Eugen Negrici – 70

Un articol de ***

„Care sluga nu a visat sa îmbrace macar o data camasa de zale a stapânului“
EUGEN NEGRICI în dialog cu CORNELIA MARIA SAVU

 

 

Cornelia Maria Savu: Ce iluzii v-ati facut, domnule profesor Eugen Negrici, acum doua decenii, fata cu evolutia criticii literare autohtone în deplina libertate? Care dintre ele mai stau în picioare si care sunt cele pe care, vorba cântecului, le-ati „pierdut?“
Eugen Negrici: Cine n-a avut atunci, dupa Revolutie, sperante nebune si cine nu le-a vazut apoi îndepartându-se umilite? „Iluziile literaturii române“ s-a nascut tocmai ca o consecinta a pierderii iluziilor mele de nou început de drum. Indolenta noastra psihica, inertia vechilor scheme consolidate, relaxarea posttraumatica, iesirea din ecuatie a aliatului, adica a publicului extenuat de senzationalul presei si de confuzia stirilor au fost mai puternice decât dorinta de primenire.
Am crezut într-o schimbare vizibila de optica si de habitudini si am sperat ca spiritul critic sa se radicalizeze si sa se situeze cu orice pret în sinceritate. Nu am avut însa parte, imediat dupa ’90, nici macar de o explorare rece si precisa a peisajului bolnav al literaturii din comunism. Avântul revizuirilor s-a domolit neasteptat de repede, diagnosticele conjuncturale si interpretarile inertiale ale istoriilor literare nu au fost repuse în discutie, nivelul însusi teoretic al cercetarilor a ramas cam acelasi cu cel din anii 70. Chiar renuntând la meseria de cronicar literar, inductorii de opinie ai anilor 70 si 80 au continuat sa fie, ca sa zic asa, prezenti si influenti, caci ierarhiile, sistemul de valori, tipul de critica, modalitatile de abordare si de întelegere a fenomenului literar au fost adoptate de fostii lor studenti, azi comentatori literari cu vise de inductori.
Am constatat cu dezgust cum, dupa surprinzator de putin timp, coteriile, sistemul clientelar, gastile literare au reaparut si cum conducatorii de reviste s-au straduit sa refaca sau sa mimeze polarizarea culturii, de parca de ea era nevoie acum. Editurile în competitie tind sa-si arondeze criticii literari talentati care cu greu vor izbuti sa-si pastreze libertatea optiunilor, daca vor putea si vor mai dori.
Starea însasi a literaturii de creatie amenintate de concurenta strivitoare a „culturii“ divertismentului va activa din nou, a câta oara în istoria noastra, sentimentul difuz al primejdiei, declansând mecanismul psihologic de compensare-idealizare (de care m-am ocupat în „Iluzii“), anemiind spiritul critic si înmultind cronicile complezente.

C.M.S.: La sfârsitul anilor ’90, o imagine i-a contrariat puternic pe scriitori, cititori si cred eu, si pe nu putini critici literari (macar europeni). Este vorba despre imaginea de pe prima pagina a lui „Der Spiegel“, în care Marcel Reich-Ranicki, papa al criticii literare germane, se chinuia sa rupa, la propriu, o carte mai putin reusita a lui Günter Grass. Forta dezlantuita a criticii literare versus un laureat al Premiului Nobel pentru literatura… Nu dupa multa vreme, în fata noilor carti ale aceluiasi scriitor, Marcel Reich-Ranicki s-a „revizuit“, ba chiar l-a si aparat dupa dezvaluirile facute în „Decojind ceapa“. Cum stam noi la capitolul „revizuiri“?

E.N.: Povestindu-mi, cu fiorituri si exclamatii, acum câtiva ani, episodul cu molestarea cartii lui Grass, Alex Stefanescu nu-si putea stapâni entuziasmul. Cred ca mai toti criticii de întâmpinare au oftat atunci nostalgic dupa o astfel de postura jupiteriana cu cortegiul ei de fulgere cu tot. Între noi si numai între noi fie vorba, care sluga nu a visat sa îmbrace, macar o data, camasa de zale a stapânului, sa-i calareasca armasarul si sa raspândeasca în jurul lui spaima si admiratie? Banuiesc ca, la vederea copertii lui „Der Spiegel“, nu putini critici tineri au pus de un model, fireste un model de critic european, uitând ca au avut unul la îndemâna. Ce are a face ca Nicolae Manolescu nu rupea carti în direct la televizor? El oricum raspândea spaima si admiratie, agitând spada scânteietoare a cronicii lui literare, care a întemeiat destine si a descapatânat impostori. Puterea lui a fost una exceptionala, dar posibila au facut-o nu atât talentul – evident si el – cât conjunctura politica. Polarizarea culturii, o cultura literaturocentrica, ba chiar criticocentrica, a facut ca fiecare gest al criticului sa para încarcat de intentii politice. O palma pe obrazul unui slugoi ceausist cu pretentii de literat parea o palma pe obrazul dictatorului. Promovarea unei valori veritabile razbuna constiinta noastra, umilita de un regim care ignora ab initio valorile veritabile.
Revenind la gestul lui Marcel Reich-Ranicki, care îti permitea sa rupa, într-un regim democratic si sub zodia postmodernismului, o carte neizbutita a unui premiat Nobel, el nu-mi inspira nici maretie, nici curaj. Este fie reflexul temperamental al unei deceptii în iubire (slabiciunea de-o clipa a partenerului în scena), fie izbucnirea cabotina a orgoliului vesnicului figurant care e criticul, fie o proba de rigoare nemteasca nemiloasa. Astfel de gesturi sunt de regula regretate dupa o analiza la rece a situatiei, din care rezulta cine esti si de ce depinzi. Te întorci la atitudinea înteleapta de a te multumi cu ce ai si cu ce ti se ofera, renuntând la utopia progresului neîntrerupt al procesului de creatie care ne face sa uitam ca si Homer doarme uneori. De altfel, într-o literatura tânara, vesnic amenintata ca a noastra, cu putine valori recunoscute si cu doar câteva decenii de evolutie, hai sa zicem, normala, un radicalism de acest fel, care vizeaza mari scriitori aflati în momente de deruta e, ca sa zic asa, neavenit.
Nicolae Manolescu a facut praf o carte de poezii a lui Nichita Stanescu, provocând uimire, nu pentru ca era slaba ci pentru ca Nichita, în remarcabila lui inconstienta, cochetase cu partida ceausista a scriitorilor.
Cât priveste problema adevaratelor, necesarelor revizuiri, ele ar merita atentia vigilentei voastre reviste. Caci la noi mistica verdictului definitiv e înca prezenta în spiritul si cugetul criticilor si istoricilor literari. Poti numara pe degete cazurile de revizuire – nu o revizuire conjuncturala sau sentimentala, ci una care sa tina seama de schimbarea orizontului de asteptari. Nu am raspuns niciodata la chestionarele revistelor referitoare la primele zece carti de poezie, de proza etc. scrise de români de-a lungul timpului. Am mizat toata viata pe receptare si pe schimbarea de optica, singurele lucruri interesante în destinul unei carti.

C.M.S.: ,,Rezistenta prin cultura“ în comunism a devenit loc comun în dezbateri, talk-show-uri, polemici etc. în ultimii douazeci de ani. Aparut, la noi, prin ricoseu, în restul Europei de Est. V-ati exprimat parerea despre acest subiect arzator în cartea „Iluziile literaturii române“ (un bestseller mult premiat), care v-a atras – nici nu se putea altfel – laude si anticipatii deopotriva de puternice. Subiectul nu e, însa, nici pe departe unul clasat. Fata în fata cu divertismentul în ascensiune furibunda cu globalizanta cultura de supermarket dublata de cenzura economica a unei crize pe cale sa se cronicizeze, „rezistenta prin cultura“ (ca ultima reduta a culturii critice) revine – a alta iluzie, oare? – în actualitate. Ce putere (mai) are critica literara într-o astfel de batalie?

E.N.: Marturisesc ca îmi ies din fire ori de câte ori aud, pronuntat cu emfaza, suspect de des si în legatura cu situatia noastra din comunism, cuvântul „rezistenta“. El îmi aduce în memorie jalnica „rezistenta“ franceza din anii ocupatiei Parisului, idealizata din nevoia de eroi de… dupa.
„Rezistenta prin cultura“ e o formula flatanta, care rezulta dintr-o comprimare a etapelor si dintr-o imagine ofensiva, nu prea onesta, a raporturilor cu Puterea. De câta rezistenta prin cultura era capabila intelectualitatea noastra în anii ocupatiei sovietice si în genere în primul deceniu bolsevic, când cultura era complet ideologizata si când spaima si teroarea absoluta au facut imposibil samizdatul si i-au împins pe scriitorii ramasi în afara puscariilor sa-si ascunda sau sa-si arda manuscrisele. În astfel de conditii (în care s-a creat, sa nu uitam, si o cultura socialista, cu intelectualii ei cu tot), sa spui ca ai rezistat prin cultura e ca si cum l-ai auzi pe cel de iese la mal, plin de rani însângerate, mai mult mort decât viu, dintr-un fluviu african, colcaind de crocodili, strigând ca le-a rezistat eroic înotând. În România comunista noi nu am rezistat ci am încercat sa ne afirmam cu cât mai putine concesii, folosind slabiciunile stapânului, îngaduinta lui de moment, conjuncturile de tot soiul, coridoarele libere, „les convenances du temps“, cum ar fi spus Julien Sorel.
Astazi, însa, ceva e diferit. Chiar supusi, cum suntem, conditiilor cenzurii economice si puterii banului, avem libertatea nu numai de a ne indigna ci si de a face ceva. Visez si astazi la un grup puternic si îndârjit de tineri intelectuali care sa capete sentimentul ca reprezinta altceva, uniti cum sunt prin iubirea fata de cuvânt. Ei nici n-ar fi nevoiti sa se izoleze prin paduri, învatând textele cartilor, ca în „Fahrenheit 451“…

C.M.S.: Dupa 1990 au aparut la noi câteva istorii literare care au facut sa curga valuri de cerneala, de pixeli, daca vreti, pro si contra. În buna traditie a paradoxurilor românesti, nu putini dintre cei ce considera genul depasit, de înlocuit imediat cu dictionarele si enciclopediile (rod al unei munci în echipa) le-au elogiat. E  adevarat, însa, ca si corul celor care considera istoriile acestea anacronice, înca de pe vremea lui Pierre de Boisdeffre, s-a facut destul de bine auzit. Exista iesire din aceasta dilema? Mai au viitor astfel de istorii literare?
E.N.: Am scris pe larg în „Iluzii…“ despre chestiune si titlul unui capitol de acolo („Istoria literaturii române ca liber nobilitatis si argument identitar“) mi se pare rezumativ. Nu este cazul sa prelungesc seria de consideratii sceptice în legatura cu neputintele si confuziile profitabile, cu ambitiile nobile si desarte ale istoricilor literari care pretind ca vor sa înregistreze evolutia literaturii exclusiv ca arta producatoare de valori artistice. Si asta când se stie ca valorile sunt perisabile si literatura e un simplu construct, când linia de demarcatie între arta si non-arta e imposibil de stabilit, când literaritatea a devenit fluida iar conceptul de arta, notiunea de frumos si definitia esteticului au fost puse în încurcatura în secolul XX. Sustin si astazi ideea ca istoriile acestea, spre a fi oneste si pregatite pentru orice schimbare ulterioara de optica, s-ar cuveni sa nu aiba pretentii axiologice, sa consemneze cronologic orice manifestare culturala, orice produs intelectual scris, lasând, astfel, o sansa oricarui text. Autorii din spita harnica si stimabila a „documentaristilor“ ar putea sa scrie astfel de istorii cuminti (istorii ale literaturii, nu istorii literare), ferite de inconsecvente, de primejdii, bâlbâieli gnoseologice si tentatii protocroniste. Numai ca nimeni si nimic nu-i va putea opri pe cei ce se vor continuatorii lui Calinescu sau pe cei ce viseaza sa comita un act cultural pe masura, sa scrie sau sa îsi închipuie ca scriu istorii urmarind „linia de creasta“ a valorilor artistice pe criterii strict estetice. Sa fim, însa, cinstiti: e si greu sa lasi sa se astearna praful peste miile de cronici scaparatoare publicate într-o viata, fara sa le strângi sub o coperta, sa le dai o ordine si o organizare.

C.M.S.: Multi dintre tinerii critici literari care s-au afirmat în ultimii ani v-au fost studenti, masteranzi si doctoranzi. E un moft, e o fronda, e o adecvare la vremuri, e îngrijorator sau e în firea lucrurilor faptul ca multi dintre ei refuza calitatea de critic literar si se prezinta drept jurnalisti culturali? Stiu ei ceva ce înca nu se recunoaste despre evolutia domeniului?

E.N.: Trebuie sa spun întâi un lucru nu usor de spus de cei din generatia mea. Tinerii acestia (ma refer mai ales la cei formati în anii când, la Litere, înca se mai dadea examen de admitere) sunt mai bine instruiti decât cei ce începusera, la jumatatea anilor ‘60, sa scrie critica de întâmpinare. Se descurca în câteva limbi, sunt calatoriti, au acces la orice carte si orice informatie si, pe deasupra, sunt mai întelepti. Au pierdut iluzia puterii absolute a criticului literar împartasita în comunism de mai toti semnatarii de articolase. Sunt probabil constienti de agonia spiritului critic în comunism, de experienta dezamagitoare a criticilor epocii, obligati la concesii de durata si la simpatii de moment, istoviti de campaniile de promovare a „îndraznetilor“ si de aparare a oprimatilor, care au favorizat aparitia unor glorii false si au dezorientat pe cititori. Când experienta istorica te împinge sa ai îndoieli asupra actului salubru al criticii, când esti constient, acum, de relativitatea valorii (despre care le-a vorbit pe la cursuri si Eugen Negrici) e de bun-simt sa te numesti, cu onestitate, jurnalist cultural. E o modestie pe masura importantei pe care o are astazi literatura, un fapt cultural printre altele asemenea.

C.M.S.: Sunteti, dupa stiinta mea, domnule profesor, singurul critic si istoric literar contemporan (de la noi) care practica vânatoarea. Ba chiar, sunteti recunoscut ca un as într-ale cinegeticii. Cu umorul special ce va caracterizeaza si pe care prietenii, dar si cei mai putini prieteni vi-l recunosc, va place sa afirmati „eu ramân cu fazanii mei!“. Cum ati ajuns în stapânirea acestei pasiuni? Cum o scoateti la capat cu fazanii (de toate felurile!)? Cum se vede viata literara autohtona prin catarea armei vânatorului?

E.N.: M-am hotarât sa nu vorbesc mai mult decât trebuie despre vânatorile mele. Nici nu stii cât de superstitiosi sunt cei din acest neam barbar al meu. Mi-e teama ca-mi piere norocul si voi intra în tagma celor ocoliti de prieteni pentru ca nu mai au „triste“ (adica noroc la vânat). Ofer revistei câteva fotografii. E vremea sa ne visam, urmarind pe câmpii cheta prepelicarilor, caci, draga Cornelia, m-ai haituit cu întrebarile tale intelectuale. Îmi ceri pe deasupra sa înmultesc seria analogiilor dintre actul critic si cel cinegetic: goana dupa cartile de interes, cheta, apropierea, presimtirea primelor semne ale valorii, luarea în catare, identificarea si tintuirea într-o formula, descifrarea hermeneutica a urmelor, formula finala, ca sunetul unui foc de arma, ecoul reverberat al acestuia, care atrage atentia asupra tintasului care, la rândul lui, devine tinta unui interviu. Nu ma privi ca pe un însetat de sânge, un raspânditor de moarte, caci daca ma gândesc bine, expresivitatea involuntara salveaza specii în disparitie, reface capacitatea de regenerare, reda culoarea blanurilor invadate de molii si face opera ecologica.

 

 

O ora de 45 de minute

MIHAI IOVANEL

Ca profesor, Eugen Negrici e o pasare rara. Prilejurile de a-l vedea în actiune nu coincid întotdeauna cu mediocra regularitate promisa de orarul facultatii. Pe holurile de la Litere, aparitia lui elastica si ciolanoasa, compensându-si înaltimea printr-o usoara aducere din umeri, are totusi un caracter frecvent: desi relativist si sceptic, profesorul întelege totusi sa-si faca datoria prezentându-se la serviciu. Restul – cum ar fi prezenta la cursuri – tine însa de factori mai volatili. Unii studenti se lauda ca l-au vazut, de-a lungul unui semestru, doar de doua ori. Eu l-am avut profesor la masterat si, mai norocos, l-am ascultat în cinci rânduri.
Desi paseste saltat, Eugen Negrici intra în sala de curs cu o anume dificultate, ca si cum s-ar împotrivi unui magnetism de respingere. Conflictul acesta are o natura interioara si o geometrie aproape clasica,  disputata între componenta sociala, conviviala, „olteneasca“ a caracterului si o compulsiune depresiva perfect simetrica. Contradictiile sunt lucrurile cel mai usor de observat în cazul sau, atât biografic cât si bibliografic. În Negrici încap atât patetismul etic foarte axiomatic din „Literatura româna sub comunism“ cât si relativismul hedonist din trilogia formata din „Expresivitatea involuntara“, „Figura spiritului creator“ si „Imanenta literaturii“ (în care raportul dintre literatura si critic era reconfigurat dinspre obiect înspre subiectul receptor anarhizant canonic, înspre subiectul producator si înspre contextul receptiv care recreeaza obiectul); criticul compromisurilor facute de cronicari si prefatatorul atâtor poeti inexistenti; cel care participa la vânatorile stabilor olteni de dinainte si anticomunistul radical; ascetul si seducatorul; profesorul de provincie refugiat în literatura veche pentru a se feri de sinonimia între compromis si mainstream si lansatorul amabil de trasnai editoriale; cel care condamna trista previzibilitate a criticii si cel care la doua lansari succesive, cu volume distincte, ale unui autor tine acelasi discurs; autorul unei constructii strânse si poate perfecte precum „Sistematica poeziei“ si eterogenia lasând pe ample portiuni impresia de încropeala jurnalistica din „Iluziile literaturii române“; stilisticianul (adica, vai, „lingvistul“) si posesorul unui gust impecabil; inginerul care desface literatura în bucati, pentru a vedea cum functioneaza de la origini (în dublu sens: istoric si genetic) pâna în prezent, si autorul care iubeste descarcarea de „inefabil“ produsa de poezie pâna într-atât încât inventeaza mijloace noi de a o produce; raportul direct proportional dintre ezitarea (i-as zice lenea) în fata mesei de scris si numarul considerabil de carti fundamentale totusi scrise (fiecare carte este, în domeniul ei, inconturnabila). În toata aceasta adunare de contractii (care este mai putin a operei si mai mult a personalitatii – în sensul clasic pe care noi l-am pierdut odata cu distinctia moderna dintre text si autor), unitatea e însasi o dialecticã a contradictiilor. O imagine sugestiva a ei poate fi culeasa din orice cadru al emisiunii pe care Eugen Negrici a moderat-o o vreme la TVR Cultural. Cine a urmarit-o va fi observat un Negrici melancolic si absent, care parca astepta ca invitatii sa-i puna întrebari ori sa-i stârneasca interesul – si parea contrariat ca aceasta nu se întâmpla. Pe de alta parte, aflat în studioul altei emisiuni, moderate de altcineva (Daniel Cristea-Enache, de pilda), face spectacol, ca vorbitor irezistibil.

…În sala de curs, în primele minute dupa stabilizarea la catedra (mai mult o masa), profesorul vorbeste fara chef, ca si cum ar face un efort sa se convinga de faptul ca merita sa deschida gura. Pare obosit, sastisit, nemultumit de ceva care l-a urmarit, invizibil, prin aer. Felul sau de a rosti vorbele nu se potriveste cu stilul cunoscut din carti. Daca în scris e foarte livresc, de o calofilie old school ce foloseste pluralul majestatii si strabate lungi fraze prin acrobatii ce pot aminti un travelling de Truffaut, în expresia orala Negrici este mult mai colocvial, adresându-se prin câte un „ma“ care inspira o comunicare simpla si fara farafastâcuri. Travaliul acestei comunicari sta sub semnul sinceritatii si al lipsei de artificiu. Zâmbeste foarte simpatic, linia gurii facând un compromis smecher între barbia ferma, foarte masculina, si cautatura cam melancolica, dar daca spui prostii se uita urât (o colega i-a pus o întrebare nu foarte inteligenta în holul facultatii, si Negrici, fara nici un cuvânt, a lasat-o acolo sa astepte raspunsul). Lipseste cu totul acea metafizica de natura involuntar lirica prin care multi dascali de literatura îsi umfla vorbele sau câstiga timp. Profesorul frunzareste un ceaslov în care a pus semne si se opreste asupra unei poezii. Invita o studenta sa o citeasca. Studenta o citeste cu patos. Negrici asculta nemultumit: „Nu asa, ma“. Dupa ce se mai uita o data, malitios dar zâmbind, pe sub ochelarii care-i stau pe la jumatatea nasului, ancorati pentru lectura, profesorul începe sa citeasca, alb sau mai curând gri. Este o cunoscuta poezie de Blaga, pe care o parcurge cu o oarecare uimire prudenta, ca si cum ar gusta pentru prima data ceva exotic – sepie sau caracatita. Dupa câteva versuri se opreste si pufneste nervos: „Ma, cât e de previzibil. A îmbatrânit urât“. Apoi, de sub ochelari, cu ironie bonoma: „Vedeti, sa nu ma spuneti“. Lectia – care e de fapt un seminar de master – curge mai departe. Spinalizata prin remarca profesorului, poema lui Blaga devine obiectul anchetei conduse maieutic de la catedra. Studentii nu-s cine stie ce, dar Negrici nu le-o arata si nici nu-si pierde rabdarea; inteligenta lui altminteri taioasa si caustica pare acum aproape paterna. O interpretare provoaca, nimerit sau aiurea, o alta, si lucrurile încep ca prin minune sa se lege. Catre sfârsit, masa placida care fusese poemul începe sa semene cu o matrice.
Totul se termina dupa 40-45 de minute, niciodata mai mult; dar „ora“ a parut mai lunga (iar amintirea ei va capata în timp greutate si semnificatie suplimentare). Parasind locul faptei sprinten ca o mreana scapata din cârlig, profesorul e bine dispus si uneori chiar râde.

„Expresivitatea involuntara“ si „Iluziile literaturii române“: o ecuatie posibila

ALEX GOLDIS

Odata cu „Iluziile literaturii române“ a devenit vizibil un fapt pe care doar observatorii atenti ai criticii postbelice îl stiau sigur: acela ca Eugen Negrici e cea mai paradoxala figura a criticii românesti din ultimele decenii. Toate aspectele scrisului sau – si mai ales tensiunea dintre ele – pot fi integrate într-o retorica a contradictiei. Nu spun lucruri noi, ci reamintesc doar câteva dintre aceste paradoxuri: Eugen Negrici a demonstrat, de-a lungul a mai multe decenii, ca e în aceeasi masura un subtil comentator al literaturii vechi si un excelent diagnostician al fenomenelor recente (a jucat permanent la cele doua capete ale istoriei literaturii române, observa Andrei Terian într-un articol mai vechi din „Cultura“). De retinut, apoi, contradictia dintre interesul pentru literatura veche sau premoderna si deschiderea iesita din comun fata de achizitii teoretice de ultima ora. Cartile lui din anii ’70, de la „Antim. Logos si personalitate“ sau „Naratiunea în cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin“, pâna la „Expresivitatea involuntara“ reprezinta, fiecare, câte o mostra de înnoire a perspectivei asupra compartimentelor uitate din literatura româna printr-un apel constant la formalism, naratologie sau structuralism. Cu adevarat frapant e însa abia rechizitoriul recent din „Iluziile literaturii române“ împotriva „culturii cartii“ si a hiperbolizarilor interpretative din timpul comunismului – la care criticul însusi a participat oarecum. Într-atât a fost de nonconformist si de radical acest denunt, încât el a acreditat teza unei „fisuri“ în personalitatea criticului, acuzat tacit de lipsa de onestitate (sau, în orice caz, de o forma de schizoidie culturala). Chiar acceptând teza unei modificari radicale a conceptiei despre literatura si critica, gestul lui Negrici nu e totusi singular. Nu stiu însa ca la despartirile lor de postulatele teoretice hard din anii ’70, Tzvetan Todorov sau Gérard Genette sa fi fost acuzati de frivolitate sau de ipocrizie.
Recitind „Expresivitatea involuntara“, cartea menita sa precizeze în cea mai mare masura mizele si programul criticului, vom vedea ca multe dintre aceste paradoxuri încep sa capete, daca nu un sens totalizator absolut, macar o semnificatie mai precisa despre ce înseamna critica lui Eugen Negrici în întregul ei. Volumul din 1977 venea, macar ca impuls prim, în prelungirea procesului de re-interpretare (diferit de mecanica re-valorificarilor marxiste) initiat începând cu 1964-1965. Aproape toti criticii lansati în anii ’60 se întrec în lecturi actualizante ale scriitorilor nostri clasici: I. Negoitescu scoate la suprafata un Eminescu inedit, Lucian Raicu înnoieste imaginea lui Rebreanu, Nicolae Manolescu scrie comprehensiv despre Titu Maiorescu, Eugen Simion revalorizeaza pe E. Lovinescu s.a.m.d. Cu toate acestea, o teorie a actualizarii prin interpretare nu fusese înca formulata deschis. Sigur ca fiecare dintre acesti critici era constient de faptul ca obiectivitatea e iluzorie si ca interpretarea înseamna acreditarea unui punct de vedere nou. Ideile fusesera precizate ca atare înca din dezbaterile despre critica ale „Gazetei literare“ din 1965-1966. Niciunul n-a fost însa interesat, înainte de Negrici, de mecanismul din spatele acestor reinterpretari. Miza prima a „Expresivitatii involuntare“ nu era aceea de a modifica interpretarea unor autori (fie ei vechi sau contemporani neglijati), cât de a acredita o practica si a lansa un concept. „Putini sunt autorii care, declansând modificari ale unghiului de perceptie, sa-si elaboreze justificari ale unor noi puncte de vedere si experiente“, observa Negrici în prefata cartii.
Conceptul de „expresivitate involuntara“ radicaliza postulatul, vechi deja de un deceniu pe piata ideilor autohtone (si deprins din Noua Critica franceza) ca „Ceea ce vrea sa spuna un scriitor nu e niciodata identic cu ceea ce spune“ (Bernard Pingaud). Eugen Negrici respinge total intentionalitatea operei, acordând, convergent cu esteticile receptarii, putere criticului/cititorului. Greu de admis azi pâna la capat ipotezele teoreticianului, de vreme ce în centrul tezei sale se ascunde o contradictie cultivata de-a lungul întregii carti (si observata cu acuratete de Nicolae Manolescu): pe de o parte, criticul e chemat mereu sa omita, de nu sa contrazica total, intentionalitatea autorului, însa pe de alta parte Eugen Negrici e constient ca accesul la aceasta a devenit imposibil: „E cu atât mai dificil sa se evalueze exact si definitiv intentiile creatorului si cu atât mai putin sa se evalueze raportul «adevarat» între intentionalitate si capacitatea textului de a emite sugestii“. Cum ar putea, asadar, un critic „sa stabileasca non-raportul“ sau sa indice un punct de vedere excentric de evaluare a operei daca însusi imboldul ei prim ne este opac? Expresivitatea nu poate fi nici voluntara, nici involuntara, de vreme ce însusi sensul ei primar scapa univocitatii.
Experimentalistul deghizat în „vechist“
În schimb, altceva merita într-adevar retinut din practicile interpretative ale lui Negrici: încercarea de a se opune cu orice pret „schemelor de întelegere consolidate“. Daca sintagma de „expresivitate involuntara“ nu poate avea niciun continut teoretic demn de luat în seama, în schimb, „încercarea de a stabili non-raportul, raportul excentric obisnuintelor noastre“, e statornicã în critica lui Eugen Negrici de la începuturile ei pâna azi. Pasiunea pentru literatura veche nu provine din atasamentul umanist al unui Cartojan sau Dan Horia Mazilu, ci mai degraba dintr-o nevoie de experimentalism interpretativ. Distanta dintre orizontul cultural al literaturii vechi si „ultimul racnet“ metodologic al anilor ’70 oferea un câmp de speculatie complex, dar mai ales dinamita câteva mituri si iluzii legate de postulatul pozitivist al „adecvarii“ la opera, curent înca în critica româneasca de atunci. A-l citi pe Dosoftei prin Hugo Friedrich si Valéry, pe Cantemir prin Jakobson si prin J. Cohen ducea la extrem gestul calinescian de relectura a „vechilor prin grile noi“. La o privire atenta, denuntarea mitului literaturii vechi în cartea de acum câtiva ani nu arunca deloc în desuet studiile lui Eugen Negrici, nici nu-i anuleaza o parte consistenta a scrierilor, asa cum pe nedrept s-a spus. Rezumându-se la lecturi experimentale, ele se abtineau de la a monumentaliza începuturile literaturii române. N-o sa-l surprindem niciodata pe Negrici facând afirmatii generale despre valoarea sau importanta nationala a acestei literaturi. Studiile lui despre Ureche, Costin, Cantemir sau Antim Ivireanul reprezinta un mozaic de interpretari din care reiese libertatea interpretarii, nicidecum prioritatea unui autor asupra altuia, ca la protocronisti. Formatia structuralista îl face sa postuleze, de altfel, „un sincronism al textelor, indiferent de timpul când apar“. Câta e, valorizarea e doar implicita, pur efect al analizei. Dominanta în comentariul lui Negrici asupra textelor vechi ramâne senzatia ca ele sunt material dintr-o demonstratie de forta împotriva osificarii interpretarii. De aceea, revizuirile lui sunt revizuibile, daca pot sa ma exprim astfel. Interesant e de observat si ca Negrici renunta la revalorificarea acestei literaturi atunci când simte ca a fost adusa la zi. Odata cu generalizarea practicilor noi asupra literaturii vechi (prin aporturile unor Dan Horia Mazilu, Doina Curticapeanu s.a.m.d.), orizontul de asteptare asupra ei s-a schimbat, deci segmentul iese aproape total din sfera de interes a criticului…
Un interpret democrat
Volumul „Expresivitatea involuntara“ propunea, de altfel, o serie nesfârsita de evaluari din cele mai ciudate unghiuri. Criticul se dovedeste extrem de inventiv în a schimba permanent cadrele de analiza si de valorizare a unei opere, încapatânându-se sa citeasca textele altfel decât au fost ele receptate anterior. Astfel încât tot ce scrie capata cu usurinta un aer de fronda. Pentru a contraria permanent orizontul de asteptare al cititorului, Negrici se pune în postura de a reabilita scriitori ridiculizati (Matilda Cugler, T. Serbanescu) sau doar minimalizati de critica moderna (C. Conachi, Anton Pann). Iar criteriile de revalorizare sunt, în aceste exercitii de a privi altfel, de nu credibile, macar inventive. Criticul redescopera, nu lipsit de voluptati avangardiste, expresivitatea literara a „banalului“, a „amorfului“, a „nestiintei încurcate a începatorului“. Tot din spirit de contrariere si din placerea rasturnarii contextelor „adecvate“ sunt identificate acum „genuri“ sau specii literare noi. Eugen Negrici comenteaza fara complexe naratiuni de larg consum, texte din slagare muzicale (unde descopera modelul unui autor colectiv), sau pur si simplu piese din „vitrina cu rebuturi“ de la posta redactiei. Cele din urma îl fac sa acrediteze chiar si conceptul de „umor involuntar“… Greu de spus daca si cât crede Negrici pâna la capat în aceste exercitii de optica, însa cert e ca ele au trecut drept erezii absolute într-o perioada de elitism estetizant, contribuind la democratizarea obiectului criticii. Cine cauta adecvarea la opera sau valorizarea echitabila în critica lui Eugen Negrici va fi dezamagit. Si asta nu pentru ca e lipsit de gust, cum s-a crezut, ci pentru ca primeaza la el modificarea caleidoscopica a contextului de evaluare. Un text e bun pentru ca e imprevizibil în aceeasi masura în care unul previzibil merita laudat pentru ca ne contrariaza asteptarile de cititori moderni, obisnuiti cu „socul“ expresiei.
În plus, Negrici da destule semne ca lasa deliberat înalta „misie“ valorizatoare în seama criticilor deconstruiti cu malitiozitate amara în „Iluziile literaturii române“. Spiritul permanent pus pe negatie si pe harta interpretativa l-au facut, de altfel, tot timpul reticent fata de „mitul marii literaturi“ si fata de gesturile emfatice ale întemeietorilor (cei trecuti, în volumul din 2008, la capitolul „Eroi civilizatori, calauze, legiuitori, parinti întemeietori, oameni providentiali, directori de constiinta“). Sensibilitatea de arici a criticului intra în alerta ori de câte ori se profileaza la orizontul literaturii o cât de mica intentie de mitizare si e surprinzator sa vezi ca, din acest punct de vedere, distanta dintre perspectiva din „Iluziile literaturii române“ si etapa „Expresivitatii involuntare“ se dovedeste si ea mai mica decât am fi crezut. Volumul recent nu face decât sa afirme la portavoce o reticenta mai veche fata de literatura interbelica, vazuta înca din 1977 drept obiect de cult pentru tinerii interpreti. E si motivul ocolirii ei sistematice în întreaga cariera a criticului. Nu-i greu de observat ca toate valorile alternative pe care Negrici încerca sa le propuna raspundeau polemic, pas cu pas, orizontului de asteptare interbelic (reformulat de neomodernisti): gustul pentru ambiguu sau ermetic, dispretul fata de anecdotic si umoristic, respingerea semnificatiilor accidentale în favoarea sensului totalizator, cultul criticii de valorizare s.a.m.d. Astfel încât se poate spune ca ghinionul literaturii interbelice e de a se fi clasicizat rapid si de a se fi transformat într-un orizont de asteptare numai bun pentru exercitiile de detabuizare ale criticii lui Eugen Negrici. Nu pot sa nu observ, însa, ca în acelasi timp, ghinionul unui spirit excitat permanent de protestul contra osificarii e de a fi fost nevoit – pentru a se pastra permanent nou – sa se razboiasca cu intervalul cel mai credibil de modernizare a culturii române.
Inteligenta speculativa si autenticitatea gestului cârcotas l-au salvat însa pe critic de la nimicirea într-un razboi în care un altul n-ar fi avut nicio sansa. Putini sunt criticii nostri capabili de a merge total contra curentului si de a ramâne în acelasi timp creditabili. Astfel încât se cuvine sa pretuim la adevarata ei valoare opera acestui „supravietuitor“ îmbatrânit în nonconformisme, fara de care am fi vazut poate în continuare literatura româna moderna în roz.

Expresivitatea voluntara

GEORGE  NEAGOE

Trei etape definesc raportul lui Eugen Negrici cu literatura medievala. Se distinge întâi abordarea din unghiul poeticii de tip structuralist, orientata catre încadrarea faptelor de limba într-un registru al universaliilor retorice. Exegetul studiaza trecutul din perspectiva cititorului modern/ contemporan, facând suprainterpretari dintr-o subiectivitate asumata. Cartile aparute sub aceasta influenta sunt „Antim, logos si personalitate“, „Naratiunea în cronicile lui Gr. Ureche si Miron Costin“ si „Expresivitatea involuntara“. De altfel, teza care îl va impune pe Eugen Negrici aparea schitata în debutul editorial: „Astfel, când pe teritoriul literaturii vechi descoperim si mai ales redescoperim o scriere valoroasa, primul si cel mai nimerit lucru este sa-i fixam locul în contemporaneitate. Faptul echivaleaza, practic, cu identificarea valorii în epoca, dar am respinge eventualitatea modificarii de optica pe care o aduce timpul daca nu am interpreta opusul si din punctul de vedere al cititorului zilelor noastre, al satisfactiei lui estetice“. Urmeaza faza în care analiza facuta în functie de un concept stilistic de literatura se combina cu perspectiva antropologiei culturale, cea din urma însemnând identificarea unor nevoi afective ale publicului din toate timpurile. Volumele redactate  conform principiilor mentionate anterior sunt „Imanenta literaturii“ si „Poezia medievala în limba româna“. În fine, odata cu „Iluziile literaturii române“, instrumentele de lucru sunt reprezentate de sociologia lecturii, teoria receptarii si factorul estetic. Printre altele, Eugen Negrici devoaleaza realitatea unanim cunoscuta – însa cosmetizata din nevoie de normalitate – ca dispunem de cel mult „patru-cinci texte care apartin, sa zicem, beletristicii“, observatie care ignora totusi faptul ca medievalii aveau un concept larg de literatura, incluzând si lucrarile lexicografice, istoriografice sau teologice.
Niciuna dintre coordonatele amintite mai sus n-a fost supusa disectiei. Era si destul de greu, de vreme ce „vechistii“ par sa nu mai aiba ucenici. De asemenea, efortul defrisarii textelor, cotrobairea prin manuscrise si capacitatea de a întelege mentalitatile precedente veacului al XIX-lea necesita ani de pregatire temeinica. Daca au existat comentatori, acestia au aparut în special din tabara protocronistilor. În schimb, simpatizantii ideilor lui Eugen Negrici au asimilat numai denumirile conceptuale, fara sa-l urmeze în munca de recitire a cronicilor, a apocrifelor ori a psalmilor. De aceea, nici nu s-a constatat ca, de când a fost tiparita, „Antim, logos si personalitate“ a ramas cea mai valoroasa contributie legata de carturarul gruzin. Facând inventarul figurilor întrebuintate în „Didahii“ si scotocind dupa procedee care ar aminti de genurile moderne, criticul sesizeaza ca, în ciuda apartenentei în categoria expozeului, predicile mitropolitului sufera si constrângerile redactarii. Conflictul între oratorie, înteleasa ca oralitate, si calcularea fiecarei secvente se manifesta ca tensiune între discursul de popularizare, având ca functii esentiale înfrânarea si mustrarea auditoriului, si exegeza teologica. Prelatul literaturizeaza în majoritatea împrejurarilor, cu toate ca se vede nevoit sa respecte canoanele ecleziastice: „Daca golim predicile de amanuntele nepertinente, ele ramân într-o schema neschimbata. Întâi – sistemul de referinta: un personaj religios sau un eveniment sacru, asezat sub o lumina sublima, izvorâtoare de vrednice pilde morale. Apoi – agresiunea: locutorul se întoarce spre public si, fulgerând ca Moise, îi confrunta faptele cu amintitele date divine. În a treia pozitie, vin indicatiile crestine, detunând, în final, în rugaciune.// Literatura îsi face loc, în primul nivel, sub forma portretului si descrierii (naratiunea e nesemnificativa), în al doilea, sub forma pamfletului si a caracterelor si, în al treilea, ca imn religios. Acestea ar fi plexurile artistice“.
Lucrând la „Expresivitatea involuntara“, Eugen Negrici îsi propune un scop demn de „Pierre Menard, autorul lui Quijote“. Trecerea secolelor îi permite sa porneasca de la premisa ca, odata cu învechirea, limba a dobândit valente pe care nu le-a detinut initial. Efectul unei atari alegeri consta în scoaterea textului din contextul de procedee de care este legat. Dar partea rezervata literaturii vechi se încheie tocmai când fusesera deschise câteva piste. De pilda, la Dosoftei am întâlni o stilistica a ambiguitatii, în cronicile rimate o stilistica a burlescului, iar în romanul „Alixãndria“ o stilistica a fabulatiei. În „Imanenta literaturii“ sunt reluate lucrurile lasate în suspensie. De semnalat ca însusi cercetatorul precizeaza ca volumul publicat în 1981 alcatuieste a treia sectiune din „Expresivitatea involuntara“. Cea mai convingatoare secventa a lucrarii trateaza „cartile populare“. În primul rând, pe urmele lui Hasdeu, Eugen Negrici mentioneaza ca scrierile respective nu sunt traduceri, ci prelucrari, cu episoade trunchiate sau eliminate, cu sectiuni inexistente în modelul avut la dispozitie de talmacitori. În al doilea rând, înlatura prejudecata absentei originalitatii, conceptul fiind inoperant. Înainte de orice, literaritatea apocrifelor ar rezulta din schema narativa, din suspansul întretinut. Si nu în cele din urma, din fictiune sau, în termenii criticului, de „vocatia insolitului“. Ea îi cuprinde, deopotriva, pe scornitorii povestilor si pe cititori. Asa se poate explica succesul acestor compuneri, citite si ca divertisment, si ca încercare de a descoperi întâmplari tainuite de Biblie. Remarcam atât dorinta de a se refugia în poveste din pricina lumii contingente, cât si curiozitatea de a afla adevarul despre sacru. Legendele parabiblice se nasc din dorinta descoperirii lucrurilor ocultate: „«Cartea Facerii» ofera amanunte emotionante despre moartea si îngroparea Sarei în ogorul Efron din Macpela, dar despre Avraam spune doar ca «si-a dat duhul, dupa o batrânete fericita, înaintat în vârsta si satul de zile»// Alcatuitorii «Cuvântului despre viata si moartea lui Avraam din Codex Sturdzanus» iau aceasta deficienta drept o invitatie la poveste. Si povestea se urzeste, într-adevar, miraculos“.
Înainte de a discuta despre letopisete, Eugen Negrici procedeaza la o clasificare minutioasa a acestora. Literaritatea lor provine dintr-o axioma a Scolii de la Annales: orice discurs despre istorie contine, inevitabil, o viziune subiectiva, construita din selectia si din combinarea unor întâmplari. Cronicile nu exprima adevarul, ci un adevar, fie comandat (de domnitor sau de o familie boiereasca), fie independent (într-un fel de istorie secreta, de cronica paralela). Iar daca argumentul precedent pare insuficient, intervine observatia ca astfel de scrieri nu consemneaza evenimente, ci au în centru personaje surprinse în anumite situatii, ca în cazul „Anonimului brâncovenesc“, caruia „îi e suficient un nucleu anecdotic si tesatura epica, neocolind nici un moment tipic al naratiunii, creste neostenit pâna la configurarea unor piese unitare“. Epica letopisetelor functioneaza în doi timpi – suspans si tirade moralizatoare –, pentru ca „putere de coagulare au numai «raii»“. Protagonistii sadici, lacomi si clevetitori salveaza cronicile de la uitare. Iar savoarea sporeste daca un „scriitor“ moldovean primeste replica din partea unuia muntean.
Dupa 1989, Eugen Negrici se arata tot mai preocupat de stabilirea unei noi directii de examinare a vechii noastre culturi scrise. Perimarea structuralismului impunea o noua viziune, care, desi nu recupereaza functia primara a textului, încearca sa intuiasca procesul compunerii acestuia. Asistam, în consecinta, la deplasarea dinspre un demers pronuntat afectiv, cu sfera restrânsa de iradiere, catre unul obiectiv care sa ordoneze un câmp cu densitate enorma: „Exista, asadar, câteva atitudini antropologice universale, de fapt câteva nazuinte (aspiratii) elementare ce se cer satisfacute, într-un fel sau altul, prin lectura sau prin oricare alta cale de receptare“ („Poezia medievala în limba româna“). Recurgând la aceasta clasificare, Eugen Negrici obtine cea mai eficienta panorama a istoriei versului românesc de dinainte de 1830, întrucât configureaza un sistem de genuri si de specii. Tabloul sau releva câteva centre de coeziune. Astfel, vocatia magnificarii se manifesta prin psalmi, rugaciuni, imnuri, ode, epigrafe – „versuri la stema“; vocatia desavârsirii prin meditatia morala; vocatia insolitului si a peripetiei prin povestiri istorice versificate (cronici rimate); vocatia euristica prin textele criptice; vocatia evaziunii prin idile din colectia de „Cântece câmpenesti“; vocatia ludicului si a divertismentului prin texte goliardice din „Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa“.
Iesind „Iluziile literaturii române“ de sub tipar, s-au iscat rumori ca Eugen Negrici ar fi îndreptat criticile cele mai drastice împotriva domeniului caruia i s-a consacrat câteva decenii. Însa oricine are dreptul sa-si revizuiasca atitudinea, mai ales dupa 1989, când contextualizarile se dovedesc indispensabile. În perioada comunista, expresivitatea involuntara semnifica o modalitate de evazionism, determinând o dubla ruptura. Pe de o parte, era ignorata contemporaneitatea si, odata cu ea, literatura supusa unor comenzi ideologice. Pe de alta parte, comentarea perioadei medievale se racorda la critica estetica din anii ’70-’80. Astazi, receptarea imediata a operei se numara printre conditiile necesare ale unei aprecieri corecte a deplasarilor de la sensul primar. Prin urmare, literatura româna veche n-ar putea exista din moment ce textele (în manuscris) au avut o circulatie restrânsa, si n-au fost „citite la vreme si cunoscute cât de cât de catre un segment receptiv la asemenea valori“. Criticul îsi argumenteaza pozitia, facând apel la fenomene de „disgenezie“, concretizate printr-un decalaj între redactare, publicare si, implicit, receptare, de care sufera pâna si vechile scrieri literare de prim rang: „Istoria ieroglifica“ si „Tiganiada“. Concluzia lui Eugen Negrici este ca literatura româna veche are caracter atipic nu doar prin raportarea la succesiunea paradigmelor vest-europene sau la criterii, precum esteticul si originalitatea, inutilizabile pentru intervalul 1521-1830. Argumentul forte tine de achizitiile sociologiei lecturii, care ne împiedica sa neglijam faptul ca sistemul literaturii are la baza si interactiunea între scriitori (în sens larg) si cititori. O obiectie se impune. Chiar daca fara amploare nationala, cartea veche s-a difuzat. O dovedeste institutionalizarea bibliotecilor. Opere decalate au existat neîndoielnic, asa cum, probabil, numarul cititorilor era proportional cu acela al textelor publicate.
Pe Eugen Negrici îl singularizeaza interesul pentru teoretizare într-o arie culturala dominata de cercetarea filologica. El s-a impus fara a avea nevoie de constanta revuistica a cronicii de întâmpinare. Totusi, ideile expuse în studiile sale academice sunt sustinute si de stilul metaforic al foiletonului. Indiscutabil, l-a atras în permanenta expresivitatea voluntara.

Traghelaful cârtelii

TEODORA DUMITRU

Al doilea termen e al lui Eugen Simion. Primul vine din Cantemir. În catare: „Iluziile literaturii române“, Cartea Româneasca, 2008.
Un eseu moderat ca dimensiuni si imoderat ca pasiune revizionarda, tratând despre relatia toxic-plenara a românitatii cu fabrica de mituri patronata de critica si istoria literara, de la Maiorescu la suporterii generatiei 80. Sumarul e disputat între doua mari „impulsuri“, protector si compensator, sub corolarul unei literaturi/ culturi române intens reactive la conditiile istorico-politice vitrege, care-i induc frustrari persistente si paliativul mitizarii unui trecut voit prestigios. Sunt avuti în vedere „sfintii“ scriitori si prelatii lor, criticii. Eminescu si Calinescu. De virulenta unei mitogeneze fara precedent, arata Negrici, se bucura istoria postbelica si anii „anormalitatii“ comuniste… De o devoratie fara precedent s-a bucurat si cartea. Daca suma meritelor acestei carti s-ar limita la antologia reactiilor si a discutiilor iscate în presa culturala a ultimilor trei ani ar fi destul. Daca singurul ei efect pozitiv ar fi acela de a  scoate din letargie functiile defensive, iarasi, ar fi multumitor, caci cine refuza din start legitimitatea unui asemenea demers, se anunta inapt în a organiza o replica.
Rostul interventiei mele – la trei ani de la aparitia volumului si dupa ce se vor fi strâns sute de pagini de „primiri“ si „respingeri“ în presa – nu poate fi însa decât unul abstract, à la Archimedes: voi ciocani propulsia cârtelii sub forta emanata de ea însasi.
Elemente de genealogie. Fibra lovinesciana
Sprijinit pe câteva – nu multe – titluri de mitografie (Roger Caillois, Roger Bastide,  Raoul Girardet s.a.) si ceva psihanaliza hors d’œuvre, profesorul Negrici se trage direct din Lovinescu. Alaturi de alti probabili antecesori (G. Ibraileanu, B. Fundoianu, E. Ionescu, E. Cioran, M. Martin), participa la un esantion compact al cârtelii. Dar fibra e autentic lovinesciana; un anume atasament fata de mecanica perimarii („iluziile“, „expresivitatea involuntara“) îl pastreaza pe Eugen Negrici aproape de Lovinescu, într-un perpetuu divort de Calinescu.
Primele cincizeci de pagini preliminare ale „Iluziilor…“ descind direct din „Mutatia valorilor estetice“ (cel putin sectiunea despre „mistica definitivului“ îi e vadit tributara). Niciun avans al cunoasterii de la Lovinescu la Negrici, s-ar putea spune: semioticianul bransat la cele mai „actuale“ directii în cercetarea literaturii (minus atributul de semiotician, nu altfel se recomanda Lovinescu, la vremea sa) solicita si primeste, fara pic de vanitate, idei si definitii de la antecesorul sau.
E. Lovinescu deplângea presiunea mitului eminescian la nici trei decenii de la moartea poetului. Daca ne gândim la molozul acumulat între timp, Negrici se dovedeste cu mult mai pios. Ca febricitate a argumentarii si a amanuntului picant, extras din concretul recent sau actual, este, din nou, perfect lovinescian. Acelasi montagne-russe saltând între trimiterile la Tit Liviu sau amanuntul de istorie medie si ce-a mai scris ieri la gazeta sau prin manualele scolare – amândoua fiefurile la fel de familiare lui Negrici, dupa cum îi erau si lui Lovinescu. Acelasi aparent emotional valmasag al argumentelor din „Mutatia valorilor estetice“, cu redundante si recidive, cu idei neepuizate complet într-un loc, care se cer privite sub alta ratiune, din alte vecinatati: de la Vico la Cartarescu, de la Croce la cutare numar din „Dilema“…
Aporiile metodei
Undeva, într-o pagina a acestei carti, Eugen Negrici pomeneste de esecul revizionismului românesc. Nu e o forma explicita de asumare a participarii sale la acest esec, dar nici sugestia ca s-ar simti crutat. „Iluziile…“ traieste si se hraneste din tensiunea acomodarii unei exigente minimale a cercetarii – aceea de a iesi din limbajul obiectului studiat, i. e. din tentatia mitizarii – cu imposibilitatea abandonarii acestui limbaj, chiar când îi sunt constatate defectiuni majore. Descrierea, observatia, evaluarea se fac, altfel spus, în termenii „inculpatului“, nu în ai judecatorului; cu o mâna se arunca piatra, cu cealalta se apuca scutul. Iar constiinta, fie si intermitenta, a acestui impas procedural e unul dintre meritele vadite ale cartii; sunt cazuri în care autorul se include, fara parapon, în plutonul mitizantilor (nu poate rasturna, de pilda, mitul Blaga, la zidirea caruia se simte partas, iar ca „vechist“ stie ca nu i-au fost straine atingerile cu mirajul „barocului“ românesc) si sunt cazuri în care autoincluderea se petrece involuntar: ponciful „istoriei nefaste“, de pilda, identificat în premisele cartii drept ferment al reactiunii protectioniste si compensatorii, este, din pacate, chiar baza care produce argumentul unei diferente specifice a mitogenezei în comunism. O alta forma de arest involuntar în limbajul obiectului studiat e relatia cu figurile critice deconstruite: notamente Calinescu, dar si Lovinescu. Contestatia radicala (Calinescu si mirajul specificului national, Lovinescu si impropria dicotomie modernism-traditionalism etc.) nu împiedica, la Eugen Negrici, functionarea inculpatilor ca „repere“ de „gândire critica“: apelul copios la expertiza autoritatilor contestate (citate si definitii din „Istoria…“ lui Calinescu, bunaoara, în sectiunile destinate demitizarii altor personaje, ca Iorga, Sanielevici sau Crainic) e însa cel putin contradictoriu cu gestul contestatiei de plano; la fel, Lovinescu: vinovat de propagarea mitului modernismului românesc, se dovedeste inconturnabil când vine vorba de punerea la punct a samanatorismului sau a poporanismului. Dar relatia perfecta a contestatarului cu reperele straine (incontestabile, par hasard) – Raoul Girardet, de exemplu, sau biblia lui Hugo Friedrich – ce altceva sa fie decât o forma de sanctificare a unor autoritati mundane, failibile, adica tot o forma de arest în propria metoda?
„Iluziile…“ nu sunt lipsite, apoi, de clasica stilistica a persecutiei, i. e. a mitizarii: „istorie atroce“, „viol“, popor „lovit“, „haituit“, de o „haita“, de „lichele“; „crima“, „pogrom“ al cartii sau al culturii etc. Toata aplicatia pozitivista a sintezei (de la concretul politic la concretul cotidian, edituri, cenacle etc.) merge spre a conchide Raul metafizic al comunismului… Un alt Negrici va scrie, evident, o carte despre mitizarea raului comunist, ca forma de protectie/ compensare a lipsei temporare de limbaj si distanta critica.

Deocamdata, cititi mai jos alte doua spete de (ca)pitulare a autorului Eugen Negrici în limbajul obiectului sau.
1. Dilema continuitate – cezura
O consecinta neta a tensiunii metodologice a „Iluziilor…“ este imposibilitatea de a împaca saltationismul viziunii cu impulsul identificarii unei genealogii a argumentelor. Pe de o parte, diferenta absoluta reprezentata de literatura în comunism (Negrici respinge, de pilda, veleitatile stiintifice ale „Istoriei“ lui Alex Stefanescu, pe temeiul inexistentei unei evolutii literare „firesti“ în intervalul avut de acesta în vedere: 1941 si 2000), pe de alta parte, un masiv gen proxim al curentelor literare ideologizante, de la pasoptism încoace (exemplu: procesul de „autohtonizare a postmodernismului“ seamana cu „românizarea romantismului“; alt exemplu: „cântecul de mase“ legionar devine „cântecul de mase“ comunist; alt exemplu: procesul de occidentalizare început în secolul al XIX-lea declanseaza reactii de protectie/ compensare similare cu procesul de sovietizare postbelic s.a.). Dar daca ideologia comunista si literatura aferenta reprezinta o cezura absoluta, un nemaiîntâmplat, à quoi bon a le pune în relatie cu fenomenele ideologizante ale interbelicului, sa faci o istorie a infestatiei samanatoriste, poporaniste etc.? Doar pentru a obtine o diferenta de grad, când înainte fusese vorba de „absolut“, de diferenta ontologica? Iar dilema continuitate-cezura aduce, la rândul ei, alte conflicte: caci ori comunismul si jdanovismul rapesc culturii române „constiinta istorica“, sentimentul „sigurantei si statorniciei“, ori acesta fusese indus – fals, mistificator – de critica (si al sau pontifex maximus G. Calinescu), caz în care jdanovismul pare o interventie demitizatoare salubra; ori e de plâns, în comunism, disparitia fundamentelor istoriei literare românesti, ori se constata lipsa de fundament ontologic al oricarui demers istoriografic. Nu se distinge, apoi, daca recuperarea saizecista a interbelicului e una necesara, normala, sau e un act de mitizare, compensatoriu; ori daca nu cumva, în contexte ca acesta, compensatoriul devine pur si simplu normal.
2. Exceptionalismul românesc
si iluziile universale
„Nu cred ca exista prea multe culturi în care sa se pronunte mai solemn si sa se auda mai des decât la noi aceste cuvinte marete sclasic, capodopera, permanenta, n. m.t, care vadesc, fara doar si poate, râvna fierbinte a dainuirii“, scrie, cu toata emfaza italicelor, Eugen Negrici, în preliminariile cartii. Nu e singura mostra de „exceptionalism“ românesc pe care se bazeaza demonstratiile de aici; noi, românii, am suportat, se poate citi în alta parte, un „viol national fara precedent în istorie“ sau: avem un „sentiment snob al participarii“ cum altii n-au etc. Dar exceptia româneasca e vânata pe terenul miturilor universale ale umanitatii (Bastide, Caillois, Girardet) pâna la psihologia… primatelor (dorinta de protectorat, mitul tatalui etc.). Ce rost mai au atunci, te întrebi, Bastide, Girardet sau Caillois, ancrajele psihanalitice despre mit, delir de persecutie, paranoia s.cl., care vorbesc despre constante general umane, daca miza e una radical parohiala?
Multe dintre diferentele specifice prin care încearca Eugen Negrici sa ilustreze „aberatia“ româneasca sunt, în fapt, universale: apelul la clasici nu se întâlneste numai la un popor cu o istorie precara; despre oricare centru de idei si iradiere din Franta începutului de veac XX sau de aiurea se poate vorbi, de pilda, asa cum vorbeste Negrici despre „Gândirea“ sau despre „Samanatorul“: supusenie fata de individul „alfa“ etc. Puneti Charles Maurras în loc de Crainic si voilà: aveti o Franta macerata de complexe de inferioritate, care se întoarce haituita spre miturile fondatoare, spre „secolul de aur“ – horribile dictu –, spre clasicism. Comportamente similare ar trebui, conform determinismului îmbratisat de Eugen Negrici, sa se sprijine pe conditii externe similare; dar sunt similare istoria Frantei si a României? Daca raspunsul este „da“, discutia îsi pierde orice tinuta.
Sub exceptionalismul românesc îsi face loc exceptionalismul comunismului românesc. În comunism, scrie Negrici, „Nu avem cum si de ce sa ne pozitionam observatia asupra literaturii în sine când, cu adevarat relevanta, este doar analiza fenomenologiei raporturilor dintre aceasta literatura si factorul politic“. În comunism n-a existat, asadar, literatura în sine, ci doar una raportata la politic. Dar literatura în sine, s-ar putea obiecta, nu exista nici ea! Ci doar una în raport cu o psihologie, o biologie, o arheologie, o genealogie, o istorie, un social, un cultural, un politic etc. Iar asta dintotdeauna. În acest caz, însusi conceptul de istorie literara devine impensabil (punct de vedere care, altminteri, nu displace autorului). Daca politicul determina într-atât literarul, si literatura unei natii ia pulsul primejdiilor care-i ameninta fiinta sau, dimpotriva, se desfasoara „normal“, în vremuri favorabile, de ce totusi Marea Unire – eveniment politic exaltant, benefic – n-a produs o literatura la antipodul vremurilor în care natia cauta compensarea, ci una la fel de „reactionara“ (tot Negrici sustinând superioritatea literaturii reactionare asupra celei progresiste)? Daca literatura se produce predilect într-un anume fel, iar valorile ei migreaza predilect într-o anume directie, ce rost mai are, ne-am putea întreba apoi, raportarea la fluctuatiile unei baze politico-istorice? Nu sunt singurele nedumeriri. Exceptionalismul românesc si, în descendenta lui, exceptionalismul comunist converg însa în mod evident spre o solutie discreta, care ne scoate din anonimatul normalitatii; sunt forma noastra de continuitate. Ne paste asadar un organicism al exceptiei, iar soclul ei, în asteptarea acreditarii oficiale, e gata ridicat, chiar în aceasta carte care face procesul mitizarii compensatorii.
Discordia modernismului
Anti-traditionalist, anti-organicist, saltationist, Negrici nu crede însa în modernismul românesc si, de aici, trunchiul convingerilor comune cu Lovinescu se desparte. Opozitia modernism – traditionalism, promovata de Lovinescu, o descopera fara „pertinenta“ si „suport logic“, iar modernismul românesc istoric i se reveleaza, în fapt, un „premodernism“ (ca simbolismul n-ar fi modernism sustinuse, din timp în timp, si Lovinescu). Aici sunt de gasit cele mai slab argumentate afirmatii din volum, dar în mod sigur si cele mai personale pozitii ale criticului. Caci daca mesajul antiprotocronist vizând „literatura“ secolelor XVII, XVIII, chiar XIX e bine orchestrat, contestarea modernismului unor Bacovia, Barbu, Arghezi – prin raportare la instanta unica a „Structurii liricii moderne“ si a „categoriilor negative“ statutate de Hugo Friedrich – ramâne, în acest volum, neacoperita. Un op viitor, de talia „Sistematicii poeziei“, cu rigoarea demonstratiei de acolo, ar putea transforma probabil aceasta respingere hazardata din „Iluziile literaturii române“ într-o pozitie mai solida (o teza cu potential fiind si aceea ca introducerea modernismului a fost lasata în seama minorilor, poetii majori nedepasind în chip esential pre-modernitatea). Deocamdata însa, modernismul românesc arata pentru Eugen Negrici, mai degraba ca o forma fara fond stimulatoare, ad modum Lovinesco, caci daca nu în interbelic, macar în anii ’60 tot se va fi ajuns la modernism („neomodernismul“ fiind adevaratul nostru modernism,  dupa Negrici).
Nu este, însa, adevarat – cum sugera Andrei Terian într-una dintre cele mai bine croite cronici de respingere a „Iluziilor…“ – ca Eugen Negrici se eschiveaza de la polemici explicite cu Nicolae Manolescu. O polemica radicala si extrem explicita este chiar acest refuz al modernismului interbelic, în orbita careia – via Hugo Friedrich – e atras si Mircea Martin, pentru care românii Arghezi, Barbu, Blaga sunt perfect integrabili în schema istoricului german.
Lipsa unei „literaturi fictionale“ – care sa favorizeze inventia în dauna biograficului si a autocentrarii discursive –, pluseaza Negrici, „a fost adevarata noastra problema“. O carenta de care tot interbelicul se face vinovat, caci pricina ne-modernismului autorilor nostri interbelici ar fi tocmai miza confesiva a discursului. (În mod clar însa, reprosul „confesivului“ se cere lustruit mai aplicat, altfel celebrul autor al sententei „Je est un autre“ ameninta sa fie si el retrogradat în pre-modernitate; apoi, în capitolul despre istoria literaturii feminine, habitudinea confesiva nu mai apare ca o tara a literaturii înapoiate, ci ca progres mentalitar, poza a „dezinhibarii“ etc.)
Cu tot dezgustul preliminar pentru epoca „de aur“ si pentru anii stalinismului dejist, ciuntit iese mai mereu, la Negrici, tocmai acest mit glamoros al interbelicului, în vreme ce (post)saizecismul, din farâma în farâma, contabilizeaza marele triumf. Nu Blaga, ci Nichita Stanescu, nu Camil Petrescu, ci Stefan Banulescu etc. Eterna poveste a energiei care nu se pierde, a surplusului care se cere „plasat“, a lui iau de ici, ca sa pun colea. Caci saizecistii sunt, în unele pagini, nuda expresie a unei reactii la ideologie (literatura care „nu exista în sine“, ci doar în raport cu politicul), iar în altele, adevaratii „fictionari“ ai literaturii române, eroii care mobileaza – festiv si necesar – o paradigma. Contemporanul lui Proust, G. Ibraileanu n-a ajuns în gratiile criticului, dar Balaita este „nu altfel“ decât „experimentalistii francezi din anii ’50“. Sau, cu vorbele autorului: „Literatura dezvoltata sub guvernare totalitara nu ar putea fi închipuita decât ca un soi de teren al anomaliilor stilistice, cu excrescente, formatiuni insidioase, multiplicari stranii, deformari vicioase, concrescente defensive“; „Împinsi de un eroism al mistificarii, ei scriticii si istoricii literari acompaniatori ai literaturii în comunismt s-au înversunat sa iubeasca literatura abia renascuta în anii ’60. Au scris despre ea cu o disperare si cu o filozofie a înfaptuirii cu orice pret a ritualurilor, ca si cum totul ar fi decurs firesc si glorios în jur, prefacându-se a nu fi stingheriti de polarizarea ei artificiala care te obliga, oricum, la fabricarea unor glorii false, la fraternizarea cu oprimatii, oricât de mediocri“. Asta vorbind de literatura din comunism, care nu exista „în sine“. Dar bietii interbelici – Camil Petrescu, Eliade, M. Caragiale s.a. – cu ce pierdeau timpul? „Acestia au crezut (…) ca adoptarea rapida a unei noi modalitati artistice poate suplini tenacitatea si chinul constructiei. Sau poate avea cam acelasi pret la târgul valorilor“. Fundoianu idem dixit: n-am stiut decât sa ne lasam colonizati. Bine, în fine, ca a venit comunismul, caci, citim în paragraful imediat urmator: „Dupa 1965, constatam, însa satentie la adversativ, n. m.t aparitia unei pleiade de prozatori care deprinsesera mestesugul marilor alcatuiri narative si începusera sa prinda gustul analizei, al problematizarii, al alunecarii în fantastic, al multiplicarii planurilor si al complexitatii stilistice. Prin Nicolae Breban, Eugen Barbu, Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Constantin Toiu, Gabriela Adamesteanu, Mircea Ciobanu, Stefan Banulescu, Sorin Titel, George Balaita, Stefan Agopian etc., proza româneasca parea sa-si întinda abia acum aripile spre un nou mare început“. Prin aceste fraze, întru nimic contestabile de altfel, Negrici ilustreaza cu brio predilectia criticului român – vezi N. Davidescu, E. Lovinescu etc. – de a se „înversuna“ fratern si a se amagi ca literatura tarii sale începe cu generatia pastorita de el; însa, din fericire pentru literatura noastra, Eugen Negrici se amageste mai mult decât antemergatorii sai.
Dupa ’80 însa, se poate citi mai jos, s-a ratat „sansa intrarii în normalitate a literaturii noastre si s-a pierdut interesul pentru împlinirea datoriilor ei neonorate. Abordarea în spirit radical a problematicii omului si a degradarii lui, a modificarilor tragice ale psihologiei sale în comunism, a dramei celui de-al Doilea Razboi Mondial, a disparitiei satului, a teribilelor procese sociale si a consecintelor lor (colectivizarea, urbanizarea, industrializarea), a istoriei noastre nu întotdeauna glorioase si mai totdeauna mistificate, a ramas o dorinta neîmplinita ssubl. m.t“. „Scriitorii nostri – noi toti, de fapt – au sacrificat marile adevaruri ale fiintei si au practicat o arta infantila, lipsita de îndrazneala (…) o literatura a «sopârlelor», nu numai îngaduite, dar si asumate cu bunavointa de cenzura (…) Felul în care au fost «împlinite» aceste datorii fata de istoria poporului român da masura degradarii noastre ssubl. m.t“. Pe de o parte datoria fata de popor, pe de alta datoria fata de literatura – care cere, cum am vazut, «inventie», nu biografie s.a.m.d. Un Eugen Negrici extrem de vehement si de… tendentionist. Ibraileanu n-a spus-o mai apasat; Iorga n-ar fi spumegat mai bine.
Bovarismul autoritatii critice
Nu scriitorii, nu profesorimea, nu partidul. O convingere recurenta a cartii este ca înaintea literaturii merge critica; ea provoaca, într-o societate (si mai ales într-o societate tânara, ca a noastra), mitogeneza si inflatia reactiilor protective si/ sau compensatorii. Lovinescu, de pilda: el unge întru modernism niste bieti pre-modernisti – si asta, fireste, constient, ca sa mobileze o paradigma, sa avem si noi modernismul nostru. Dar cum se va fi explicat atunci uimirea genuina a criticului în fata poeziei cu pricina – amânarea, mutismul uneori, bâlbâiala verdictelor si a conceptelor critice care trebuiau sa faca intrat acest modernism – i. e. acest vehicul compensator – pe piata ideilor din România? Daca poezia unor Barbu, Bacovia, Arghezi e pre-moderna, criticul Lovinescu – ezitant si pertractor în jurul acesteia – nu poate fi, în logica volumului de fata, decât un spirit pre-premodern. Fie. Dar în acest caz, cum mai poate fi el un „reper“ în identificarea viciilor samanatoriste si poporaniste pentru semioticianul Negrici, care i-a citit pe Eco si Jauss? Si daca totusi lucrul e plauzibil – adica un pre-premodern poate fi calauza intelectuala a unui spirit (post)modern – atunci toata cearta din jurul modernismului sau pre-modernismului poeziei române interbelice – ca forme de avans/ ramânere în urma – îsi pierde rostul. Ce „mit ocrotitor“ sa ascunda stupefactia lui Lovinescu  si a altora la contactul cu poezia argheziana? Mult mai credibil e raspunsul lui Vladimir Streinu: nu un mit, nu altceva, ci „o drama a inteligentei“.
Critica, sugereaza Eugen Negrici undeva, în aceasta carte, ar fi trebuit sa alcatuiasca un repertoriu al formulelor obosite, abandonabile, un repertoriu de „riscuri si remedii“, ca în „Sistematica poeziei“, – pentru a sari în ajutorul creatorilor, scutindu-i de tatonari nefaste. Care-ar mai fi atunci rostul poetului, te-ntrebi. Sa ia mura-n gura ce dicteaza criticul ca e la moda si sa se fereasca de „iesitul din uz“? Dar asta e curat fantasmalîc, cu sursa într-o explicabila manie a grandorii critice, într-un bovarism al autoritatii. În realitate, poetul autentic n-a plecat niciodata urechea la vreun arbitru, caci poetul mare naste singur noul. Hélas, preeminenta criticii în manipularea scriitorului s-ar putea dovedi o gogoasa la fel de mare ca umanismul lui Nicolaus Olahus!
Liberi de literatura!
Ductul demonstratiei creeaza deseori impresia ca toata munitia argumentativa si bibliografica a contestatarului e prea vasta pentru un subiect atât de mic; ca Eugen Negrici nu scrie o carte despre iluziile literaturii române, ci despre iluziile literaturii tout court (cartea ca „obiect magic“, procesul literaturii ca evaziune etc.) si mai mult: despre iluzii în genere.
Niciun curent din doxa istoriografiei occidentale nu se arata, aici, pe potriva realitatilor noastre literare; nici Renastere, nici baroc, nici clasicism, nici romantism, nici simbolism, nici modernism – despre onirism sau postmodernism ce sa mai vorbim. Nihilism de sus pâna jos, s-ar spune. Luata în sine, fiecare dintre aceste refutatii se sustine: sigur ca ideea unui „baroc românesc“ e rizibila, ca romantismul nostru e mai mult „pre-“, ca n-avem un „clasicism“, ca Franta, dar, în urma acestor puneri la punct, ce ramâne? De bine, de rau, o literatura si, în dreptul conceptelor de cercetare a ei – tabula rasa. Istoria literara româneasca nu pare îndreptatita sa uzeze nimic din vocabularul pietei comune. Dar curente literare avem oare? Sau ne exprimam în salturi inomabile? Nimic cert. Sigur e numai ca avem o critica si o istorie literara potente, care fac, din nimic, totul. Trebuie inventat, întelegem, un nou jargon metaliterar, special pentru magnifica speta româneasca, neîncadrabila în ce ofera strainatatea. Altminteri, singura grifa potenta din istoria noastra literara pare sa fi fost realismul socialist; unde a apasat el, au ramas urme. Dar asta nu e destul: Negrici e sceptic si în privinta posibilitatii istoriei literare în sine. Si Lovinescu era – dar asta nu l-a împiedicat sa scrie doua. În fapt, scepticismul mobilizator e o calitate a amândurora. Dezabuzarile lui Negrici, dupa cum necredintele lui Lovinescu, nu dau paloare, nu vlaguiesc, dimpotriva, cofeinizeaza vigilenta si netezesc drumul spre tipar. Nihilist cu jumatate de norma, Negrici nu e un demisionar al profesiei critice, crede înca în forta universului care l-a produs, în temeiurile justei parole critique, capabile, cum am vazut, sa indice „riscuri si remedii“. Tensiunile autentice care încing însa aceasta carte, contaminarea pozitiilor bine delimitate de acelea autoincluzive, în care autorul pare, si se declara singur, înghitit de obiect – nu arata decât ca ruperea nu s-a încheiat, ca privirea neutra, extranee, ramâne un obiectiv neatins. În termenii unui Lévi-Strauss, Negrici a ramas aborigenul aflat înca în asteptarea „albului“ care sa-i scrie istoria; sau, privind de dincoace, „albul“ care, voind sa scrie istoria „anormalitatii“ aborigene, se trezeste, subtil, prins în ea.
Fata de Lovinescu sau Mircea Martin (pe care nu-l asuma din pacate, explicit, macar în directia criticii lui Calinescu) Negrici executa nu un salt, ci o ligatura. Nimic din „Iluziile…“ nu pare spus pentru prima oara: nici în speta protocronista, nici în aceea a complexelor culturale, nici în scandaloasa respingere a modernismului unor Barbu, Arghezi etc. (unde Eugen Ionescu are întâietatea patentului); nici macar în speta literaturii sub comunism, unde Negrici îl premerge pe Negrici; senzatia de amplificare a unui ecou e însa una reconfortanta, caci face posibila discutia despre o scoala a revizionismului în România si, în acelasi timp, despre o istorie a revizionismului, a cârtelii eficiente; sau macar iluzia acestora. Un pumn ferm strânge însa, din loc în loc, marile paradoxuri ale mizei si înalta aceasta carte la nivelul pe care unele dintre paginile sale pareau a-l fi ratat: „Daca am reusi vreodata sa înfruntam inconfortul luciditatii, renuntând la idola tribus si la orice forma de iluzionare, daca am reusi sa ne însusim privirea zen, exacta si calma, scutita de trecut si de viitor, am putea fi, poate, liberi, dar liberi si de literatura. Aceasta nu ar putea exista fara întreaga bogatie a sufletului omenesc, iar aceasta bogatie e conditionata de consimtirea în fantasma, în minciuna si în mit“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper