Cine poate castiga din noul pact de stabilitate?

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Potrivit ziarului german Welt am Sonntag, în conditiile crizei din zona euro, presedintele Nicolas Sarkozy si cancelara Angela Merkel au pus la cale realizarea unui pact exclusiv de stabilitate de care sa beneficieze câteva state care au rezistat mai bine crizei. Logica initiativei ar putea fi cea a proverbului ,,pâna la urma se salveaza cine poate“ dar, dupa unii, se pare ca nu prea mai poate multa lume sa iasa nesifonata din criza pentru care nu prea se gasesc leacuri. Actualul pact de stabilitate gândit pentru cele 17 state membre ale zonei euro limiteaza deficitul bugetar la 3% din PIB si datoriile la 60% din PIB. Noul pact, fie si exclusiv, ce ar mai putea stabili sub aceste praguri? Este clar ca  nici un stat membru al Uniunii Europene nu se înscrie comod în actualele restrictii.
Mai toate initiativele franco-germane, care par sa nu mai aiba sfârsit,  construiesc cu tenacitate o Europa cu doua sau mai multe viteze. Poate ca asa se vrea pâna la urma sa arate Uniunea Europeana. Dar nu asta s-a spus în timpul negocierii Tratatului de la Lisabona, adica a Constitutiei Europei. Nu exista doi sefi de stat din lumea de azi care sa se vada, sa se consulte si sa lase impresia ca vor sa vorbeasca pe o singura voce precum sunt cei doi lideri europeni. Si, din câte ne dam seama, o întelegere pe masura stradaniilor lor nu pare apropiata. Poate ca din cauza intereselor divergente, cine stie! Diferentele de abordare, dar mai ales de scopuri urmarite, sunt de luat în seama. Sarkozy si Merkel au suferintele lor. S-a vazut la ultima reuniune a G-20, ca si în tratarea interventiei pentru evitarea prabusirii Greciei si Italiei. S-a vazut din tentativele de a pune sub control evolutiile financiare din aceste tari. Curtoazia a fost înlocuita cu asprimea. Partenerii nu au mai fost menajati, susceptibilitatile nu au contat, presiunile au mers pâna la determinarea sacrificarii ,,vinovatilor“. Sans merci, cum spun francezii. Papandreou în Grecia si Berlusconi în Italia au simtit-o pe pielea lor. La mai putin de o saptamâna de la învestitura, Mario Monti, noul premier italian, a fost invitat de Merkel si Sarkozy la Strasburg mai degraba pentru a fi testata capacitatea lui de a respecta planul impus Romei si abia apoi pentru a fi ascultat. Dupa care, Italia lui Monti s-a bucurat de ceva atentie. La mijloc nu este trecerea nadufului pentru gafele lui Berlusconi ci puterea economiei Italiei. Mai clar: Franta si Germania, Europa însasi nu pot sa faca abstractie de forta acestei economii. Italienii au demonstrat-o dupa razboi, timp de patruzeci de ani. Decenii de-a rândul crizele guvernamentale în Italia aveau o frecventa de 6-12 luni si, cu toate acestea, economia Italiei era constant asezata pe temelii solide. Ceea ce înseamna ca puterea Italiei nu tinea de politicile guvernamentale ci de capacitatea inventiva, de tenacitatea italienilor. Acest adevar este cunoscut de multa vreme dar Berlusconi a reusit sa-l compromita politic. Monti are sansa de a-l readuce în atentie. El  are si avantajul de a se bucura de încredere pe plan extern. Ca si Papademos în Grecia, si Mario Draghi, noul sef al Bancii Europene Centrale, el vine din ceea ce unii numesc ,,guvernul Sachs“. Adica oameni fabricati oarecum cu concursul Bancii Goldman Sachs, falimentara cu doi-trei ani în urma si reînviata prin interventia Washingtonului.
Un nou pact de stabilitate la ce ar fi de folos? La salvarea zonei euro, spun francezii si, ipso facto, la salvarea Uniunii Europene. Si Germania si Franta  au acest obiectiv, dar îl urmaresc în maniere diferite. Berlinul cere disciplina bugetara. Acum, în timp de criza, a aparut o noua expresie, cea de ortodoxie bugetara, ceea ce presupune ramânerea în regulile vechi. Tentativa lui Sarkozy de a impune Bancii Centrale Europene instituirea unui sistem de ,,eurobonduri“ a fost refuzata de Berlin. Germanii accepta o modificare a regulilor dar – desi nu o spun direct – cu conditia sa le permita un control sporit în privinta fondurilor de interventie. Ministrul german de finante a respins orice idee de instituire a emisiunilor obligatorii comune chiar si în statele din zona euro aflate cu notatia maxima de triplu A de catre agentiile specializate. Precizarile lui tineau sa dezminta o speculatie aparuta chiar în Die Welt pe marginea pactului exclusiv de stabilitate. Un comunicat al Ministerului german de Finante precizeaza ca Berlinul prefera ca orice masura de solutionare a crizei datoriilor suverane sa treaca prin modificarea Tratatului de la Lisabona. Abia de aici începe balul! Daca Berlinul accepta modificarea iar aceasta se va produce, Tratatul nou nu poate arata decât… nemteste. Summit-ul din 9 decembrie va aduce clarificari pentru ca toata lumea este de acord ca ceva trebuie facut.
Sarkozy este interesat în evitarea modificarii Tratatului si a intrat deja  într-o batalie pe care unii o suspecteaza în primul rând de interes electoral. El ar pregati o victorie personala înainte de alegerile din primavara la care asteapta sa-si reînnoiasca mandatul. Presedintele francez este socotit un personaj paradoxal, care are calitatea de negociator abil si tenace. Poate ca va reusi sa impuna un plan de stabilitate pe masura intereselor Frantei. El a mai avut unele initiative si a obtinut unele victorii. S-a implicat în calmarea razboiului ruso-georgian din august 2008 si s-a aratat destul de agresiv în schimbarile din lumea araba, unde a readus în actualitate puterea militara a Frantei. Nu totul este si pe gustul marelui vecin. Salvarea zonei euro a cazut sau va cadea mai mult pe umerii germanilor. De aceea Angela Merkel a avut atât de multe reticente si nu a acceptat sa sprijine multe dintre demersurile Parisului. Vom vedea care va fi soarta noului pact de stabilitate. Temperamentul lui Sarkozy, un marinar care prefera furtuna nu apele calme, cum au spus chiar francezii, este cu totul nepotrivit calculului politic si pragmatismului german. Metamorfozat dupa doua razboaie mondiale pierdute, spiritul german are cu totul alte  optiuni pentru atingerea scopurilor istorice. Cine a urmarit atitudinea Berlinului în timpul revoltelor arabe si, mai ales, în cazul razboiului din Libia, si-a dat seama ca între Paris si Berlin exista diferente de abordare a crizelor cu implicatii militare. Curios este faptul ca Franta în mandatul lui Sarkozy, este mai razboinica decât Franta care pierdea atât de mult în urma decolonizarii. Adica cea de la începutul celei de a V-a Republici. Atunci, iesirea Frantei coloniale din chingile istoriei beneficia de gândirea generalului de Gaulle. Nici el nu ceda cu seninatate puterea imperiala, dar a înteles ca trebuie sa o piarda. Astazi pare ca asistam la o noua pofta de putere la Elysée. ,,Dosarul iranian“ indica intentia Parisului de a introduce în politica sa externa o dimensiune militara. Initiativele Frantei nu sunt bine vazute întotdeauna nici macar de catre prietenii de peste ocean. Sarkozy a trimis la sfârsitul lui noiembrie 2011 o scrisoare sefilor de stat europeni si celor ai Statelor Unite, Canadei si Japoniei prin care le cere sa initieze sanctiuni ,,de o amploare fara precedent“ împotriva Iranului. Motive ar exista. Dar dreptul international pretinde ca mai întâi sa se faca proba ca Teheranul ascunde sub proiectul nuclear propriu, pe care îl socoteste civil, fabricarea bombei nucleare. Verificarea se impune pentru a nu fi repetata ,,eroarea“  lui George Bush jr. si Tony Blair, facuta în cazul razboiului din Irak. Propunerile Parisului vizeaza blocarea conturilor Iranului din bancile straine si întreruperea cumpararii petrolului iranian. Departamentul de Stat considera ca sanctiunile drastice propuse de Paris ar putea avea consecinte catastrofale asupra pretului petrolului pe piata mondiala. Si ca, oricum, un embargo asupra petrolului iranian nu ar fi eficient atâta timp cât China, unul dintre marii cumparatori de petrol iranian, va refuza (nu exista motive de îndoiala) sa-l respecte. De aici, o speculatie care merita sa fie luata în seama. Anume, ca între Casa Alba si Elysée au aparut  neîntelegeri. Francezii suspecteaza Statele Unite de joc dublu, scria un ziarist francez avizat, si nu accepta sa mearga pâna la capat cu sanctiunile pentru a putea sa-si protejeze negocierile secrete cu Teheranul. O acuzatie grava.
Sa se îndeparteze (mai mult) Sarkozy de pro-americanismul lui, acum înainte de atacarea celui de al doilea mandat? Fie, daca interesele o cer, vorba lui Conu’ Iancu! Dar daca pactul de stabilitate va declansa revizuirea Tratatului de la Lisabona – se va vedea la 9 decembrie – iar aceasta va fi facuta, altcineva va fi câstigatorul. Nu neaparat Franta!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper