De la etnologia la ontologia (etno-)natiunii române

Un articol de SORIN ANTOHI

L-am întâlnit pe Claude Karnoouh – prin Catherine Durandin – în 1991, la Paris, unde am trait cam tot timpul între jumatatea lui noiembrie 1990 si începutul lui decembrie 1992, cu o bursa a Guvernului francez.1 Cumparasem de ocazie, la scurt timp dupa sosirea în capitala Frantei (pe Boul’ Mich, la Gibert Joseph), si citisem splendida lui „L’Invention du Peuple. Chroniques de Roumanie“.2

Fusesem impresionat. O consider si astazi, la douazeci de ani de la prima lectura, una din cele mai bune analize ale culturii si societatii românesti publicate vreodata, ca si o reflectie inovatoare si fundamentala asupra întâlnirii arhaismului est-european cu modernitatea, asupra rezultatului ineluctabil si în esenta metapolitic al acestei ciocniri istorice si metafizice amorsate de Aufklärung, institutionalizate sistematic de proiectele succesive de modernizare (moderne, moderniste – fasciste ori comuniste –, postmoderne) – disparitia comunitatilor taranesti. Mai exact, e vorba de doua carti în una, corespunzatoare celor doua jumatati ale titlului original: (a) capitolele III-V, o incredibil de inteligenta si lucida analiza a etnismului national românesc (de la caracterologia nationala, trecând prin folclorism, la ceea ce eu numesc „ontologie etnica“3 – operele lui Blaga, Bancila, Vulcanescu, Cioran, Noica –  primul si ultimul sunt examinati magistral de autorul francez) si (b) capitolele I-II si VI, o mereu captivanta si adesea miscatoare colectie de note de calatorie, notatii pe baza conversatiilor cu „bastinasii“ din tot spectrul antropologic, de la tarani saraci si tigani la intelectuali, între care si marele sau mentor român „M.“, Mihai Pop, precum si marele sau mentor maghiar ardelean întâlnit la Budapesta, Zádor Tordai (caracterul interdisciplinar, intergenerational si intercultural al scrierilor lui Claude Karnoouh solicita cititori pe masura),  impresii fulgurante si observatii etnologice, scrise cu eleganta lui Paul Morand, cu profunzimea analitica „spectrala“ a lui Keyserling si cu patrunderea lui Trotki (v. scrierile sale despre România din epoca razboaielor balcanice).
Predecesorii straini ai lui Claude Karnoouh, calatori mai mult sau mai putin grabiti printr-un tarâm pentru ei oarecum anistoric ori aflat (pe vecie?) în zorii istoriei, aveau asupra României si românilor o perspectiva care, chiar daca marcata eventual de simpatie pentru „obiectul“ lor, nu se eliberase întru totul de orientalism (în sensul discutiei lansate de Edward Said), poate si fiindca prietenii si ghizii lor români erau ei însisi marcati, daca nu de-a dreptul de ceea ce eu am numit „stigmatul românesc“, în orice caz de acel tip de „auto-orientalism“ – adica de un orientalism, daca nu chiar de un stigmat, interiorizat – exprimat deja în forma clasica de Pompiliu Eliade înca din primele pagini ale marii sale carti despre influenta franceza în Principate, pagini parca pastisate dupa calatorii straini si hranite de insecuritatea lor identitara (formulata definitiv de Cioran în forma unui scandal ontologic, nu doar istoric si psihologic: „Comment peut-on être Roumain?“). Spre deosebire de ei, Claude Karnoouh a ajuns mult mai aproape de „intimitatea culturala“ (Michael Herzfeld) a românilor – „personaje“, „subiecte-obiecte“ de studiu, cititori, studenti, prieteni, dusmani etc. –, mergând pâna la cunoasterea lor „din interior“, dincolo de idealizare, exotizare ori diabolizare. Aceasta apropiere, exceptionala si la românistii români (care, în plus, vad numai români pe teritoriul statelor nationale românesti succesive, asteptând ca românistii straini sa faca la fel si sa stabileasca o relatie exclusiva, apologetica, eventual fuzionala, cu românii), obtinuta în lungi ani de cercetare pe teren si de relatii strânse cu românii si cultura lor (precum si de deschidere catre celelalte grupuri etnice si culturi „conlocuitoare“ – si interactive –, de la maghiari si ucraineni la sasi, tigani, turci, tatari si lipoveni), defineste multe din scrierile lui Claude Karnoouh – inclusiv cele critice, fiindca autorul si-a câstigat dreptul de a fi la fel de critic ca noi atunci când vorbeste despre lumea noastra –, atingând o expresie emblematica prin caldura aproape sentimentala a paginilor finale din cartea de fata, printre cele mai emotionante din câte s-au scris despre satul românesc.4
Timp de vreo cinci ani, traind în Statele Unite, România si Ungaria, cu lungi sederi în Germania (si contacte sistematice cu mediile academice internationale), am încercat zadarnic sa integrez cele doua carti aparent distincte, pastrându-mi opinia ca ele ar fi trebuit publicate separat. Când am reusit în fine sa le citesc sintetic, nu doar sinoptic, am avut acces la întreaga perspectiva si, simultan, o parte din misterul sufletesc al autorului mi s-a revelat, apropiindu-mi-l. Secretul accesului meu la reflectia si persoana lui Claude Karnoouh are desigur de-a face cu evolutia propriei mele reflectii asupra „fenomenului românesc“, bazata si pe contactele cu reflectia românistilor straini, din care am învatat mereu, chiar si atunci când gândeam diferit ori identificam erori factuale, interpretative, analitice. Cum scriam acum mai bine de doua decenii despre o carte a lui Katherine Verdery, românii trebuie sa admita ca nu au un monopol asupra subiectelor românesti. În definitiv, românii sunt gata sa ofere aprecieri critice ultime despre toate celelalte culturi, inclusiv din Occident, chiar dupa contacte superficiale, sub semnul „bovarismului cultural“ sau al pandantului sau, orientalismul.
Totusi, între Claude Karnoouh si mine nu a fost o prietenie la prima vedere. Nu ne-am vazut prea des si n-am vorbit prea mult pâna la plecarea mea de la Paris în Statele Unite. Poate si fiindca omul pe care-l vedeam nu rima cu autorul pe care-l admiram deja: mi se parea un dandy parizian tipic, putin prea bine îmbracat si cu o gestica oarecum afectata, nu departe de cea a corifeilor legendarei gauche caviar (eu frecventam atunci un mediu în care aparea mai ales echivalentul ei de dreapta). Este adevarat, nici n-am avut sansa unor întâlniri substantiale, de exemplu pentru a colabora la un proiect intelectual. Regretam lipsa unor asemenea interactiuni, fiindca ajungeam repede la puncte de vedere apropiate atunci când discutam despre România si constatasem cu bucurie ca interlocutorul meu accepta nonsalant diferentele si chiar divergentele de opinii, începând cu cele politice si ideologice.
Cum spuneam, recitirea unei carti pâna la întelegerea ei fara rest – un exercitiu care ar merita mai multe elogii în genul celui formulat de regretatul Matei Calinescu – m-a apropiat si de autor, si de om. O revedere la Bucuresti în cadrul unui colocviu Nietzsche (martie 1995), tot mai frecvente contacte, corespondenta si telefoanele, sejururile ori trecerile lui la/prin Budapesta, ale mele la/prin Paris, lecturile reciproce, viata – toate aveau sa ne apropie. Initiativa lui spontana de a ma traduce în franceza ne-a întarit prietenia (care avea sa supravietuiasca si prabusirii mele publice din 2006), mi-a consolidat respectul pentru un om aparent arogant (greu le-a mai fost celor pe care i-a întâlnit sa treaca de aceasta aparenta!) care avea modestia si generozitatea de a traduce scrierile altuia (la început, fara planuri concrete de publicare, din „simpla“ dorinta de a dialoga mai profund cu un text, cu o gândire, cu o persoana).5 Iar apoteoza lui Claude s-a produs în ochii mei în zilele de 23-24 mai 2009, la Breb, satul a carui viata se împleteste de patru decenii cu a lui. Vazut acolo, în mijlocul celor patru generatii de sateni pe care le cunostea, acest spirit rebel si efervescent, adesea provocator si incomod, chiar taios si uneori excesiv, mereu liber si pretuind libertatea mai mult decât confortul existential si chiar decât instinctul de conservare, reintra pasnic, numai cu doza minima de distantare pe care omul modern si postmodern o pastreaza chiar si în propriile sale ceasuri de cumpana tragica, într-o ordine cosmica si, mai omeneste spus, într-o comunitate organica. La mormintele primelor sale gazde din Breb, la taifas cu taranul a carui noblete evidenta în privirea sa mândra era atestata formal de documentele regilor maghiari, în strana vechii biserici de lemn, la ospatul prezidat de o „socacita“ venerabila care-l învatase în tineretile lor partea cea mai putin tratata academic a culturii populare, în multe alte asemenea situatii de viata reala, Claude Karnoouh era deopotriva alter si idem, asa cum numai fiul ratacitor (în sens biblic) si tapul ispasitor (în sens girardian) mai pot fi.
În Maramures, mai ales la Breb, Claude Karnoouh si-a gasit cu siguranta a doua patrie, ba înca foarte repede. Stau marturie notatiile sale din 1973, primul sau an de teren, când el era departe de a putea comunica în limba româna, dar o învata rapid, explorând simultan dialectul si cultura din zona, subtilitatile riturilor de trecere si ale versificatiei populare. Tribulatiile sale în mediile culturii urbane românesti sunt însa mult mai complexe. Mai întâi, de la oras l-a întâmpinat suspiciunea profesionala, plina de neîntelegeri penibile si cu totul ineficienta a Securitatii (dupa ce si-a consultat dosarele pastrate la CNSAS, „obiectivul“ a scris niste pagini sarcastice despre întreaga poveste), care avea sa duca totusi în 1983 la expulzarea acestui fost membru al Partidului Comunist Francez din tara condusa de Partidul Comunist Român. Stânga occidentala revolutionara radicala si anti-totalitara, libertara si anarhista era la fel de inacceptabila pentru partidul-stat ca si fascismul – cu care se înrudea structural tot mai vizibil. Apoi, tot la oras se gaseau profesionistii folclorismului, care îl priveau cu relativa antipatie – când nu erau condescendenti –, mergând pâna la a-i nega statutul de specialist. (Aveau dreptate, în fond, fiindca avem de-a face cu doua lumi intelectuale foarte diferite, separate de accesul acestui strain care statea mai mult pe teren decât „specialistii“, avea un orizont cultural, politic si filozofic mai vast, îi privea pe tarani ca pe niste oameni obisnuiti, chiar daca atât de diferiti de el; din luminism, francezul retinuse foarte bine lectia universalitatii naturii umane; din iacobinism, prin filtrul marxismului radical, preluase fara rest lectia egalitatii.) În fine, la oras se gasesc intelectualii publici. Si, dupa „antanta cordiala“ a anilor 1990, când în saloanele si gazetele occidentaliste aveau loc ritualuri interminabile ale „revenirii la normalitate“, când era suficient sa vorbesti de bine democratia si capitalismul (fara a intra în amanuntele triviale: problemele structurale ale democratiilor occidentale consolidate, Lumea a Treia, colonialismul etc.) pentru a fi imediat acceptat, Claude Karnoouh si-a gasit tot mai greu interlocutori binevoitori. La început, pe când privilighentia post-comunista (cu multe radacini inavuabile în privilighentia statului-partid) se mentinea în sfera eterica a afirmatiilor de principii si profesiunilor de credinta,  nu se politizase si era preocupata sa-si faca un rost prin raporturi lucrative cu Metropola, trecând de la „bovarismul geocultural“ platonic la conexiuni mai lucrative cu Occidentul si cu institutiile care vorbeau în numele lui pe plan local, pâna si un „stângist“ radical avea drept de cetate. Era, în fond, un baiat simpatic, în ciuda vederilor sale politice stranii si în pofida interesului sau excentric pentru lumea reala (Claude Karnoouh a descoperit mai ales în orasele românesti, în piata „taraneasca“ si în cartierul proletar, cheia raportului dintre arhaism si modernitate). Apoi, pe masura ce sfera publica româneasca s-a maturizat, fragmentat si radicalizat, locul lui Claude Karnoouh s-a tot restrâns: si-a pierdut rubrica din „Dilema“, a rupt cu majoritatea celor care deveneau spre jumatatea anilor 2000 hegemonii spatiului cultural-ideologic si, într-o anumita masura, sub Traian Basescu, ai unei platforme institutionale cu subcâmpuri difuze sustinute de retele active (nu subscriu la pozitia simbolizata de sintagma „boierii mintii“, dar îi recunosc punctele valide) si ieseau din dileme catre certitudinile unei versiuni autohtone de neocon, s-a retras în spatiul mai putin controlat al Internetului. Din forumul real, în forumurile virtuale. O cercetare empirica a carierei românesti a lui Claude Karnoouh ar putea duce la un interesant capitol din istoria spiritului public în România post-comunista.
O carte atât de substantiala nu are nevoie de abundente explicatii liminare. Sta foarte bine în picioare, iar prin epilogul din 2007 se leaga de întreaga problematica abordata de autor în opera lui. În consecinta, voi încheia aceste rapide consideratii cu o formula simpla: Claude Karnoouh reuseste sa ajunga, printr-un admirabil efort de analiza si sinteza, de la etnologia la ontologia (etno-)natiunii române moderne. Cheia acestui parcurs se gaseste în doua elemente cruciale: (a) descoperirea lui Herder (în România!) de catre un autor francez care altminteri fusese educat sa vada în natiune rezultatul unui contract social negociat în permanenta (cu faimoasa expresie a lui Renan, natiunea e un plebiscit cotidian); (b) tendinta meditatiilor românesti despre caracterul national de a iesi din orizontala cadrelor sociale, geografice si istorice, pentru a se înalta pe verticala unei ontologii etnice (poate si fiindca acest „sentiment cosmic al identitatii“ uneste cultura arhaica locala de proiectele de modernizare, în special de modernism). Pentru orice etnolog francez, si cu atât mai mult pentru un discipol al lui Claude Lévi-Strauss, între etnic si national nu exista decât eventual o vaga legatura aflata perpetuu în stare de flux, care se construieste, deconstruieste si reconstruieste în spatiul politic si în imaginarul social; pentru un cititor german si est-european al lui Herder, între etnic si national se pune semnul echivalentei.  Claude Karnoouh a pastrat din reflectia franceza ideea discontinuitatii dintre etnic si national, introducând în acest clivaj cultura, politica, societatea. În sens hegelian (un Hegel citit prin Heidegger), Istoria. Aceste elemente au fost inspirate de meditatia asupra notiunii herderiene de Volksgeist si modulate de experienta traita precum si de reflectia asupra arhaitatii, asa cum s-au desfasurat ele într-un colt al Europei de Est, România.

 

Bucuresti, 18 martie 2010 si octombrie 2011

Textul a aparut ca prefata la Claude Karnoouh,

„Inventarea poporului-natiune. Cronici din România si Europa Orientala 1973-2007“,

traducere de Teodora Dumitru, Idea Design & Print Edituræ, Cluj, 2011

 

 

Note
1. Am publicat initial mai multe formulari din prima parte a acestui text în revista „Cultura“ (V, 11, joi, 25 martie 2010, p. 16), ca introducere la un fragment din cartea de convorbiri înca inedita pe care am realizat-o cu Claude Karnoouh. Fragmentul poate fi pus în legatura cu alte materiale continând informatii (auto)biografice despre Claude Karnoouh, între care interviul video acordat lui Vasile Ernu pentru platforma CriticAtac, „Parcursul unui intelectual fara însusiri“, accesibil si pe Youtube.
2. Editia a doua, revazuta si adaugita, care sta la baza acestei versiuni românesti, a aparut în 2008; prima editie (Paris, Arcantère, martie 1990, 336 pp. la un rând) a cunoscut o traducere româneasca incompleta, imperfecta si lipsita de ecou, sub ciudatul titlu „Românii. Tipologie si mentalitati“ (trad. Carmen Stoean, Humanitas, 1994). Titlul a fost ales de editura pentru a introduce volumul într-o colectie dedicata „mentalitatilor“ – acest concept francez lansat de Scoala (cu definitorii elemente marxiste) de la „Annales“ în perioada interbelica si adesea înteles gresit; el nu semnifica un fenomen de „suprastructura“, ci tocmai legatura determinista si dialectica dintre conditiile materiale ale existentei istorice si constiinta; asadar, toate pledoariile românesti din anii 1990 pentru „schimbarea mentalitatilor“, de regula formulate patetic de cei care aveau sa constituie dreapta conservatoare a anilor 2000, erau în fond asemanatoare cu cele bolsevice (cereau o transformare rapida, de sus în jos, printr-o reciclare fortata operata de „detasamentul cel mai înaintat“ – în 1917 sau 1948 format din intelighentia Partidului, de data asta format dintr-un amalgam de strange bedfellows autoproclamat „societate civila“) sau cel putin cu cele luministe (daca transformarea se opera în timp, prin educatie în institutii de profil si în sfera publica, sub un despot luminat). Ambele formule (bolsevica, respectiv luminista) presupun interventia unei „puteri pastorale“ (Foucault), nu învatarea sociala si schimbarea istorica. Cartea în discutie surprinde tocmai aceste doua „fapte sociale totale“.
3. Pentru cadrul teoretic, v. studiul meu „Romania and the Balkans. From Geocultural Bovarism to Ethnic Ontology“, „Tr@nsit online“, 21, 2002. Pentru cazul particular al lui Cioran, v. notele mele la dialogul meu cu Cioran si Luca Pitu, „Le Néant roumain. Un entretien/ Neantul românesc. O convorbire“, Polirom, 2009. Pentru legarea acestei perspective teoretice de ansamblul discutiei noastre endemice despre „specificul national“, v. introducerea mea la Marius Turda, „Eugenism si antropologie rasiala în România, 1874-1944“, Editura Cuvântul, 2008. O stralucita analiza a caracterologiei nationale românesti, desfasurata în acelasi cadru teoretic, bazata pe o comparatie extrem de ingenioasa si competenta cu echivalentele maghiar, respectiv bulgar, a fost data de Balázs Trencsényi, mai recent în cartea sa „The Politics of „National Character“. A Study in Interwar East European Thought“, Routledge, 2011.
4. Claude Karnoouh nu e un exemplu singular de „empatie calda“ pentru români printre cercetatorii straini. Desi deontologia academica impune o detasare metodica de „aborigeni“, foarte multi etnologi, antropologi, sociologi, istorici, chiar politologi s-au abatut adesea de la norma „empatiei reci“. Chiar fara sa ajunga sa go native, adica sa-si piarda cu totul detasarea stiintifica, se poate spune ca autori precum Klaus Bochmann, Dennis Deletant, Catherine Durandin, Armin Heinen, Klaus Heitmann, Keith Hitchins, Gail Kligman, Marianne Mesnil, Paul Michelson, Katherine Verdery si altii au scris adesea cu multa caldura si simpatie despre români. Fenomenul e cu atât mai remarcabil într-o tara ale carei elite – atunci când nu sânt nationaliste într-o maniera mai curând primitiva (pentru autohtonistii suspiciosi, ostili si cu o fundamentala insecuritate identitara, niciun strain nu va preamari suficient România sau o va lauda cu intentii perfide) – tind sa-si critice aspru, pâna la ura-de-sine, bastina si conationalii.
5. Într-o vacanta de vara petrecuta în satul din Cévennes în care copilarise (primul sau contact existential cu arhaitatea), Claude luase cartea mea din 1994, „Civitas imaginalis. Istorie si utopie în cultura româna“, si tradusese lungul capitol despre Cioran si stigmatul etnic. Apoi continuase cu alte texte, facând apoi toate diligentele în vederea publicarii lor în volum (a tradus si un capitol din alta carte a mea, pe care l-a publicat mai întâi într-o revista savanta de la Bruxelles). Rezultatul a fost volumul meu „Imaginaire culturel et réalité symbolique dans la Roumanie moderne. Le Stigmate et l’utopie“ (Paris, L’Harmattan, 1999; o parte din carte fusese deja tradusa de sotia mea, Mona Antohi, iar eu am revazut întreaga traducere). Claude a facut si cu alti români asemenea gesturi de solidaritate intelectuala, de la traducere la promovare (la edituri, în mediile universitare pariziene, etc.), de la activitatea sa didactica (la Cluj si, în anii din urma, la Bucuresti) la cea de mentor informal al unor persoane si grupuri din doua generatii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper