Eminescu: ultima zi la Timpul (15)

Un articol de N. GEORGESCU

Pentru libertatea presei si a jurnalistului

 


Bucuresti, 28 iunie 1883

Victoria în alegeri, îngenunchierea natiunii înaintea puterii uzurpatoare, desteapta si apetituri tiranice, printre care pretentiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat si aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate caile.

E logic într-adevar ca, dupa un câstig sa se urmareasca un altul, si în fine tot, spre deplina satisfactiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mâna si chiar din picioare a celor ce poarta numele de mandatari ai natiunii; astfel dispune el la discretiune de toata puterea în stat, facând ori si ce vrea fara a fi controlat si nu se gândeste decât la mijlocul de a se întari în aceasta situatie de desfatare si rasfat.

Singurul lucru asupra caruia n-a putut înca triumfa a ramas numai presa, si aceasta se considera, credem, de catre regim, cu atât mai nesuferita, cu cât el, în exercitiul puterii discretionare, a trebuit sa devina nazuros, adica suparacios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigatele ei, cu lamentatiile ei continue, îi face negresit efectul unei haraitoare din Brasov, care prin scârtâitul ei strident da crispatiuni nervoase. Neaparat dar ca se simtea si nevoia de a pune în practica mijlocul prin care sa se nabuseasca tipatul contra tradarii si contra fara-de-legilor regimului, spre a fi linistit în domnia sa absoluta.

Însa, ca contra a tot raul ce cata a fi combatut, asa si contra presei cata sa se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei bine, care ar fi fost acelea?

Daca întru abaterea constiintei alegatorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: coruptiunea, frauda, amenintarea; daca cu acestea s-a putut respinge opozitiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de buna-seama ca ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opozitiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numiram sunt într-adevar numai bune pentru cei cu bucate pe câmp si pentru cei cu copii de capatuit, ori pentru aceia care ei însisi urmaresc un folos direct, nepatrunsi fiind de datoria de cetatean si de sântenia votului ce li s-a încredintat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, harsit în lupta si îndaratnic în profesarea principiilor, sunt custure fara tais.

Contra presei si jurnalistului a catat regimul sa recurga la acte de rasbunare; si asa, dupa ce ca a intentat proces de presa, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat sa formuleze acuzatiune speciala contra neregularitatior de la zisul credit; dupa ce ca în acest proces de presa a catat sa sustraga pe jurnalist de la judecatorii sai naturali, juratii, si l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora sa se declare competente si recompensând pe magistratii care au avut lipsa de scrupul pentru justitie si s-au supus trebuintei regimului; acum a mers cu iuteala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adica fundatorul foii francese L’Indépendence roumaine pentru ca acesta este strain neîmpamântenit înca.

În cazul de fata guvernul, care este evident ca a voit sa loveasca în existenta jurnalului L’Indépendence roumaine, s-a folosit de o lege decretata de dânsul acum doi ani, si care priveste petrecerea strainilor în tara.

Daca vom tine socoteala de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispozitiunea de expulsare luata în privinta d-lui Galli, pentru ca într-adevar ea nu a fost conceputa decât sub impresiunea asasinatului comis asupra împaratului Alexandru II si în spiritul de a combate si a departa de tara noastra acele parazite care îsi cauta existenta din acte de teroare, pe strainii fara capatâi, pe nihilisti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Indépendence roumaine era aici un muncitor linistit, stabilit de mai mult timp în tara si exercitând în asociatie cu romani comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însa ne vom aminti de împrejurarea ca numitul director al foii L’Indépendence roumaine a fost încurajat si sustinut ca jurnalist chiar de catre guvernul actual, când vom aminti aci ca dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în tara noastra ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur ca se va vedea si mai bine cât de necuviincioasa este dispozitiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca sa cânte guvernul, un strain poate fi tolerat si încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neaga fara rezon principul echitatii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fara a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din doua: ori strainul dintru început nu este învoit a face politica în tara, si atunci întelegem ratiunea unei dispozitiuni de expulsare când si-a permis el a face politica locala; ori ca, daca s-a tolerat odata strainului d-a face politica guvernamentala, urmeaza a i se tolera sa faca si politica de opozitiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranta lui în urma.

Dar credem ca nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie sa-l asteptam de acum la alte masuri si mai odioase, pentru ca panta este alunecoasa si nu are piedica pâna-n prapastie.

Cât pentru presa, am putea sa-l asiguram pe regim ca oricât de cumplite ar fi actele sale de razbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se gasesc într-însa, si teama ne e ca, cautând victoria peste tot, va pierde si cea deja câstigata în monstruoasa sa pornire de a-si subjuga si presa.

sM. EMINESCUt

(„Timpul“, Buc. 8(1883) nr. 142, iunie 29, p. 1)

DOCUMENTAR

Acesta pare a fi ultimul articol publicat de Eminescu la „Timpul“. Presa fiind ante-datata, ziarul cu data de 29 iunie 1883 a aparut în data de 28 iunie 1883. Textul a fost scris în 27, când s-a decretat expulzarea lui Émile Galli. Lucrul dovedeste fara putinta de tagada ca Eminescu era la curent cu masurile de extrema urgenta luate de catre guvern. El participa efectiv, implicit, la evenimentele fierbinti ale acestor zile când s-a stabilit orientarea politica a tarii spre Puterile Centrale, cu toate efectele ce decurgeau de aici. Textul poate fi considerat, daca dorim, si o dovada a suferintelor fizice ale poetului: sunt cunoscute, din amintiri ulterioare, durerile sale atroce de cap, „crispatiunile nervoase“ care-si gasesc, iata, ecou si în scris.

„Panta este alunecoasa si nu are piedica pâna-n prapastie“, mai scrie el, oarecum premonitoriu în ceea ce-l priveste. Important este faptul ca Eminescu aminteste procesul din 1882 al ziarului „L’Indépendence roumaine“; într-adevar, printr-o campanie de presa prelungita, el este acela care a aparat foaia franceza, iar articole din aceasta campanie vor fi tinute minte de catre Al. Ciurcu pâna în 1910 (într-o amintire a sa din acest an, publicata în ziarul „Adevarul“, marturiseste ca M. Eminescu i-a luat apararea în „Timpul“, în procesul pe care l-a avut pe aceasta tema).

Schimbarile de la „Timpul“

În acelasi numar din 29 iunie 1883 (aparut cu o zi înainte), „Timpul“ publica marturiile lui C.G. Costaforu, colaboratorul ziarului „L’Indépendence roumaine“ care transmisese impresii de la sarbatoarea din lasi. Se face, astfel, lumina în privinta banchetului si a discursului lui Petre Gradisteanu care-i cerea regelui sa adune, la diamantele coroanei, provinciile de sub puterile straine. În scrisoarea sa catre Émile Galli, publicata în „Timpul“, C.G. Costaforu spune:

Domnule Director,

În fata deciziunii Consiliului de ministri, care va expulzeaza si care ne izbeste, oricine are dreptul sa se întrebe care este cauza si care este pretextul. Cauza neputându-se marturisi, a fost trebuincios pretextul. Epistolele mele din Iasi par a-l fi procurat.(…) Pe mine ma doare ca am procurat pretextul si tin sa restabilesc în public ca numai mie si nimanui altuia nu-i revine raspunderea pentru darea de seama a serbarilor din lasi si a toastului lui Gradisteanu. Dl Ministru de interne stia bine ca mergeam ca corespondent al ziarului la Iasi, pentru ca domnia sa chiar a avut bunavointa de a-mi remite biletul meu de liber parcurs. Si apoi, D-voastra ati anuntat în numarul de la 5/ 17 iunie plecarea mea la Iasi, scriindu-mi numele întreg si dezvelind astfel pseudonimul cu care iscaleam.

La Iasi m-am prezentat la d. primar al orasului, la care ma anuntaserati ca pe corespondentul ziarului, însa d. Leon Negruzzi, zapacit prin prezenta regelui, uita cu totul rolul pe care uzul îl asigura astazi reprezentantilor presei la solemnitati, si în ziua când s-a dat banchetul nu m-am putut duce acolo, nefiind invitat. Cu toate acestea, am rugat pe câtiva amici, între care pe dl. Epureanu, amabilul deputat cunoscut, ca sa ma tie la curent de ce se petrece la banchet. Si tocmai cuvintele sale proprii sunt ce le-am raportat în epistolele mele…

D. Epurescu este, care mi-a vorbit de Banat, Transilvania si Bucovina; d. Epurescu este, care mi-a raportat cum Majestatea Sa, cu paharul în mâna, a închinat cu d. Gradisteanu, apoi i-a strâns mâna zâmbind. Toate acestea mi s-au raportat astfel si au fost confirmate în urma de alti amici care vazusera toti ti întelesesera în acelasi chip ca d. Epurescu.

Vi le-am scris asa cum erau; Dvs. le-ati publicat asa cum vi le-am scris. Si rectificarea, ce s-a încercat a se face în urma, n-a modificat întru nimic impresiunea dintâi produsa prin cuvintele D-lui Gradisteanu si manifestarea Majestatii Sale Regale. Unde e vina Dvs. – daca vina exista? Cum! D. P. Gradisteanu vorbeste; Majestatea Sa-i strânge mâna în semn de aprobare, surâde si ciocneste paharul sau cu al acelui, 500 de persoane asculta si privesc, eu descriu scena si Dvs., care publicati epistola mea, sunteti vinovati?

Aceasta e nemaiauzit!

Guvernul cauta deja de mult un pretext contra Dvs. D. Sturza, acest fin diplomat, d. Statescu, acest capabil din minister, patrunzatorul domn Câmpineanu, Semi-zeul însusi D. Bratianu, toti în fine au gasit momentul priincios, s-au acatat de pretextul complicatiunilor cu Austria si au acoperit cu masca politicei un act de meschina razbunare personala!

Iata barbatii care ne guverneaza! Iata ministerul tare, care tremura înaintea penei unui ziarist!

Iata diplomatii care ne promit sa învârteasca Europa si sa scape Dunarea!

Ce mizerie!

S-a adunat opt ministri si nu s-a gasit un singur om de onoare si de inima pentru a refuza sa semneze acea deciziune, ce este o infamie; caci este un atentat direct contra presei, si o violare odioasa a stravechei ospitalitati cu care se mândreste tara noastra si pe care constitutia – liberala între toate – a garantat-o expres în articolul 11.

Strângându-va mâna, va voi zice la revedere, scumpe domnule Galli, si pe curând. Pe curând, caci masurile de violenta ca cele ce se ivesc astazi sunt semnele precursorie infailibile ale sfârsitului unui regim. Oricare ar fi guvernul care ar urma acestuia, întâia sa datorie va fi de a raporta o hotarâre unica ce priveaza tara de un scriitor de talent, de-un om de inima, d-o inima româneasca, si de-un om care a adus României cele mai mari servicii sustinând drepturile ei cu tot atâta energie pe cât si îndemânare.

De departe sau de aproape, ne veti ajuta cu sfaturile dumitale, cu experienta d-tale. Moderatiunea d-tale va lipsi ziarului, caci d-ta erai acela care temperai forta expresiunilor noastre si care totdeauna ne îndoiati ardoarea.

Îndoind sfortarile, îndoind munca, speram a putea mentine L’Independence roumaine în calea prospera în care o lasati.

Credeti, scumpe director, în sentimentele mele de stima si în amicia mea devotata.

C.G. Costa-Foru

Noi credem ca este important de stiut, pentru biografia lui Eminescu, „amanuntul“ ca în ziua prabusirii sale ziarul „Timpul“ a fost locul unde a „explodat“ afacerea de la Iasi si expulzarea lui Galli. Acesta se va refugia un timp la Rusciuc, în sudul Dunarii, în speranta ca se va reveni asupra expulzarii sale si de aici va trimite scrisori catre presa româna criticând aspru guvernul de la Bucuresti. Prin octombrie, G. Panu îl va interpela pe I. C. Bratianu, în Parlament, în privinta expulzarii ziaristului francez – iar primul- ministru va rosti cuvintele, consemnate în „Monitorul oficial“, dupa care Galli a fost expulzat pentru ca a introdus, la noi, un morb necunoscut pâna la el: „le langage de la presse“. În sedinta urmatoare a Parlamentului, când se valideaza, de obicei, stenograma sedintei anterioare, un deputat liberal se ridica si-i cere lui I. Ca Bratianu sa specifice: în „Monitor“ au aparut cuvintele „le langage de la presse“, dar sala întreaga a auzit spunându-se, de fapt, „le chantage de la presse“. Primul ministru nu specifica, spune ca a zis ce a zis – si da vina pe stenografi. Desigur, una e una – alta e alta: le language de la presse nu se poate referi decât la limbajul secret al presei, tehnica sofisticata de comunicare împotriva luptase atât de îndârjit Eminescu însusi…

Acum suntem, însa, în focul evenimentelor, aceste lucruri nu se discuta, nu se gândesc. C.G. Costaforu îsi da demisia de la „L’Indépendence roumaine“ peste câteva zile si se angajeaza la „Timpul“. El îsi începe activitatea cu explicarea „pretextului“ pentru care a fost expulzat Émile Galli; de „cauze“ afirma ca „nu se pot marturisi“! În zilele urmatoare, textele din „Timpul“ (mai ales editorialul lui M. Eminescu) vor fi preluate si în alte ziare fragmentar ori în întregime; numai „Binele public“ are o replica în completare, nici o alta redactie nu a avut initiativa/ curajul de a aborda frontal incidentul. Se vede clar, de aici, ca ziarul „Timpul“ devenise (ramasese) vârf de lance al opozitiei, ghimpe ascutit amenintator împotriva guvernului. O opozitie fara Titu Maiorescu si junimisti – un guvern decis sa actioneze în forta, recurgând la expulzari si desfiintari de institutii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper