Despre Craciun, colinde si colaci

Un articol de ANDREI IONESCU

Cele trei cuvinte din titlu, alaturate acum, în preajma sarbatorilor închinate Nasterii Mântuitorului, sunt indisolubil legate. Atât de indisolubil, încât pâna si sensurile lor ajung sa se împleteasca. Asa se face ca unul dintre întelesurile cuvântului „craciun“ este colacul de la Craciun, colacul pe care îl fac femeile la Craciun, pastrat pâna la primavara, când, dupa ce se tamâiaza boii si plugul, se pune în coarnele boilor, înaintea pornitului la arat si apoi e mâncat de plugari (Pamfile). Tot „craciun“ se numeste si icoana ce închipuie Nasterea Mântuitorului, cu care umbla preotii pe la casele oamenilor.
Dintre toate etimologiile propuse pentru „craciun“ de-a lungul vremilor: calatio, onem; Cristi ieiunium; incarnatio, onem; creatio, nis, ultima (de la Aron si Ovid Densusianu pâna astazi) a întrunit cele mai multe adeziuni. Unele dificultati fonetice pot fi usor depasite, daca ne gândim la interferentele cu formele alterate pe care le-a capatat cuvântul românesc în pronuntia vecinilor de azi, venetici pagâni în veacurile de mijloc ale stabilirii lor printre si românii care atunci, în faza incipienta a contactului, erau vechi crestini si au contribuit în mod hotarâtor la crestinarea noilor veniti.
Faptul ca se întâlneste cuvântul si la maghiari si la slavii învecinati, în general si nu întâmplator cu sensuri mai restrânse, nu înseamna nicidecum ca ei l-ar fi dat românilor. De aceea, autorii DA trag concluzia ca „toate încercarile de a gasi pe teren slav o explicare etimologica au dat gres“, si tot de aceea importanti slavisti de ieri si de azi considera ca slavii au împrumutat cuvântul de la români, si nu invers. Cuvântul e vechi, cum dovedesc formele aflatoare la românii din sudul Dunarii: „cracun“ si „carcun“.
La Rosetti, într-o anexa la „Istoria Limbii Române“, concluzia e aceeasi: „kracun“ reprezinta tratamentul asteptat în slava al termenului latin creatione.  Dupa Rosetti, „populatiile slave din provinciile dunarene, care convietuiau cu populatiile romanizate locale, au adaptat la maniera lor de a pronunta termenul latin creatione“.
Sa trecem acum la colinde (tot împreuna cu Rosetti) si colaci. Despre colinde, se crede ca vin din lat. calendae = întâia zi a lunii. În acelasi articol, ramânând fidel credintei în existenta unui intermediar slav între latina si româna, care complica inutil lucrurile, fiind – dupa parerea mea si nu numai a mea – o veche prejudecata, în fond destul de subreda, desi adânc înradacinata în perioada panslavismului, Rosetti crede ca românescul „colinda“ reproduce forma fonetica a termenului vechi slav „kolenda“. Dupa care, constatând ca sensurile din slava si din româna nu coincid, admite ca româna a cunoscut un termen venit direct din lat. calendae, care s-a pastrat în nord-vestul Ardealului, cu aspectul fonetic originar: „corinda“, „corindatori“, dintr-un neatestat *“carinda“, a carui existenta e confirmata de „carindar“, cu sensurile: „luna lui ianuar“ si „calendar popular“, cuvânt provenit din lat. calendarius.
Aceasta ar fi una dintre surse, la care putem adauga acum, la propunerea mea, înca una, si anume verbul latin colo, ere, ui, cultum = a cultiva, a purta de grija, a cinsti, pe care îl socotim cuvântul-etimon atât pentru „colinde“, cât si pentru „colaci“. La Vergiliu, colere morem sacrum înseamna a tine cu sfintenie traditia religioasa, iar la Cicero colere deos înseamna a-i cinsti pe zei. În latina biblica ajunge sa însemne cu precadere a-l cinsti pe Dumnezeu, continuând însa a fi folosit uneori si pentru slujirea idolilor.
Sa urmarim în continuare câteva exemple. În „Deuteronomul“, capitolul 6 este intitulat Solus Dominus colendus est, talmacind porunca întâi: „Dragostea catre Dumnezeu“.
Tot în „Deuteronomul“, cap.12, intitulat „Locul adevaratei slujiri a lui Dumnezeu“, suna în latina: Dominus in unico loco colendus.
Sonoritatea unui imperativ al verbului, în IV. „Regi“ 17, 38, ne trimite la colaci: Nec colatis Deos alienos = „pe zeii altora sa nu-i cinstiti“.
În II. „Paralipomena“ 33, 3 regasim verbul colere cu sensul de slujire a ostirii ceresti, iar în cap.35, intitulat „Iosia serbeaza Pastile“, ne întâmpina sintagma cultura Domini, cu sensul de slujba pentru Dumnezeu.
Prin etimonul colo, ere s-ar explica astfel direct obiceiul colindelor de cinstire a Domnului nu numai pentru calendele lui ianuarie, peste care s-ar fi suprapus un timp Craciunul, ci deopotriva pentru cele doua mari sarbatori crestine: Craciunul si Pastele.
În sfârsit, în „Faptele sfintilor apostoli“ închinatorul Domnului e denumit în cap.18,7 colens Deum: „Si mutându-se de acolo, a venit în casa unuia cu numele Titus Iustus, închinator al lui Dumnezeu“. Închinatorii Domnului sunt, prin urmare, colentes Domini, colindatorii lui Dumnezeu, de Paste si de Craciun. De sarbatori, cel care umbla înaintea Domnului, adica bunul crestin, umbla cu colindul, umbla ca sa colinde: „noi umblam sa colindam/ pe Domnul sa-l laudam“. Cuvântul are numeroase variante: colindat, colindatura, colindis. Despre copiii colindari se spune ca umbla cu colindisul sau colindetele. În Transilvania, verbul „a colinda“ e folosit si cu întelesul de „a serba Craciunul umblând cu colindul“: „Asta-i sara de Craciun, / noi umblam si-o colindam“ (Bibicescu).
În unele locuri, „colinda“ înseamna colacul sau covrigul ce se da colindatorilor, ca rasplata pentru colindat. Colacul este cea mai obisnuita plata pentru colindari: „Pe fata colacului / plata colindatului.“ (Teodorescu)
DA consemneaza si diminutivul „colindet“, cu sensul de colinda, în expresia: a umbla cu colindetele sau în colindeti.
Cum provin din acelasi etimon latin, nu e de mirare ca sensurile cuvintelor „colinda“ si „colac“ ajung sa se suprapuna. Sensul numarul 4 al diminutivului „colindet“ consemnat în DA este „colacel lunguiet, ce se framânta si se coace în noaptea de ajun a Nasterii Domnului si se da colindatorilor sau la lume pentru pomenirea mortilor“.
Iata ca am trecut pe nesimtite la „colaci“, care nu se fac pentru mâncarea zilnica obisnuita, ci pentru a fi împartiti altora la anumite solemnitati religioase.  Se dau în dar preotilor, se dau de pomana saracilor, se dau nasilor, la nunti, înmormântari, parastase, având un rol important în viata religioasa a românilor. În unele regiuni ale tarii se fac cu apa neînceputa si se framânta de femei curate, mai ales la sarbatori mari, pentru pomenirea mortilor se duc la biserica, unde se sfintesc (Pamfile).
Dupa ocaziile la care se fac sau dupa destinatia lor, se numesc: colaci acoperiti, închinati cumetrilor mari, colaci de Andreiu, facuti de fete, cu apa neînceputa, colaci de botez, dusi de fini celor care i-au botezat, colaci de Craciun, facuti din doua vite împletite si înconjurate cu o alta vita. Colacii pentru colindatori se numesc, asa cum am mai spus, si colindete.
Tot de la Tudor Pamfile aflam (din studiul etnografic „Craciunul“, din 1913) ca se dau covrigi (colaci împletiti dintr-o singura vita) colindatorilor marunti, cu colacei (colacii din doua vite) sunt rasplatiti colindatorii cei mai multi, iar colacii se dau flacailor, colindatorilor „neamuri“; cu ei se împodobeste masa de ajun si urmeaza a fi dati de pomana.
Ca datina sfintirii mesei de ajun e foarte veche si ca la ea lua parte odinioara întreaga comunitate crestina a românilor, de la vladica pâna la opinca, ne-o dovedeste si marturia lui Paul din Alep, din veacul al XVII-lea, care observa ca „toti preotii din diferite târguri, însotiti de sarmani, de ceteti si de coristi, merg în cârduri purtând icoane si umbla prin norod toata noaptea, vizitând casele boierilor si urându-le bucurie. Astfel umbla ei toata noaptea, cautând Nasterea lui Cristos“ Dupa care Pamfile (din cartea caruia am reprodus cuvintele diaconului Paul) adauga: „Ca nu-i vorba de colindul de seara al tineretului, ci de vestirea Nasterii si sfintirea mesei dovedesc sirele urmatoare: «Tot astfel faceau lautarii, tobosarii si flautistii, colindând în cete toata noaptea urmatoare, cu lanterne, pe la casele boierilor celor mari.»“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper