Emigrantii epici vs. imigrantii lirici

Un articol de ALEXANDRU CIOROGAR

Ioana Baetica, „Imigrantii“, Editura Polirom, Bucuresti, 2011, 384 p.

 

Afli, fara probleme, de pe ultima coperta a romanului ca tii în mâini o carte cu cinci capitole a câte cinci povesti si o postfata de-a lungul carora se deruleaza, în paralel, destinele a cinci „români“: Razvan, Maria, Traian, Sabina si Gruia. Cele câteva momente de intersectie ale povestilor sunt puse pe seama unei experiente comune, dezradacinarea. Ce nu afli e ca sciziunea s-a produs undeva în trecut si ca prezentul pare a fi un timp intermediar, suspendat. Daca Joyce anunta imposibilitatea evadarii din istorie, Baetica anunta acum prizonieratul subiectului în propriul sau prezent, memoria sau proiectiile în viitor fiind „efecte secundare, ricoseuri de la forma bruta a clipei prezente“. Personajele îsi abandoneaza trecutul, nationalitatea si memoria, sau, într-un cuvânt, identitatea în virtutea unui prezent ce aduce împlinire si, în unele cazuri, un gram de nostalgie. Pierderea identitatii nu presupune în niciun caz pierderea umanitatii, ci mai degraba o reîmprospatare a acesteia. Prin urmare, ai de-a face cu un roman despre exil, suferinta si izolare. Te confrunti, în acelasi timp, cu un roman despre memoria si sentimentul strainatatii si, nu în ultimul rând, cu unul despre întâlnirea cu celalalt si cunoasterea nesistematica a sinelui. Mergând pe mâna criticului Octavian Soviany, constati ca estetica douamiista (hedonismul vacuitatii) e regasibila într-o oarecare masura si aici, fiindca „abandonul“ implica placerea întoarcerii la gradul zero si, mai ales, placerea reconstructiei, a redefinirii. Cu alte cuvinte, horror vacui se transforma acum în gloria vacui.
Hedonismul ideilor
În raport cu prima carte de proza („Fisa de înregistrare, Polirom, 2004), în viziunea lui Liviu Antonesei, o lucrare eclectica – o enciclopedie a sexului, o provocare, un text si, în acelasi timp, un test, acest roman e o încercare (nereusita) de a croi o naratiune solida prin decantarea oricarei esente câtusi de putin lirice. Cel putin în urma cu sapte ani scriitoarea miza pe soc, pe criza, facând apel la absurd si, uneori, la mistica, pe când acum, Baetica recurge fara succes la onirism si la deliciile asa-numitului „hedonism al ideilor“, într-o nota, zice-se, anti-elitista. Printre altele, romanul e „o chintesenta a unei culturi“ si constati ca primele doua capitole sunt mai mult sau mai putin autobiografice, pe când celelalte sunt pur fictionale. Prin urmare, imaginarul narativ, determinat atât autobiografic, cât si antropologic, da nastere unei naratiuni ludice, desfasurate pe doua niveluri, oscilatia desfasurându-se uneori între fapt si fictiune, iar alteori între vis si realitate. Scindarea romanului în capitole autobiografice si capitole „imaginate“ presupune un mecanism cu doua taisuri care deranjeaza. Pe de o parte, autoarea empatizeaza mai mult cu Razvan, unul dintre personaje, pentru ca si ea e adepta maximei „nosce altrum“, iar pe de alta parte, amestecul eterogen reda un text simptomatic al crizei identitare.
Aflam, de asemenea, prin prisma unui personaj, ca „daca vrei sa întelegi o lume straina, cel mai bine e sa începi prin a-i citi poezia“. Si într-adevar, partile veritabile ale romanului sau sunt de natura lirica. Profunzimea trairilor musteste în ritmul, sonoritatea si oralitatea versurilor din poemul „String Theory“. Calitatea prozei transpare doar atunci când e citita sub forma unui poem cadentat. Din pacate, însa, esti prea adesea martorul unui abuz al substitutiei, autoarea recurgând la liric atunci când textul nu-i curge „epic“. Mai mult, cartea  musteste de „lectii“ de natura feminista, etica si umanista, întretesute cu licariri de violenta, ura si sexualitate servite cu nostalgie si disperare. Lectiile nu sunt duse însa aproape niciodata pâna la capat, fiind dupa un timp previzibile si irelevante.
Scenele fotografice din ultimul capitol însaileaza un puzzle rau-armonizat, un potpuriu ce nu permite conturarea unei imagini de ansamblu, fiindca Gruia este nevoit sa-si construiasca propria identitate si memorie în urma unor interogari-interviuri. Neputând fugi dintr-o lume din care a fost deja exclus, singura sa scapare ramâne una simbolica: revolutia si libertatea – elemente intrinseci destinului sau. Pentru el detaliile nu conteaza si obsesiile nu exista, fiindca e un mesager anonim, fara trecut sau viitor, apatrid, predestinat frumusetii, poeziei, dragostei si umanitatii. De altfel, în final, naratorul îl omoara, calcându-l cu masina pentru a-i curma „hoinareala“. Una dintre putinele justificari valide pentru care autoarea alege ca naratorul sau sa se semneze, la sfârsit, drept Uther Pendragon, ar fi asocierea statutului ilegitim al copilului sau (regele Arthur) cu imigrarea ilegitima a tiganului Gruia – un artificiu neconvingator si neinspirat. Apropo de narator, uneori el se „joaca“ cu personajele, rapiditatea cu care arunca replicile îndreptatindu-ne sa spunem ca intruziunile sale seamãna cu miscarile de „du-te vino“ specifice tenisului de masa; alteori, el împrumuta mina unui dirijor iscusit dar molcom, cu umor sec si tendentios.
Reciclarea trecutului
La nivel macro, scriitura reflecta o instanta narativa pseudo-omniscienta si dedublata lingvistic (româna, respectiv engleza) ce schiteaza niste cadre neutre în raport cu personajele. Mai exact, plurivalenta registrelor creioneaza personajele ca niste voyeuri ai trecutului cu o voce ce aduce aminte de Mariana Gorczyca si de chefurile sale. Autoarea îsi salveaza romanul facând apel la un artificiu de natura, sa zicem, baroca, a mastii ce mizeaza pe utilizarea mecanismelor iluziei, insistând pe discrepanta dintre esenta si aparenta sau dintre gând si fapta. La nivel micro, pe lânga multele referinte – Chomsky, Pinter, Richard Dawkins, Terry Eagleton, Allen Ginsberg, Julian Barnes, Bellow, John Barth, Byron, W.B. Yates, Leonard Cohen –, naratiunea da impresia unei cusaturi firave de prolepse si analepse, bazata pe detaliu si obsesie. Cadrele neutre adapostesc o voce directa regasibila, cu predilectie, în jurnalele Mariei (pline de greseli ortografice foarte simpatice), voce ce denota o viziune pur materialista asupra lumii. Superficialitatea sau frivolitatea este contrabalansata de o perspectiva naiva si inocenta: „Si de ce ma rog exista pentru tatal lui Andra si nu si pentru tatal meu? Ce deosebire e între ei? Nu sunt amândoi barbati, n-au amândoi o familie, nu sunt amândoi români? Ba mai tin si cu Rapidul amândoi“. Plin de aluzii vetuste si apropouri desuete, discursul narativ îsi construieste tensiunile pe relatia eului cu alteritatea, asemanându-se, pe alocuri, cu analizele lui Martin Buber din „Ich-Du“.
Revenind la problema timpului, de notat insistenta autoarei de a recicla trecutul, învelindu-l în ambalajul viitorului si instalându-l într-o lumina retrospectiva. Mai mult, ea convoaca si proiecteaza în prezent anumite anxietati legate de viitor si le osifica prin scris „ca o balanta al carei ax de sustinere e trupul asta uman firav, singur si extenuat din prezent“. Tensiunea atinge intensitate maxima atunci când romanul începe sa abunde în tot soiul de scrisori, jurnale, glosare, Facebook, YahooMessenger, GuardianChat, foldere, poeme, dar si când transcrie paroxisme extravagante sau stari euforice. „Bla-bla“-urile sustin si chiar sporesc tendinta de a sari peste lectura integrala a unor pasaje, lasând impresia ca fragmentele respective sunt ori accidentale, ori secundare.
La o privire de ansamblu, ramân din romanul Baeticai lirismul si dimensiunea autobiografica împletita cu fictionalizarea. Acum, romane lirice au mai fost si chiar mai bune, iar formele autobiografiei par manieriste. Nemizând pe epic, fie el si fragmentar, romanul nu poate impresiona decât printr-o forma sau alta a originalitatii. Mai umani totusi decât „fisele de înregistrare“, chiar daca, într-o oarecare masura, vor (doar) sa epateze, originalitatea „imigrantilor“ nu e-ndeajuns de convingatoare ori impunatoare fiindca e combinatorica. Nimic nou si de obicei nimic rau în asta, doar ca de data aceasta autoarea recicleaza, pe mai multe paliere (structurale, tematice, simbolice etc.) formule deja consacrate, punându-le si, totodata, punându-se într-o lumina nefavorabila.

 

 

2 comentarii pentru “Emigrantii epici vs. imigrantii lirici”

  1. februarie 11, 2012 la 8:11 pm

    Citind despre Imigrantii,aflu ca primul meu roman, CHEFUL… a fost citit de Alexandru Ciorogar. In caz ca revii la locul faptei, ai citit si CADENTA pentru mars erotic?
    m g

  2. aprilie 26, 2012 la 9:26 pm

    cu tot respectul, din pacate, nu…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper