Cât de mult ne putem indigna

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Miscarea indignatilor nascuta mai degraba ca spectacol, oricum fara revendicari politice precise si fara nervozitati sociale pâna acum, începe sa atraga atentia teoreticienilor. Pâna unde ne putem indigna? Un francez îndemna înca din titlul unei recente carti: ,,Indignati-va!“. Atât? Altii considera miscarea declansata la Madrid, la 15 mai, fara perspectiva din moment ce nu este sustinuta de o clasa cu vocatie revolutionara. Fochistii, cândva înnegriti de funingine, au acum camasi albe, pescarii nu-l mai blestema pe Dumnezeu pentru asprimea vietii, docherii nu mai încarca vapoarele cu spinarea. Doar minerii mor tot în fundul pamântului, dar tragedia este considerata, ca altadata, o fatalitate. Se spune ca proletarii de azi petrec destul timp în fata televizoarelor asteptând oarecum încrezatori indemnizatia de somaj sau banii de asistenta sociala. Deocamdata miscarea indignatilor are un mesaj difuz si o tinta miscatoare. Eu, unul, cred ca starea aceasta greu de definit vine de la faptul ca multi dintre noi nu mai stim de unde vine raul. Ofer cititorilor un punct de plecare pentru a accepta aceasta ipoteza. Reproduc partial un articol al corespondentului la Londra al ziarului „Le Monde“, Marc Roche, intitulat ,,Goldman Sachs, liniuta de unire între Mario Draghi, Mario Monti si Lucas Papademos“. Citez: ,,Ce au în comun Mario Draghi, Mario Monti si Lucas Papademos? Noul presedinte al Bancii Centrale Europene (Draghi, n.n.), presedintele desemnat al Consiliului italian (de Ministri, Monti, n.n.) si noul prim-ministru grec (Papademos, n.n) apartin, în grade diferite ,,guvernului Sachs“ european. Banca de afaceri americana (Goldman Sachs, n.n.), a tesut în Europa o retea de influenta unica, sedimentata în ultimii cinci ani prin intermediul unui lant strâns, subteran, în afara atentiei publice“. Sintetizez: sa ne imaginam o clipa, scrie Mark Roche, ponderea crescânda a problematicii financiare în deciziile sefilor nostri de stat precum si deficitul de încredere si de capacitate de actiune al guvernelor noastre si veti întelege de ce trebuie sa acordam atentie unei astfel de stiri. Sa ne întrebam cât de neputinciosi suntem în fata unor astfel de manevre tenebroase. „Cine poate masura efectele politicii puse la cale de Goldman Sachs pentru recrutarea personalului bancilor centrale sau a comisarilor europeni care acum fac legea în Europa?“, citesc stupefiat în continuare. ,,Goldman Sachs, una dintre marile banci americane, este implicata în catastrofa financiara din Grecia! Si-a câstigat o reputatie de banca ce cultiva cultura discretiei. Goldman Sachs se regaseste pe traseul oamenilor politici din conducerile statelor europene care, în aceste zile, au probleme grave de faliment. În timp ce indignatii încearca sa mobilizeze retele sociale iar ziaristii se ocupa de vidul politic european, oamenii pregatiti de Goldman Sachs fac marile jocuri ale falimentului“. Mai departe: ,,Pe de o parte, statele ajuta bancile si aplica politici de austeritate. Pe de alta, bancherii si investitorii, care nici macar nu le multumesc (pentru aceasta interventie, n.n.), continua sa provoace avalansa datoriilor suverane si încaseaza bonus-uri uriase în ciuda fraudelor si erorilor lor strategice. La mijloc se gaseste populatia lovita de crize si de somaj. Si cei care s-au  revoltat în aceste ultime luni la Londra, la Roma, la Atena si în alte locuri din lume sunt aruncati în închisori pentru ca au furat o sticla de apa sau au campat pe domeniul public“. Numai atât si este de înteles cum de indignarea sa nu poata fi corect orientata. De unde si dificultatile de întelegere a noilor forme de manifestare în strada a nemultumirii. Dupa unii, miscarea indignatilor, destul de raspândita acum, ar fi o prelungire în linie dreapta a revoltelor initiate de ,,primavara araba“. Unii cred ca ,,indignarea“ este o miscare declansata sub control tocmai pentru a fi evitata latura violenta a revoltelor arabe, în ebulitie si astazi. Adica un fel de supapa. Indignarea se manifesta diferit la Paris fata de Madrid, la Londra fata de Washinghton. Revoltele violente de la Roma sau de la Atena nu pot fi încadrate, deocamdata, în acest tip de reactie oarecum mai pasnica. O evolutie a mesajului initial este de observat. De aceea seratele calme si civilizate ale tinerilor care ramâneau în corturi cu saptamânile se metamorfozeaza. Într-o ordine logica putem socoti ca indignarea este mai putin decât revolta si înca si mai putin decât revolutia.
Cât de mult ne putem indigna? Nu foarte mult si, oricum, ceva mai putin decât daca ne-ar trece prin cap sa ne revoltam. În termeni de guvernare, indignarea este permisa sau suportata pâna la marginile intereselor. De aici încolo intervin câteva obstacole peste care nu se poate trece cu usurinta. La New York a intervenit politia în forta, în numele legii. A cui lege? Atunci, în numele interesului si al ordinii publice. Dar demonstrantii tocmai asta cer: mai multa ordine în treburile publice, de la finante pâna la asigurarea unei perspective sociale, iar pe Wall Street ordinea si legea au fost facute pres. Dintre cei care au încalcat-o numai un bancher a înfundat puscaria. Toti ceilalti au ramas cu miliardele. Motive pentru controlul sau anihilarea demonstrantilor sunt destule. Daca nu, ele pot fi improvizate. Un cardinal la Londra le-a cerut indignatilor sa-si strânga corturile din fata catedralei unde pastorea sub pretext ca împiedica oficierile religioase. Mai departe, a fost rugamintea lui. Adica mai departe de Dumnezeu! În alte parti sunt puse la cale încaierari prin scandalagii platiti, infiltrati de politie pentru a oferi pretext de interventie. Bruma de mesaj al indignatilor poate fi astfel spulberata cu bastonul. Cum nu a reusit sa puna stavila furtului si coruptiei care îi oripileaza pe pasnicii indignati, democratia face înca apel la baston! Indignatii cer, în numele ordinii si democratiei, sa nu mai fie furati. Cer si se muta de ici colo, în piete publice sau se asaza pe scarile bancilor luxoase. La Londra politia abia a facut fata manifestatiilor. La Dublin, la Madrid, la Lisabona, nemultumirile sunt manifestate oarecum calm. La Paris indignatii s-au adunat în cartierul Défense unde sunt concentrate institutiile financiare si bancare. Fortele de ordine au intervenit, i-au încercuit si au trecut la interpelari. Cine stie, vor avea un alt noroc când vor începe anuntatele miscari sindicaliste de toamna. Manifestatiile de la Atena si de la Roma ar putea si ele oferi un model. La Atena studentii si-au adus aminte de rezistenta pe care predecesorii lor au opus-o dictaturii coloneilor la 17 noiembrie 1973. Atunci s-a lasat cu varsare de sânge. Deocamdata nu s-a mers atât de departe, dar faptul ca ziua aceea de mijloc de noiembrie este aniversata anual probeaza ca memoria istorica functioneaza. Dupa doua luni de la initierea miscarii Occupy Wall Street au aparut ciocniri între indignati si politia americana. Si, evident, arestati. La New York, 250 din rândurile sindicalistilor si studentilor adunati în Piata Foley si pe pista biciclistilor de pe Podul Brooklyn; la Los Angeles mai putini, 73, la Universitatea Berkeley de lânga San Francisco, 20, la Portland 34. Intoxicati cu gaze lacrimogene, manifestantii din Seattle, Dallas si Washington au strigat: ,,Nu ne puteti opri, o alta lume este posibila. Noi suntem cei 99%. Vrem sa va facem sa ne ascultati dorintele, sa ne cunoasteti frustrarile!“. Acest mod civilizat de manifestare a revendicarilor a lasat loc suspiciunilor potrivit carora miscarea indignatilor ar fi o supapa, o alternativa sub control la violentele de strada de tipul celor din lumea araba. Altii cred ca mesajul moale se datoreaza disparitiei claselor cu potential revolutionar. Marx le numea proletariat. Fochistii au camasi albe, pescarii beau gin în pub-uri, docherii admira macaralele care încarca poverile. Clasa muncitoare de azi se delecteaza cu filmele de la Hollywood unde violenta este deliberat împinsa pâna la insuportabil. Crima în numele binelui este indusa ca lectie. Modelul american este virtual, fabricat constient ca închipuit si impus pentru a ne face sa presupunem puterea posibila sau ideea de forta. Un superman care zboara peste blocuri fascineaza, dar ramâne inaccesibil pentru omul de rând tratat subtil de naiv, usor de manevrat, de înregimentat sau, si mai grav, de imbecil. Între comisarul politic sovietic de altadata (care avea solutie la orice) si politistul american propus acum ca justitiar (care împusca din trei în trei minute!) diferenta o face fariseismul ideologic, în cazul primului, si ipocrizia doctrinara, în cazul celui de-al doilea. Ambele sufera de inadecvare la ordinea democratica.
Sa refacem legatura cu indignarea generatiilor de azi. La prima vedere, gradul de risc al acestei noi forme de protest pare redus. De la miscarea indignatilor la revolta este cale buna de strabatut, dar cine poate garanta ca nu va fi parcursa si asta? Invocarea disparitiei claselor cu potential revolutionar are o acoperire, dar nu ofera si o garantie. S-ar putea ca Occupy Wall Street sa urmeze tehnica agentiilor de rating de tipul Standard & Poor’s, sa depaseasca moliciunea de acum si sa faca valuri. Aparitia agentiilor de masurare a sanatatii economiilor statelor nu a fost de nimic anticipata. Unii constata abia dupa ce acestea au facut atâta rau ca nici macar nu sunt necesare. Si, totusi, ele au aparut, exista si tulbura totul: piete, finante, banci, guverne, state. O gaselnita mai dubioasa pentru favorizarea  speculatiilor devastatoare la care recurg cei ce nu se vad, dar au putere chiar ca nu se putea imagina. Din pacate si în acest caz democratia functioneaza ca o plapuma calduroasa trasa peste pacatele marilor speculanti. Asta indica, spre disperarea noastra, cât de vulnerabili suntem într-o democratie agresata de prea multe boli. Si nu dintre cele de care te poti feri cu o aspirina sau cu un vaccin. Regimul politic pe care îl produce democratia, adica cel al guvernarii poporului fie direct, fie prin reprezentanti alesi, nu dispune de pârghii suficient de solide pentru a bloca o agresiune atât de puternica, atât de oculta si atât de eficienta precum ne este dat sa constatam ca o reprezinta bancile si agentiile de rating.
De aceea, cred ca nu trebuie sa aruncam cu pietre în miscarea indignatilor. Aceasta a obtinut un prim succes prin impunerea ca model. Si un al doilea, obtinut chiar în tara în care s-a nascut, Spania. Aici, recent, indignatii au boicotat alegerile declansând, prin ricoseu, un absenteism mai mare decât se putea astepta clasa politica spaniola. Este un câstig cel putin moral. Ca sa fie mai bine înteles acest aspect, recititi macar atât cât am reprodus mai sus din articolul lui Marc Roche de la „Le Monde“.
Si, indignati-va. Daca se poate, fara moderatie!

P.S. Ma întreb câti dintre ministrii români care, la încheierea mandatului guvernamental, au loc asigurat la Banca Mondiala sau la Fondul Monetar International nu vor fi facând parte, vorba lui Marc Roche, si din ,,Guvernul Sachs“!?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper