Eminescu: ultima zi la „Timpul“ (14)

Un articol de N. GEORGESCU

Întelegeri presupuse, la Dl Calin Cernaianu

 

 

a. „Slavici nu face nicaieri afirmatia pe care i-o pune în seama domnul N. Georgescu. Cuvintele citate (cu diferenta ca „era“ este „e“) se regasesc în jurnalul lui Maiorescu“.
Ba, bine ca nu! Slavici scrie asa: „Dupa examene, eu trebuia sa plec fara de întârziere la Viena, ca sa consult medici, iar de acolo la baile ce-mi vor fi recomandat, si vorba era ca Eminescu sa plece si el în Moldova, ca sa-si aduca fratele bolnav“. Maiorescu: „Eminescu e vorba sa plece astazi la Botosani…“ Vazând ca ambii (fara sa se fi citit unul pe celalalt) folosesc aceeasi expresie de limba (cu variantele ei), se deduce ca a fost vorba de un plan, de o vorba vorbita anterior; de aceea folosesc imperfectul verbului a fi. Este o concordanta mult studiata de Dl. Ion Filipciuc între altii (care-l citeste si citeaza cu respect pe musiu bascalie, ma mir ca nu s-a aflat).
b. „Dar cum multe sunt ciudate pe lume, asteptam ca domnul N. Georgescu sa prezinte textul telegramei de amenintare cu razboi, precum si declaratiile oficiale ale Vienei privind ruperea relatiilor diplomatice cu România, si, ulterior, refacerea lor. În cazul în care nu detine asemenea documente, cum multi i-au preluat aceste informatii (vezi paginile Internet si unele publicatii), situatia s-ar complica, deoarece domnia sa va trebui sa gaseasca o modalitate prin care fie sa corecteze ceea ce este de corectat, fie sa precizeze ca e vorba de supozitii lipsite de suport documentar.“
Cum sa detin eu, persoana particulara, asemenea documente?! Textul telegramei din partea lui Bismarck, adusa la I. C. Bratianu în 26 iunie de baronul Saurma cu sfatul de a o judeca „în secret si precaut pentru a nu da prilej de iritare“, este redat de catre istoricii care s-au ocupat de tema „România si Tripla Alianta“. Nu-l redau nici în germana nici în româna – pentru ca preopinentul „e ot“ si vrea sa ma prinda cu tertipuri avocatesti de felul „ce fel de razboi avea în vedere Bismarck“, „cum avea de gând sa treaca armatele printr-o alta tara“ etc.
Eu nu sunt istoric, fac literatura cu ajutorul si în sprijinul istoriografiei. Nu am postat textele mele pe vreun site de Internet – si nu sunt responsabil pentru ca altii fac acest lucru cu ele.
Despre ruperea relatiilor diplomatice dintre România si Austro-Ungaria, cu toate nuantele avocatesti ce pot interesa, tot la istorici. Relativ recent a aparut „Carol I. Corespondenta privata“, în traducerea lui Sorin Cristescu (Ed. Tritonic, 2005) – din care citez masiv în cartea mea „Un an din viata lui Eminescu“ tocmai pentru ca este concordanta cu sursele de pâna acum (chiar confirma unele informatii aflate într-o singura sursa). Pe cine intereseaza, acolo poate gasi si reactia Regelui Carol I la scrisoarea Împaratului Wilhelm al II-lea al Germaniei care întarea telegrama Cancelarului sau. Tot acolo, alta „victima“ a complexului 28 iunie 1883: generalul belgian Brialmond, aflat în România pentru începerea unor fortificatii la Galati, în Dobrogea si la Bucuresti, este acuzat de presa europeana ca organizeaza, de fapt, o insurgenta în Carpati, este obligat sa paraseasca tara noastra si, ajuns la Bruxelles, este destituit din functie. (Cazul este urmarit si în ziarul „Timpul“ de la sfârsitul lunii iunie 1883.) Tot acolo, în fine, afirmatii ca aceasta, din 25 iulie: „Tratatul va fi ratificat în cursul acestei luni si vom fi invitati pur si simplu sa ne alaturam“. Redau pasajul ca sa mai scap de 2-3 acuze ale preopinentului, care sustine sus si tare: „Tratatul s-a semnat în ziua de 18 octombrie, nu 28 iunie“. Sigur ca da, la noi era 18 octombrie iar în occident era 30 octombrie, numai ca au fost discutii si pertractari îndelungi între parti. Carol I credea ca în iulie a venit momentul semnarii; sunt indicii ca evenimentele de dupa 6 iunie 1883 au facut ca intrarea României în Tripla Alianta sa devina iminenta, urmând sa se aleaga doar prilejul. La 26-28 iunie pare a fi venit acest prilej (fortat de Germania si Austro-Ungaria) – însa urmeaza negocierile din vara, unde I. C. Bratianu îsi va impune, în cele din urma, punctul de vedere cu scoaterea articolului din tratat prin care România era obligata sa faca politie politica la ea acasa (împiedicând orice revendicare publica a Ardealului).
c. „Întrucât n-am reusit sa gasesc anuntul bolii poetului în Românul din 28 iunie, îl rog pe autor sa îl prezinte în facsimil sau macar sa-l transcrie. Pâna una-alta, ma folosesc de numarul din 1 iulie al acestei publicatii…“; „Daca N. Georgescu nu inventeaza, anuntul invocat de domnia sa poate avea însemnatate cruciala“.
Aici, preopinentul se vrea ironic. În cele aproape 2 000 de pagini pe care le-a tiparit despre „cazul Eminescu“, a citit si a citat din cartea mea „A doua viata a lui Eminescu“ , cu si fara ghilimele, pâna mi s-a facut si mie lehamite tot revazându-ma reluat. Si-a facut chiar o impresie despre aceste lucruri – iar acum, în ultimul timp, de când eu revin cu unele precizari, intra în panica oarecum ca nu-si mai gaseste citatele cu care se obisnuise. Este un bricolaj convenabil, într-adevar, pentru beneficiar… dar uneori se mai schimba jucariile, piesele de puzzle nu mai intra fix în creneluri. Pe scurt, acolo, în carte, fac relatia temporala exacta: anuntul bolii se da mai întâi în „Românul“, la 1 iulie 1883, si abia apoi în „Timpul“, la 3 iulie 1883. Dau în facsimil, dupa dorinta de azi, ambele anunturi – tot acolo. Dânsul ma citeaza, însa, într-o reluare, unde explic ca Eminescu a mai fost bolnav în iarna si primavara lui 1883, chiar internat în spital, pentru afectiuni fizice probabil, dar nu s-a facut publica niciuna dintre aceste internari sau perioade de boala – pe când: „Acum însa, la 28 iunie, anuntul bolii poetului este publicat…“. În context, prin „acum“ se întelege „în aceste împrejurari“, „acum, când cu 28 iunie“. Eu scriu literatura, nu SF tehnic, si am proprietatea termenilor în româneste. Dânsul discuta un metatext al meu, unde ma intereseaza mai mult relatiile decât punctele fixe, si scoate, apoi, un enunt din context – gasind inadvertente, contradictii, chiar falsuri. Îl ajuta cu ceva asta, dupa ce m-a citat de zeci de ori cu textul initial, cel din cartea amintita?! Înseamna ca-i place sa se ocupe cu chitibusarii în loc sa-l citeasca pe Slavici, cartile de istorie necesare, etc.
d. „Cât priveste tradarea lui Dimitrie Lecca, nenumarate surse, de la Eminescu pâna la contemporani, informeaza ca Al. I. Cuza a fost detronat pe 11, nu pe 12 februarie, cum în mod repetat afirma domnul N. Georgescu.“
Ei da, iata o greseala… întiparita în memoria mea, dar dânsul mi-o sanctioneaza (redând pâna si actul de abdicare al lui Cuza) pentru ca mi-a citit cartea „Recife“ unde ma ocup pe aproape 100 de pagini de „Sindromul 11 Februarie la români“. Pe vremea lui Caragiale, unele orase de provincie aveau o piata numita „Piata 11 Februarie“, data era pusa în calendar, se tinea minte mai bine… Ce sa zic?! Quandoque dormitat et bonus Homerus.
Mai sus, însa, îmi atrage atentia ca Eminescu a scris un text despre D. Lecca „la 18, nu la 14 martie 1881“. Mersi, dar eu ma refeream la editorialul din „Timpul“, 14 martie 1881, neeminescian, unde era pusa în paranteza, dupa numele lui D. Lecca, o cruce si data 11 februarie 1866. Acest semn de pagina I (am dat în facsimil textul, tot în cartea mea) a iscat numeroase polemici – iar Eminescu intervine, la 18 martie, cu textul (pe care-l parafrazam) unde vorbea de D. Lecca „moraliceste mort“.
Cine vrea sa faca diferentele între „moarte civila“, „moarte morala“, „moarte civica“ etc. – trebuie sa mearga la texte publice, adica sa parcurga polemicile de presa din perioada eminesciana. Grigore Ventura, de pilda, îl declara pe Al. Macedonski „moralmente mort“, dar iata contextul: „Exista fapte care-l ucid pe cel care le comite. Pentru mine, d. Macedonski este un om moralmente mort, si n-am sa imit conduita sa fata de Eminescu, lovindu-l când e la pamânt. Requiescat in pace!“. Al. Macedonski raspunde printr-o epigrama inspirata: „V. proclama prin ziare moralmente c-am murit, / Dar asupra-i avantajul ce-mi ramâne tot e mare, / Din momentul ce se-afirma si se stie de ori-care / Cum ca V. nici o secunda moralmente n-a trait“. Dupa cum vedem, e complicat, nu te ajuti cu „DEX-ul“ nostru actual, cum crede oarecine, trebuie sa cobori în lecturi – iar eu nu mi-am propus acest lucru, spunând ce „însemneaza“ moartea civila în epoca – nu ce „desemneaza“ ea. Si ziarul „Românul“ are o interpretare la acest 13 martie 1881 al „Timpului“, chiar interesanta pentru ca se dezvolta într-o expresie: „Pronuntându-si astfel ea însasi / partita conservatoare/ sentinta de moarte politica si morala, ne plecam fruntea cu durere si lasam ca mortii sa-si îngroape mortii“.
Domnul bascalie pamfletizeaza pe doua pagini de revista împotriva celor care cred, ca mine, ca Eminescu era membru al „Societatii Carpatii“ – dânsul fiind convins ca nu era. Vrea acte, dovezi, documente, nu crede în rapoartele secrete etc. Fericiti cei care nu cred, caci pentru ei înca nu s-au nascut îndoielile!
Ciudat este cum întâlneste dânsul cu totul neintentionat adevarul, adica informatia. Nu-i vine sa creada, de pilda, ca în acelasi tren fulger din 28 iunie 1883 se puteau afla si Titu Maiorescu, si Petre Gradisteanu, si Émile Galli, etc.: „Fulger ca fulger, dar cât de vesel ar fi fost un asemenea tren imaginar!“. Nu stiu daca chiar toti, nici ce cupeu avea fiecare, dar ziarul „L’Indépendence roumaine“ face un asemenea comentariu, preluat si în „Timpul“: „D. P. Gradisteanu nu ne rezerva nici o surprindere. Pleaca pur si simplu negustoreste cu trenul de azi în strainatate. Pleaca cu acelasi tren care duce pe D. Galli. – Cauza si efectul. Ciudata apropiere. Amândoi sunt jertfe. Guvernul a conspuat pe unul si a expulzat pe celalalt…“ (în limba franceza „conspuer“ înseamna a face de rusine în public, a huidui; termenul nu s-a încetatenit la noi).
Pe alte doua pagini vrea sa demonstreze ca aduc evenimente din 1881 si le plasez în 1883. Îl priveste daca face istorie inversa. Pentru ca am observat ca este mai temator de imagini decât de cuvinte scrise, îi ofer, ca dovada ca Petre Gradisteanu cu D. A. Sturza si Eugen Statescu au mers la Împaratul cu scuze, o caricatura din ziarul „Ciulinul“, iulie 1883, cu acest subiect. Poate asa va reusi sa câstige unele îndoieli…     

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper