingasiei, ca în „asfaltul de peste pod devenise precum într-un poem / usor emotiv / sub talpile noastre / înfasurate-n pantofi / sub trupurile noastre / învesmântate într-un fel de odihna“ („daniel ma întreaba la scoala de sabat“), urmeaza un psalm de despartire total superfluu si patetic, dar, mai ales, demnitatea din probabil cel mai bun poem al acestui volum: „eu vin / cu pasi potriviti sa nu-mi tradez nerabdarea / cu palmele în care am strâns asteptari / de fapt eu nu urc / nu cobor / va trebui doar sa înveti sa ma vezi si altfel / acum ca mi-am tras iubirea pe ochi / precum gluga hanoracului ales cu mâinile tale / putin cam larg / mâinile tale înfasurate acum / pe trupul meu ce a învatat / distanta perfecta / nu am luat nimic din ce ai vrut sa-ti las / ti-am lasat tie toate cuvintele si am oprit eu / tacerea. „ („de fapt eu nu plec“). Însa, foarte curând, autorul ajunge sa dea bine, daca nu în tragic, atunci cu siguranta în kitsch: „din pieptul meu au început sa zboare fluturi“ („si sângele a topit pentru o vreme zapada“).
Testament în alb
Ultima parte, „follow the white rabbit“, e doar o serie de vise contrafacute, pe care poate inclusiv poetul, în stare de veghe mai nou, si le citeste stupefiat. Niste bizarerii cam ieftine, demne de-un ucenic pentru Lynch: „în noaptea asta în care luna / ca o tâta de femeie deasupra acoperisurilor noastre / reflectata din când în când de geamul masinii / ca un monitor pe care îl las sa intre în stand by / în noaptea asta în care luna e o tâta de femeie ce apasa pe / acoperisurile noastre“ („nu vorbesc limba ta / ne putem întelege“). Si, apropo de limbile vorbite sau scrise, cert e ca englezismele nemotivat proferate de Marius-Iulian Stancu reteaza destul din bunavointa lectorului, mai mult sau mai putin specializat în ale poeziei contemporan-autohtone. De retinut ar fi mai degraba dead end-ul cartii: „am început sa scriu & mi-am dat seama ca într-un fel (în felul ala ce conteaza cu adevarat / intens) sunt deja mort. întotdeauna mai ramân însa firimiturile de vitalitate & asa ajung la florile carnivore ce-au început sa-mi creasca din trup. fiinta anorexica / în haine de latex. un vierme hidos/ într-o melancolie eterna / irespirabila“. („THE END“).
„Întoarcerea în pivnita“ e ca un start bun, obosit(or) apoi, cu finisul în spate. Marius-Iulian Stancu se dovedeste un alergator de cursa scurta. Nitel periat, volumul ar fi fost mai plin. Asa cum e, ramâne prea lung, inegal, eterogen, eclectic, inconsecvent. Cumva de citit pe sarite. Cumva derulabil. Cumva „ca într-un fragment de Richter / în care pianul îsi gaseste ritmul / apoi îl pierde / apoi îl gaseste iar / & tot asa pâna la sfârsit / când doar pentru câteva secunde / pauza“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper