Eminescu: ultima zi la „Timpul“ (12)

Un articol de N. GEORGESCU

Maiorescu si familia poetului

 

c. „Dosarul Maiorescu“. Dar ipotezele lui Calin L. Cernaianu duc foarte departe… Însa, fara a se sprijini pe solul ferm al documentelor, este un drum cu multe salturi aeriene. Încerc sa rezonez în siajul deschiderilor sale. Ca jurist, autorul citeaza un articol din Codul civil, editia din 1867: „Acei care vor fi provocat interdictiunea, nu vor putea face parte din consiliul de familie“ (nu stiu daca virgula între subiect si predicat este juridica sau apartine celui care citeaza; nu urmaresc Codul civil, accept ca autorul are dreptate si-mi rezerv dreptul de a controla, ca si pe acela de a studia daca acest cod a fost revazut, revizuit, schimbat etc. între 1867 si 1883). Este într-adevar interesant: Titu Maiorescu este acela care a „provocat interdictiunea“ lui Mihai Eminescu la 28 iunie 1883, adica l-a internat la doctorul Sutu.
Lasând deoparte faptul ca în acest caz se eludeaza legea (nu stiu daca acesta este termenul exact sau trebuie altul mai dur), fiind necesare multe acte pentru o asemenea interdictie – si mai ales o confirmare medicala facuta de catre o comisie cu argumente largi – Calin L. Cernaianu consulta dosarul „Interdictia Mihail Eminescu“, deschis odata cu recluziunea poetului din 24-28 iunie 1883 si ramas deschis, adica nerezolvat, pâna la moartea sa, în 16 iunie 1889.
Acesta poate fi considerat „dosarul Titu Maiorescu“, pentru ca se datoreaza gestului criticului si – dupa cum cred ca argumenteaza corect din punct de vedere juridic Calin L. Cernaianu – pentru ca Titu Maiorescu tergiverseaza închiderea/ rezolvarea lui. Calin L. Cernaianu citeaza o observatie pe care Augustin Z. N. Pop nu a luat-o în seama (si nici alti cunoscatori ai acestui dosar): „Se va întreba Parquetu ce persoane ar putea constitui consiliul de familie, cari sunt rudele interzisului si daca este /sunt/ în tara“.
Aceasta este, explica autorul, adevarata rezolutie pusa pe dosarul nr. 968/ 1883. Primul Procuror cerea „Va rugam sa binevoiti a lua masuri pentru regularea averei“ – si alaturi mai era observatia: „Nu este curatela, deoarece Eminescu nu a încetat din viata, ci numai e alienat“ – care se credea ca este rezolutia dosarului. Fiind vorba, deci, de constituirea unui obligatoriu consiliu de familie, Calin L. Cernaianu observa ca, potrivit legii, Maiorescu nu putea face parte din el – pentru ca-l interzisese pe Eminescu. În logica procurorului, autorul, reinstrumentând cazul, considera ca Titu Maiorescu avea tot interesul sa-l izoleze pe poet de familie, sa se erijeze în tutorele lui – cu ce scop? – ca sa poata face parte din acest consiliu. Mai trebuie, însa, un articol de lege, în sensul ca daca lipsesc rudele, chiar si acel care interzice pe cineva poate face parte din consiliul sau de familie. Autorul nu comenteaza – iar logica noastra nu este strict juridica, ci doar naturala în urmarirea scopului criticului.
De ce ar avea acesta nevoie de izolarea lui Eminescu?
Sa zicem ca este corect judecatoreste. Din informatiile pe care le detinem, însa, rezulta ca familia lui Eminescu se intereseaza de el: atât tatal, caminarul Gheorghe Eminovici, cât si fratele, locotenentul Matei Eminovici, vin la Bucuresti si-l viziteaza pe critic cu scopul de a afla adevarul despre interzis. De acum înainte Calin L. Cernaianu face hermeneutica, discurs (cu multe imprecatii), istorie literara (abuziva) – face, adica, orice pentru a demonstra ca Gheorghe Eminovici n-a fost în Bucuresti în vara lui 1883, iar Matei Eminovici a fost, dar criticul nu i-a permis sa-si vada fratele.
Pe scurt, convinge teza – dar nu conving argumentele. Sunt 5 însemnari despre întâlnirea lui Gheorghe Eminovici cu Titu Maiorescu la jumatatea lunii august a anului 1883, iar autorul le discuta pe rând.
1. Mai întâi, în „Însemnarile zilnice“ criticul noteaza la 18 august 1883: „Acum doua zile a fost la mine tatal sau (anecdote din societatea moldoveneasca de odinioara) si dupa aceea fratele sau, locotenentul…“
Calin L. Cernaianu nu da crezare acestei informatii, parându-i-se ciudat ca „cei doi Eminovici nu ar fi venit împreuna, ci separat – ca la dentist“ (p. 81) – , si considera ca textul a fost inserat ulterior în jurnal, ca o justificare.
2. Cea de-a doua dovada a acestei întâlniri este scrisoarea lui Titu Maiorescu din 18 octombrie 1883 catre acelasi Gheorghe Eminovici:
„Stimate Dle, Starea fiului D-voastra si amicului nostru literar M. Eminescu nu s’a îndreptat înca, si asa am hotarât cu totii, cei de aici, sa-l trimitem pe cheltuiala noastra la Institutul de alienati din Viena si sa-l lasam acolo vreme de un an. Daca nu se va îndrepta pâna atunci, va fi timpul venit sa-l asezam la Golia sau la Marcuta, ca pe un bolnav fara leac.
Cu prilejul venirei D-voastre la Bucuresti, ne-ati declarat, ca lasati asupra noastra toata îngrijirea materiala si morala pentru nenorocitul D-voastra fiu. Cu toate acestea m-am crezut dator a va da de stire despre cele de mai sus. Primiti, va rog, încredintarea deosebitei mele stime. T.M.“
Aceasta scrisoare se afla tot în jurnalul lui Maiorescu, iar autorul considera ca nici ea n-a fost expediata, ci este tot o piesa târzie confectionata de catre critic pentru posteritate. Scrisul pare cam înghesuit, pentru a încapea într-un spatiu lasat intentionat gol, iar adresarea si datarea („D-lui George Eminovici. Cucuresti 18/30 Octombrie 83 (Ipatesti,Distr. Botosani“) sunt înca mai înghesuite decât restul textului si scrise cu alta cerneala: dovada ca acest cap al scrisorii a fost facut într-o zi, cu unelte de scris noi, iar restul – altadata. În discutie nu mai intra obiceiul criticului de a lasa în jurnal cópii dupa scrisori: copie sau nu, scrisoarea n-a fost expediata (nu exista dovada postei etc.).
Acest tip de rationament este bun pentru procurori… Ca sa-l combati, este suficient sa apelezi la logica bunului simt. „Însemnarile zilnice“ sunt personale, nu publice, n-avea de ce sa fabrice argumente pentru posteritate un individ care scrie sa-si faca arhiva proprie…
3. Al treilea loc unde se face referire la întâlnirea dintre Maiorescu si caminar este scrisoarea Harietei din 7 martie 1884: „Aflând de la raposatul meu tata ca Domnia Voastra ati fost totdeauna generos catre sarmanul frate Mihail si ati luat asupra D.voastra îngrijirea lui materiala si-l sprijiniti dupa cum se poate, Va rog din toata inima a ma înstiinta în ce grad se afla boala fratelui meu în present si ce stiri aveti D. Voastra despre sarmanul Mihai, caci nu stiu unde a ma adresa…“ Aici, prin analiza de text, autorul considera ca Harieta vorbeste la modul general de grija lui Maiorescu, înca din 1872 începând, fata de Mihai – dar si fata de Serban. Autorul comite cel putin un abuz prin omisiune în acest caz, sau pur si simplu nu observa ca expresia folosita de Harieta: „ati luat asupra D.voastra îngrijirea lui materiala si-l sprijiniti dupa cum se poate“ – raspunde aproape cuvânt cu cuvânt celei din scrisoarea de mai sus a lui Maiorescu: „lasati asupra noastra toata îngrijirea materiala si morala“. În nici o interpretare de text – avocateasca, de procuror, literara etc. – nu se poate trece peste asemenea coincidente; ele arata ca Harieta a citit scrisoarea de mai sus a lui Titu Maiorescu adresata tatalui ei, ca de aici „a aflat etc.“ – deci: ca acea scrisoare a fost expediata. Se neaga, asadar, argumentul anterior.
4. În fine, a patra mentiune este raspunsul lui Maiorescu la aceasta scrisoare a Harietei: „Batrânul D-voastra tata, când a fost pe la mine la Bucuresti în August anul trecut, mi-a spus ca tot capitalul sau mobil era de 18.000 franci. Care este partea, care îi revine acum lui Mihail, dupa moartea tatalui sau?“ Mai neatent cu aceasta epistola, autorul se mira doar ca n-a fost si ea copiata în jurnalul lui Maiorescu, iarasi se mira cum de a ajuns pâna la noi, considera ca relatiile exacte asupra averii caminarului puteau fi obtinute de la Matei sau de la prietenii familiei – si se înfunda în consideratii pe marginea argyrofiliei criticului – neuitând sa spuna, cum am vazut mai sus, ca Harieta nu da nici un raspuns exact – când am vazut cât de exact îi raspunde ea lui Maiorescu.
5. Pune si asupra ei blamul neîncrederii – pentru a ajunge la a cincea însemnare, într-adevar interesanta, cea din scrisoarea Clarei Maiorescu (sotia criticului) catre Emilia Humpel (sora criticului): „Are un frate ofiter, care e ticnit; deunazi a fost si a vrut sa-l scoata si sa-l ia la tara. Cum însa Eminescu e înscris de Titus, doctorul nu-l elibereaza decât dupa declaratia acestuia. Natural ca aceasta nu se poate întâmpla, decât la cererea tatalui, acesta însa n-a scris nimanui aici“.
Aici dl Calin L. Cernaianu nu mai resimte nevoia sa explice cum stau lucrurile din punct de vedere juridic, textul Clarei fiind limpede: cel interzis nu poate fi eliberat decât de cel care a efectuat interzicerea – sau de tutorele legal, în cazul de fata, de tata (nu de frati, surori sau alte rude). Autorul considera ca expresia „N-a scris nimanui aici“ echivaleaza cu „nu a luat legatura cu nimeni din familia ei“ (a Clarei) – gasind argumentul suprem ca Gheorghe Eminovici n-a fost în Bucuresti, nu l-a vizitat pe Titu Maiorescu, n-au schimbat împreuna anecdote din vechea societate, nu l-a mandatat, deci, sa aiba grija de Eminescu. De data aceasta analizeaza o expresie de limba.
De ce nu întelege, însa, stricto sensu: „n-a scris nimanui aici“ echivaleaza cu ce scrie mai sus: „n-a cerut“. Din scrisoarea lui Titu Maiorescu întelegem asta: „Cu prilejul venirii D-voastre la Bucuresti, ne-ati declarat ca lasati asupra noastra toata îngrijirea materiala si morala a nenorocitului D-voastra fiu. Cu toate acestea, m-am crezut dator a va da de stire despre cele de mai sus“. Exista aici un „cu toate acestea“, un „totusi“, o relatie adversativa puternica: desi l-ati abandonat complet pe fiul D-voastra, totusi va informam (noi, cei de aici, grupul de amici) ce s-a mai întâmplat cu el si ce avem de gând sa mai facem. Maiorescu a preluat complet, numai de facto însa, tutela asupra poetului – estimând ca este abandonat de tatal sau si ca fratele Matei este „ticnit“ – cum întelege Clara. Exista situatia oarecum similara a lui Nicu Eminovici, celalalt fiu grav bolnav de la Ipotesti, pe care Gheorghe Eminovici, el însusi grav bolnav, vrea sa-l abandoneze în Bucuresti, chiar la Sutu (întâmplari petrecute în jurul lui 28 iunie 1883, când Mihai Eminescu strângea bani de la prieteni sa mearga la Botosani sa-l ia). Prin „îngrijirea morala“ nu se întelege strict grija juridica – dar se presupune.
Oricum ar fi, Gheorghe Eminovici a venit în Bucuresti si este nefiresc sa ne închipuim ca nu l-a vazut pe fiul sau la sanatoriu. Drumurile îi sedeau în fire, avea prieteni aici si o gazda oarecum permanenta (cea din „Strada bisericei Eni Nr.1“, de unde expediaza câteva scrisori prin anii ’80), de doctorul Sutu stia, la doctorul Kremnitz fusese chiar împreuna cu Titu Maiorescu sa se consulte mai înainte cu doi ani. El nu a dat, însa, un înscris. Putea sa ceara atunci, pe loc, eliberarea lui Mihai Eminescu din sanatoriu – dar n-a facut-o. Nici pe Maiorescu nu l-a mandatat printr-un act sa se ocupe oficial de el. Este un fel de „ramâne cum am vorbit“, atitudine de taran temator sa actioneze.
Pentru acest „nici – nici“ al sau se ridica multe întrebari. De ce nu si-a scos fiul din balamuc? L-a vazut însusi bolnav? L-au facut altii sa creada ca este bolnav? A crezut ca e o gluma de-a lor, de-a ziaristilor, si se va rezolva de la sine situatia? A vorbit cu fiul sau si acesta l-a lamurit, cerându-i sa nu se bage?!
De ce nu i-a dat procura lui Maiorescu? – Totusi, a facut o declaratie verbala: „ne-ati declarat, ca lasati asupra noastra toata îngrijirea…“ Virgula aceasta din textul maiorescian trebuie pastrata (Calin L. Cernaianu o elimina, facând complement direct: „ne-ati declarat ca“), ea înseamna ne-ati facut declaratia, ati declarat ferm; nu este vorba de o simpla afirmatie, trebuie facuta legatura cu informatiile batrânului privind averea sa, etc.
d. Cercul strâmt, sau arta de a trai pe vremea lui Eminescu. O opinie vom formula si noi în aceasta privinta, dar mai jos. Deocamdata, sa vedem ce e cu venirea lui Matei Eminovici la Titu Maiorescu, putin dupa tatal sau. Aici, Calin L. Cernaianu nu stie, sau nu vrea sa stie: locotenentul „cel ticnit“ i-a scris lui Titu Maiorescu înca din 18 iulie:
„Stimate Domnule Maiorescu, Sunt informat de la D-nu Câta-Niculescu, ca fratele Michai Eminescu este serios bolnav: va rog din suflet raspundeti-mi urgent unde se gaseste ca sa vin a-l lua la mine pentru vr-un an si daca binevoiti a-mi arata adevarata stare materiala a lui ca sa vin pregatit, caci am vro 200 galbeni într-un loc, ‘i iau si-i cheltuiesc toti pentru el….“
Câta-Niculescu nu este altul decât comisarul de politie care l-a ridicat pe Eminescu de la baia Mitrasewschi (dupa editia academica, la 24 iunie; dupa el, la 28 iunie) si a întocmit acel proces verbal care în final are notatia: „Numitul Eminescu are familia la Botosani. Vom dispune sa fie încunostintati“ („Opere“, XVI, p. 600). Matei vine, asadar, în urma acestei înstiintari oficiale, care vrea sa fie confirmata, însa, si de catre Titu Maiorescu. Este de presupus ca si Gheorghe Eminovici a primit o asemenea înstiintare, la Ipotesti. Scenariul probabil este acela ca Matei a fost informat de la Ipotesti.
Un anume C.K. Nicolescu scrie în „Timpul“ din 21 iunie 1883, p. 3, un necrolog pentru colonelul N. Popovici din Râmnicu Sarat si ar fi ispititor sa credem ca e chiar comisarul nostru, care acum scrie la ziarul „Timpul“ si peste sase zile îl ridica din baie cu atâta protocol pe redactorul ziarului. La moartea lui Eminescu, acelasi K. Nicolescu din Râmnicu Sarat îi trimite lui Titu Maiorescu o telegrama de condoleante – iar George Muntean, cel care descopera si editeaza textul, crede ca „Ar putea fi Câta-Niculescu de care aminteste Matei, fratele poetului, în scrisoarea catre Titu Maiorescu“ (G. Muntean, „Eminescu, 100 de documente noi“, Editura Eminescu, 2000, p. 144). Ispita persista, dar numele sunt departe unul de altul … ca Mizilul fata de Râmnicul Sarat; – desi, nu prea departe: le desparte o vocala si o initiala. Pentru a încheia aceasta digresiune, mai spunem doar ca în numarul din „Timpul“ cu necrologul amintitului colonel mai semneaza si un I. Nicolescu, tot din Râmnicu Sarat (se revolta ca seful garnizoanei n-a trimis garda de onoare sa traga salvele de pusca obisnuite la înmormântarea unui ofiter superior; din textul lui întelegem ca înmormântarea a avut loc în afara orasului, la câtiva kilometri, iar seful garnizoanei s-a tinut prea strâns de regulamentul care-i interzicea sa paraseasca perimetrul). Sunt, asadar, doi Nicolescu, unul „C.K“ si celalalt „I.“ , din acelasi târg de provincie: nu sunt frati, nici tata si fiu – probabil veri – de unde deducem ca este un neam numeros în acest târg – dar nu mai încercam sa-l distingem si pe comisarul de politie bucurestean printre Nicolestii / Niculestii râmniceni…
Matei a fost informat fie de la Ipotesti (cum am estimat mai sus), fie direct la Mizil. În sensul juridic, nu stim daca si prezenta lui era necesara sau tatal, venind la chemarea politiei, împlinea suficient legea. E posibil ca locotenentul sa fi venit doar ca sa fie si el de fata, poate chiar împotriva vointei batrânului care considera ca poate rezolva însusi chestiunea. Mai departe, nu insistam. Nu stim daca au venit la Maiorescu în aceeasi zi – ori „curând dupa aceea“ din jurnalul criticului se refera la un spatiu temporar mai larg. Stim ca Matei ia ceasul fratelui sau Mihai, dar mai stim ca acest ceas fusese daruit de caminar poetului. De o mandatare „partiala“ a lui Matei de catre tatal sau sa mearga în locuinta lui Mihai, sa rezolve cu averea etc. – s-ar putea, eventual, vorbi – dar iarasi lipsesc informatiile. Ceea ce se stie sec, din însemnarea lui Maiorescu, este ca Matei a profitat de ocazia vizitei pentru a-si adjudeca acest ceas. Mai stim din scrisorile lui Mihai Eminescu catre Veronica Micle ca acest ceas era destul de valoros… si ca sedea în lada cu manuscrise a lui Eminescu. Rezulta ca Maiorescu l-a dus pe Matei la camera încuiata a D-nei Slavici (unde se aflau, mai mult ca sigur, manuscrisele poetului) – ca, deci, în 15 august 1883 Titu Maiorescu n-a consultat aceasta lada, doar a vazut-o, cu cheia de la politie si, probabil, cu un politist de fata. Amanuntul este important pentru editia din decembrie pe care o va scoate criticul din poeziile lui Eminescu: din ce în ce se strânge latul logicii si rezulta ca editorul n-ar fi avut timpul fizic necesar sa faca el însusi o selectie cu poezii din aceasta lada de circa un metru patrat de ciorne, bruioane si altfel de texte (unele, într-adevar, chiar definitive): acest volum a fost facut de Eminescu însusi si ramas spre publicare (ramas, poate chiar în tipografie, la cules).
Scrisoarea lui Mihai Eminescu catre Veronica Micle din Bucuresti, 17 februarie 1882: „Si înca sa mai stii una. Miu-am scos ceasornicul meu de aur de unde sedea cu chirie la parintele Strul Avrum si ma fudulesc cu el. Stii ca în el e pururi posibilitatea imediata de-a te aduce la Bucuresti cu nepusa-n masa, caci el reprezinta oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iasi, încât eu îmi imaginez urmatoarea consecutiune în prezenta celor doua odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca sa vie la loc. Îti poti tu închipui a cui prezenta o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiti la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute si zilele, sferturi de ceas?…“ Dupa 1884, când îsi întreaba prietenii de lada sa cu manuscrise, poetul le spune ca acolo se gaseste si acest ceas.
Lui Matei Eminovici acest ceas de aur i-ar fi completat suma de 200 franci necesara pentru a-l îngriji pe fratele sau; era, de altfel, un bun de familie. Oricum ar fi, faptul ca si l-a adjudecat nu-l incrimineaza: avea acest drept mai mult decât Maiorescu, sa zicem. Problema lui Matei se va naste mai târziu, dupa venirea lui Eminescu de la Viena, apoi dupa 1885 si iesirea poetului de la Mânastirea Neamt: ar fi putut sa ajute în anii târzii ai poetului – si n-a facut-o, nici n-a motivat de ce n-a facut-o.
Calin L. Cernaianu pare a nu sti asemenea lucruri, din afara „Însemnarilor zilnice“ ale lui Maiorescu. Dânsul se îndoieste de putinele informatii care exista în aceste însemnari. Îl ajuta faptul ca are de-a face cu o singura sursa, Maiorescu. În acest caz, în loc sa le respinga de plano pentru ca-l considera pe critic direct implicat, partinitor, „viclean“ cum se exprima de câteva ori – procedeaza la respingerea fiecarei informatii în parte, multiplicând adjectivita, folosind un arsenal întreg de imprecatii pentru fiecare cuvintel din acest jurnalul… intim, în fond. Acest aparat de vorbe suplineste argumentatia – care, atunci când se desfasoara totusi, nu convinge în recele logicii ei. Practic, Calin L. Cernaianu s-a înarmat cu un singur articol din Codul civil 1867, acela care stipuleaza ca nu poate face parte din consiliul de familie al cuiva cel care l-a interzis pe acela.
Dosarul din 1883 ramâne, însa, deschis pâna la moartea poetului, si documentul din 6 iunie 1889, prin care se constituie în fine un consiliu de familie pentru Mihai Eminescu, numeste limpede: „urmatoarele persoane: Dl. Titu Maiorescu, Dimitrie A. Laurian, L. Caragiali, Braneanu si Valentineanu“ – acestia fiind „prieteni cu Eminescu, în lipsa de Rude“. În fata acestui document, Calin L. Cernaianu îsi concentreaza tirul asupra lui M. Braneanu, ziaristul de la „România libera“ care declara ca Mihai Eminescu nu mai are rude în viata: „Decizia Tribunalului se bazeaza exclusiv pe o declaratie mincinoasa: aceea ca Eminescu nu ar mai avea rude în viata“. Se trece sub tacere Harieta – care îl îngrijise pe poet, îl vazuse fugind din Botosani, îl urmarea, iar în aceste zile se interesa insistent de fratele ei. Este de presupus, as adauga, ca Harieta era cunoscuta ca personaj în lumea lui Eminescu. Aceasta minciuna juridica ramâne de explicat. Este culpabila, desigur, dar nu numai pentru Maiorescu – ci si pentru I.L. Caragiale, de pilda, care stia chiar mai multe lucruri despre Harieta, chiar de la Mihai Eminescu. Nu se mai spune nimic de Matei Eminovici, a carui prezenta în consiliul pentru curatela ar fi fost cât se poate de normala.
Ramâne, deci, de explicat în termeni juridici de ce acum, în 1889, Titu Maiorescu poate face parte din consiliul de familie al lui Eminescu? Nu el l-a interzis pe poet, în sensul acestui dosar? Da, l-a interzis în 1883 – nu însa si în 1889. Cred ca lucrurile sunt destul de încurcate.
Fara a avea pretentia ca dau un raspuns – si asteptând rezolvarea de catre juristi a cazului – revin la august 1883 cu vizita lui Gheorghe Eminovici la Bucuresti. Tocmai în jurul lui 15 august chestiunea Eminescu devine publica într-un sens mai larg. Grigore Ventura semneaza în „L’Indépendence roumaine“ atacul împotriva lui Al. Macedonski care în „Literatorul“ tiparea epigrama „Un X…pretins poet, acum… Si nu e azi decât nebun“. Ce reiese din aceasta polemica în care sunt antrenate multe ziare si care coboara din presa în strada? Mai întâi, este prima oara când se rosteste si se tipareste felul bolii lui Mihai Eminescu: nebunie. Este adevarata declarare publica a nebuniei poetului (ziaristului). Ventura arata ca Macedonski este acela care-l face nebun pe Eminescu, drept pentru care se ridica împotriva lui Macedonski. Pe fondul acestei tulburari mediatice vine tatal lui Eminescu în Bucuresti. Probabil si Matei este speriat de presa.
De ce se procedeaza, însa, astfel împotriva lui Eminescu, cel care oricum era în recluziune la o clinica particulara? Rezonând în logica lui Calin L. Cernaianu, mi se pare ca acesta ar fi al doilea cerc al recluziunii lui Eminescu. Titu Maiorescu l-a interzis, a prilejuit deschiderea unui dosar pe numele poetului – dar nu poate înfiinta un consiliu de familie. Tatal poetului nu aduce nimic nou la rezolvarea „cazului“ prin venirea la Bucuresti. Prin urmare, Eminescu este liber, liber ca pasarea cerului cum se spune. Poate chiar sa iasa din casa de sanatate. Iata de ce, din punctul de vedere al „conjuratiei“, era nevoie de o masura de prevedere – si se configureaza acest al doilea cerc din jurul persoanei poetului, cercul mediatic. Liber – dar „nebun“ social: o libertate iluzorie, pentru ca toata lumea îl considera închis în propria lui minte sau trup. Nu mai are serviciu, nu mai este credibil, nu se mai ia în seama ce spune…
În aceste conditii juridice, Maiorescu a deschis un dosar care trebuia închis sau rezolvat. Probabil, ani la rând el a încercat sa-l rezolve, adica sa-l ia sub tutela pe Eminescu. Probabil, ani la rând n-a reusit acest lucru, mereu opunându-se cineva. Anii 1883-1889 sunt ani de raceala între poet si critic: acest dosar îngheata relatiile dintre ei.
N-am nevoie de procedeul prin care Grigore Ventura s-a folosit de Al. Macedonski sa anunte ceva, si nu ma voi folosi, si eu, de Calin L. Cernaianu. Trebuie doar sa repet: aceasta este o teorie, nici mai mult dar nici mai putin decât o teorie. Ea se verifica oarecum parmenidian, oricum circular – adica mi-e indiferent de unde pornesc, pentru ca tot acolo ajung.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper