Idiotul postmodern. Obsesii, decenii, fantose

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Polirom – Fiction Ltd, Iasi, 2011, 400 p.

 

Pe coperta lui „Matei Brunul“, apartinand în sfarsit romancierului cu acte în regula care a devenit Lucian Dan Teodorovici, apare un personaj-papusar manuind o marioneta ce-i seamana izbitor, ba mai mult, avand el însusi pe umeri o scandura cum probabil poarta la randul ei papusa, iar pe bucata de lemn, cu capul în palme, cu sforile atarnand, înc-o papusa, ce-i seamana izbitor papusarului. Toti trei în dungi, aducand izbitor cu niste puscariasi. Fara sa vreau, m-am gandit la fotografia de pe manseta volumului „În iad toate becurile sunt arse“, unde ceva mai putin romancierul Dan Lungu îsi tine volumul în brate ca pe-o marioneta, iar în aratatorul fiecarei maini poarta cate-o mica papusa. Gasisem o coincidenta sau, de ce nu, chiar o complicitate între cei doi colegi de generatie si locatie. Nu-mi ramanea decat sa ma conving.
Începea sa fie ce s-a dovedit a fi pana la capat: un roman despre conditia de (macro)marioneta. La fel cum sufletul unei papusi ar fi localizabil în centrul ei de greutate, sufletul uman a fost facut aschii sub comunism. Oricum, voiam sa simt si sa numar pe degete centrii de greutate ai cartii. Pentru asta-mi ramanea sa citesc pana la capat, nu pentru cine stie ce senzationalism ieftin care ma lasa rece – literar vorbind, evident, acum, în anul de gratie 2011. Asa încat orizontul meu de asteptare nu putea fi tocmai favorabil, ba dimpotriva, risca sa faca din aceasta voluminoasa carte un roman previzibil, aproape ilizibil.
Avansand în obsedantul deceniu, mi-am vazut asteptarile confirmate. Cel putin daca ma gandesc la cele trei niveluri ale marionetizarii, subsumabile unor niveluri semantic-hermeneutice: literal (protagonistul poarta mai tot timpul cu el o papusa de lemn, pe Vasilache, dupa ce în tinerete vroise chiar sa devina papusar), etic, poate chiar alegoric (personajul ajunge marioneta la randul sau, captiv în mainile securistului Bojin si ale informatoarei Eliza, în ghearele Partidului în fond) si textualist pur tus, autorul manevrandu-l pe Matei Brunul într-un mod ce permite clamarea unui „regim de fantosa“ al personajului. Mai departe, un al patrulea nivel, anagogic sau mai stiu eu de care, pe care sa troneze Marele Papusar de dincolo de toate, nu mai apare. Cu toate astea, putem vorbi de o dubla mise en abyme, înspre manipularea omului de catre om, reflectata concomitent pe un alt palier, în demiurgia naratoriala.
Dar pana la dumnezeul auctorial, avem figura tatalui, cel dintai papusar al fiului. Cu ajutor patern, cumva ca un semn al destinului, Matei Brunul scapa de chemarea pe frontul celui de-al doilea razboi mondial, în contul unei boli fictive supranumite Marie-Strümpell, care i s-ar fi soldat cu paralizia umerilor si articulatiilor, aducandu-l în postura unui „burattino uman“. Dar asta nu se va întampla decat în a doua tinerete a personajului, cand, amnezic în urma unui accident petrecut în ultimul an al unei detentii fals motivate politic, va fi controlat fara menajamente, ca si cum ar fi devenit la propriu marioneta sistemului. Adica un om între oameni. Pe care Bojin îl va denumi Brunul, facand abstractie de numele sau real, poate unica urma dinspre mama de origine italiana. Mai mult, securistul îsi poate linistit explica: „Se apropiase poate pentru ca alti oameni nu erau atat de copilarosi precum cel din fata sa, cu toti cei treizeci si opt de ani ai lui, un copil abia iesit din fasa, care nu-si mai amintea nimic din viata ailalta, cea din burta mamei sau de dinainte de ea“. Dar infantilizarea lui Matei Brunul este si apanajul unei scriituri tipice. Autorul îsi tampeste personajul în sens dostoievskian. Iar acele „damblale“ catatonice subsecvente iesirii din coma sunt similare în economia romanului tocmai crizelor epileptice ale printului Maskin. Revolta nu se produce niciodata, nici macar pana la jumatate. Brunul va fi regestat, renascut, reeducat. Va deveni cel mai nou om cu putinta, metoda Makarenko transformandu-l dintr-o fiinta vie într-un soi de mecanism inanimat. În fond, „inovatorii“ lui Bruno profita la greu de spalarea creierului acestuia datorata pierderii segmentului de memorie ce continea tocmai trecutul „anticomunist“, operand umplerea lui cu materie nu cenusie, ci cat mai rosie cu putinta. Cel putin asa întelege Lucian Dan Teodorovici sa-si învarta personajul între coperti.
Un centru de greutate nomad
Una peste alta, mobilitatea paroxismelor textuale, pana la caderea lor în adevarate zone de colaps al intrigii, survine ca raspuns al unei schizoidii manifestate plenar, tematic sau mnezic, dar si stilistico-narativ. Astfel, autorul îsi închipuie si scrie sacadat romanul, o jumatate fiind a lui Bruno Matei, restul pentru Matei Brunul. Înca o data, la fel ca în deja mai sus amintitul „În iad toate becurile sunt arse“ al colegului de breasla Dan Lungu, se contrapuncteaza doua perspective temporal-narative, distribuite pe cate-un capitol; o tehnica poate facila, dar perfect adecvata personajului rupt în doua: pe de o parte, realitatea veche, bruscata initial de catre tata, datorita caruia, cu ajutorul unui Lucretiu Patrascanu, personajul e angajat la Teatrul Tandarica, judecat pentru simpatii legionare marturisite prin tortura si condamnat la un deceniu de munca silnica, petrecuti la Canal, în colonia Peninsula, pe urma la închisorile din Galati si Iasi, unde se produce fatala cazatura de la etajul trei al unui bloc soldata cu disparitia tuturor amintirilor din ultimele sale doua decenii. Si aproape de fiecare data, Bruno Matei va pune raul pe seama unui personaj din copilaria petrecuta la bunicii din Romania; „Baba Samca si moroii ei“ se întorc mereu din spaimele infantile, fara ca barbatul sa stie ca nu peste foarte mult timp, va împarti cu acestia conditia de zombi si se va naste din nou. De cealalta parte, a noii realitati, de dupa eliberare, de sub tutela securitatii. Mai mult, nu doar protagonistul apare divizat. Ar fi de mentionat si tovarasul Bojin, cu cele doua adevaruri ale sale – intim, de nemarturisit, respectiv oficial, de partid –, Eliza – duplicitatea delatoarei devenita peste noapte iubita – sau personajul episodic nea Zacornea, prea putin valorificat, însa memorabil în dedublarea lui voluntara, similipozitiva – gardian de temut al închisorii galatene versus ajutor de nadejde pentru detinuti.
Schizomorfismul intervine si daca ne gandim la cele doua istorii din roman. Adeptii New Historicismului pot gasi numeroase proliferari ale raportului dintre istoria mica si cea mare; doar ca, dupa cum bine remarca si Cosmin Borza, Lucian Dan Teodorovici expliciteaza prea mult, oarecum didactic-intelectualist în superfluitatea lui. Cu toate astea, prozatorul îsi permite sa fie poet la modul naiv-halucinant, personajul sau colectiv gasind la un moment dat o bresa în istoria mare, cauzata nici mai mult nici mai putin decat de o conjuratie a vanturilor: „Poate ca vantul acela uscat si fierbinte pe care locuitorii din zona îl numeau Kara-yel, Vantul Negru, si care chinuise multi puscariasi, în zile cu praf de stanca ce le ardea gatlejurile, se înduplecase într-un sfarsit si luase cu sine vestea nenorocitului final de poveste al doctorului Simionescu, o purtase tacut peste Baragan, pana înspre Bucuresti. Poate ca acolo i-o încredintase Foehnului pentru a o duce mai departe, iar acesta, trecand Carpatii, o lasase-n grija Austrului, spre a o sufla dincolo de niste frontiere pe care doar ele, vanturile, le puteau trece fara frica de a fi ochite de vreun granicer.“
Apoi, stilul indirect liber, usor anacronic, însa cat de bine manuit. E ca si cum autorul ar intra în pielea personajelor, fie ca vorbim de Matei, Bojin sau Eliza. Hibridizarea, simbioza, parazitarea, ba chiar aliajul, ar fi cuvinte potrivite pentru a defini figurile narate, jumatate autor, jumatate personaj. Tot stilistic vorbind, în afara unor simetrii si repetitii, avem un volum extrem de bine periat, poate prea bine tinut în frau, dozajul efectelor narative devenind plictisitor de la un punct. Un roman mai degraba inteligent scris decat bun, al carui fin absurd capata foarte rar accente mai îngrosate, tuse mai vii, lasand revolta pe seama lectorului – cumva contrar asteptarilor, avand în vedere tema. Dar asta poate fi un atu. Valoarea lui „Matei Brunul“ consta mai mult în forma si tehnica, decat în continut. În modul cum Teodorovici învarte sforile cartii si manuieste personajele, cu talentul invizibil, mereu camuflat, al unui maestru papusar. Textul e de fapt un spectacol.
Postmodernismul pe întelesul douamiistilor
Atat punerile în abis amintite, cat si tehnicismul scriiturii pot fi catalogate drept artificii textualiste. Pe langa asta, o veridicitate parca prea cautata, frizand un artificial de factura net optzecista. Lucian Dan Teodorovici pune prea mult interes pe valoarea unei reconstituiri, încat rezultatul e un roman de epoca, fara sa fie totusi epocal. Un roman exportabil în primul rand, asa cum se pare ca la Iasi a devenit o moda. Prozatorul da impresia ca publicul sau tinta e unul care necesita mereu dovezi documentare, de prisos unui lector autohton cat de cat „instruit“.
Asadar, „aparentele neoclasice“ de care vorbeste Paul Cernat în legatura cu „Matei Brunul“ sunt mai degraba niste „esente“ postmodern-optzeciste. Cronicarul îl vede scapat pe Teodorovici din capcana metanarativa: „Din fericire, LDT nu exhiba statutul de «text» al lumii pe care-o creeaza si identitatea «de personaj» a lui Matei. Ingenios candva, procedeul a devenit truc ieftin, uzat si abuzat de metatextualizantii postmoderni“ . Nu îl exhiba, dar nici nu îl inhiba, s-ar putea spune. Deznodamantul ar putea fi catalogat usor ca neverosimil, deci în mare masura textualist-iluzoriu. Nerealist. Sa citesti si sa nu crezi. Adevarata lovitura de teatru, de nedeconspirat aici, finalul ar putea permite o continuare a textului, un volum secund în care Lucian Dan Teodorovici sa-si dovedeasca pana la capat virtutile de foarte bun romancier. Deocamdata, dupa ce deja-l despartise de papusa lui de lemn (asa cum Paul Cernat spune ca nu se-ntampla niciodata), prozatorul-papusar îsi trage sforile si Bruno Matei ramane inert, langa postul de paza de la granita netrecuta cu Iugoslavia: „Îsi privi picioarele tremurande, se forta sa-si linisteasca muschii. Ridica apoi capul, îndoindu-si gatul spre spate, catre înaltul postului de observatie de-al carui perete statea sprijinit. Nu-l vazu pe soldat. Deschise gura pentru a mai zice ceva, ramase asa cateva clipe, apoi îsi reapropie buzele uscate si coborî privirea. Era mai bine sa taca si el“.
„Matei Brunul“ nu lasa defel în urma postmodernismul. Mai degraba lasa douamiismul înainte. Cert e ca, dupa cum s-a tot spus deja, dincolo de încadrari de gen, stupide si desuete la randu-le, prin acest roman autorul a dat cel mai bun volum al sau. Dar asta nu înseamna ca Lucian Dan Teodorovici nu poate mai mult.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper