Bucurii pentru copii X 7 (II). Ba pentru adulti!

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Am facut deja o trecere in revista a paletei largi de evenimente din cadrul Festivalului International de Animatie „Bucurii pentru copii. Spectacole de colectie“, organizat de Tandarica. Daca saptamâna trecuta incheiam cu cea mai recenta „bucurie pentru copii“, premiera „Alice in Tara Minunilor“, de data aceasta ma voi opri la doua dintre spectacolele care i-au delectat pe cei mari. La fel ca in fiecare an, si la editia aceasta, un numar important dintre spectacolele invitate in festival s-au adresat adultilor. Cele mai multe au propus un tip de entertainment realizat prin mijloacele  animatiei. A existat insa si un exemplu in care limbajul cu pricina a slujit coborârii intr-o zona mult mai consistenta a reflectiei: „Bruno Schulz – Istoria imaginatiei pacatoase“.
Play Shakespeare
Un spectacol care a mixat inventivitatea ludica cu numeroase referinte culturale a fost productia Teatrului Tandarica, „Play Shakespeare“ in regia lui Cristian Pepino si scenografia Cristinei Pepino.
Orice tehnica sau limbaj pasibile de resursele unui comic savuros s-au dovedit de bun augur pentru regizorul Cristian Pepino. Pe locul intâi, cel putin in ordinea aparitiilor, s-a numarat tehnologia de azi pe care regizorul si scenografa Cristina Pepino, o surprind cu un ochi buclucas. Jocul cu trimiterile culturale plus informatiile care ajuta povestea sa curga inainte se retrag preponderent in video. Aici, unde genericul curge ca la film, se gaseste un mix de elemente narative, text explicativ, plus detalii despre cadru, atunci când din timp in timp se zareste castelul. Daca video nu e, umbre cu siguranta veti gasi, caci colturile ecranului sunt decupate când intr-o parte, când in alta pentru a lasa publicul sa vada groaznice dueluri. Mai târziu, când papusile se vor lupta cu sabiile, o vor face deja „in carne si oase“, caci batalia se va da corp la corp.
Nuanta ironica se subintelege. Creatorul spectacolului construieste umorul cu mijloace fine, ca de exemplu vesela acolada peste timpul lui Shakespeare, in care Romeo si Julieta erau jucati de actori de acelasi sex. Asemenea obicei azi nu poate decât sa se umple de conotatii simpatice, mai ales ca ambele personaje, artisti la vedere, poarta peruci blonde de irezistibile dive. Papusele mici si mari, corpuri de actori in marime naturala si câte un mixtum compositum din interpret plus papusa sporesc infinit comicul. Trupuri mici de papusici lipite de actori, de sub cap pâna la brâu, biciuiesc perceptiile normale si stârnesc râsul. Nu e singurul caz de inversare a regulilor fizice si a terfelirii comice a dimensiunilor. Un alt actor tine in mâna o piesa de arhitectura, la fel de celebra ca si eroii, balconul din „Romeo si Julieta“, peste care troneaza capul Julietei-barbat in marime naturala.
Poezia shakespeareana din replicile celor doi amorezi deveniti prototip in istoria literaturii e inlocuita integral de triluri pasaresti ba infocate, ba dezamagite, ba suparate, ba efervescente. O intreaga suita de afecte, rizibile datorita limbajului primar, straluceste in dialogul indragostitilor. Mai ales ca regizorul pluseaza situatiile din acest filigran comic. „Tinatorul“ de balcon e la rândul sau indragostit pe muteste de Julieta si gelos – se vede de la o posta, din grimase –, pe Romeo. Lucrurile evolueaza de un comic nebun cu ajutorul actorilor Mihai Dumitrescu, Cristian Mitescu, Marin Fagu, Geo Dinescu, Roxana Visan. Intimitatile de dupa perdea intre Romeo si Julieta devin subiectul unei noi situatii comice. Plin de poante, spectacolul se joaca neintrerupt cu referintele culturale pentru a se termina nici mai mult, nici mai putin cu baletul de lebada patetica al celor doua fete in tutu alb  dansând involburat pe muzica lui Prokofiev.
Nu stiu daca tehnica teatrului in teatru sau a filmului in film are ca echivalent in cazul de fata pe cea a laptop-ului in laptop. Fapt e ca in partea a doua a spectacolului, in „Hamlet“, fantoma il va pune la curent pe printul Danemarcei tot cu ajutorul suportului video. Acesta se dovedeste fundalul perfect care reia – cu linii ingrosate –, asasinarea regelui. Pretext foarte potrivit pentru un comic noir care tâsneste din spatele recuzitei cu armament greu, puscoace si mitraliere si din parodia la adresa filmelor cu poc-poc. Dar, sa recunoastem, noir-ul se refera mai ales la constructia papusilor. Hamlet e un pusti trecut bine prin look-ul si machiajul lui Marylin Manson. Nici Claudius si frumoasa lui Gertrude nu o duc mai bine, caci noul rege e o matahala agresiva iar aleasa sa o papusa boccie, balcâza si betiva. Si, nu v-ati fi asteptat, culmea ingenuitatii din istoria teatrului, Ofelia, arata urâta ca o cotoroanta. Scena cu nebunia ei e irezistibila. Fata danseaza hard-rock ca o apucata, da de pamânt cu rochia somptuoasa, apoi ii trage un dans strasnic din buric spre stupoarea reginei si bleojdirea ochilor la proaspatul rege.
Asa intelege regizorul sa rastoarne orizontul de asteptare shakespearean. Praful si pulberea se aleg de toate retetele, chiar si de cele cu morga si prestanta poetica a marelui Will. Dramaticul e bine tavalit in sos comic, cum se intâmpla in secventa video in care Ofelia isi da duhul in apa. Sau in scena de la cimitir, aceea celebra, cu „Sarmanul Yorick“, care aici beneficiaza de acorduri de film de groaza si suspans. Râsul personajelor e draconic, iar muzica din „Thriller“ nu poate stârni decât pasi de moonwalk spre hohotele spectatorilor. In felul acesta, cu poante proaspete, regizorul Cristian Pepino isi improspateaza instrumentarul artistic la fiecare scena. Evident, un loc de cinste il vor ocupa obiectele comice de felul clondirului cu cap de mort din care Claudius toarna otrava pentru Hamlet. Cupa letala va fi rezervata printului printr-o placuta pe care sta scris numele lui, ca la summit-urile politice.
„Bruno Schulz, istoria imaginatiei pacatoase“
Dintr-un gen cu totul diferit, pe care numai limbajul animatiei il alatura precedentului spectacol, face parte „Bruno Schulz, istoria imaginatiei pacatoase“ de la Teatrul Pinokio din Lodz, Polonia. Spectacolul este semnat de Konrad Dworakowski, iar scenografia de Andrzej Dworakowski.
In mijlocul scenei, o stiva mare de carti strâns legate pe care actorii le vor muta de colo-colo, pare sa adaposteasca invatatura lumii. In spate, picioare din ghips si mulaje de fete. De pe fata unui barbat cade masca. Mâini vii se plimba pe chipul personajelor aproape sa le vrajeasca. Pânza de pe fruntea unuia dintre barbati devine un minuscul ecran video. Pe o pagina dintr-o carte imensa, un om proiectat urca de zor, in patru labe. Mai incolo, un ochi se catara pâna ajunge intr-un triunghi. Clipeste si arunca priviri in diferite parti. La final, ochiul de deasupra tuturor se va transforma intr-unul de papusa pentru ca apoi sa se inchida. Spectacolul polonez pune in alerta atentia vehiculând cu simboluri usor recognoscibile care dau greutate si consistenta. Fara a fi doar decorativ, cum se intâmpla adesea, mixul de imagini video capata susbstanta.
Doi barbati se asaza la masina de scris, bat la doua mâini, apoi scot foaia si o mototolesc. Joc cu memoria sau consemnarea istoriei si, implicit, a deformarilor sale? Prizam ghemoatoace de cultura, ghemotoace de istorie, ghemoatoace de religie. Aerul bizar-enigmatic al spectacolului nu se dilueaza nici o clipa, sporit de simboluri ale intelepciunii si initierii, precum matusa oarba care citeste cu mâinile. Framântarea personajelor, vria cartilor mutate incolo si incoace alterneaza cu scene de miscare firava. La rastimpuri, din off, se aude un text poetic-criptic, despre un tata/demiurg. Sau despre Materia B care pulseaza de posibilitati nesfârsite. Tema Dumnezeului care se indeparteaza tot mai mult de oameni, a unui Deus absconditus sau a unui tata pe care fiul si-l aminteste „divizat in mii de parti“ sudeaza cuvântul peste imaginile din spectacol.
„Istoria imaginatiei pacatoase“ reface metaforic parcursul luciferic. De data aceasta Dumnezeu are chef sa creeze omul dupa chipul si asemanarea manechinului, indragostit mai putin de continut si mai mult de forme. Imperativul se pliaza perfect peste epoca noastra, asa ca personajele pot incepe jocul cu partile corpului (mulaje, evident) puse cap la cap fara nici o deferenta pentru ordinea fireasca a trupului. Limbajul animatiei ofera multiple niveluri de expresie, ca jocul cu alternanta dintre partile corpului viu al interpretului si mulajele amintite sau paralelismul, in anumite scene, dintre capul actorului si cel al papusii.
Un barbat socoteste din greu cu abacul. Atentia ii e atrasa din ce in ce mai mult de trupul sotiei care intinde rufele la uscat. Din aceasta istorie cu arome metafizice nu lipsesc nici scenele cu iz erotic, când frust-arhaice, când moderne. Un alt barbat isi va dezmembra literalmente partenera-papusa pâna ce din ea nu va mai ramâne decât fata. Poate pentru ca memoria subiectiva retine doar elementele esentiale?
Indubitabil, in montarile pentru adulti, limbajul animatiei bulverseaza orizontul de asteptare al publicului obisnuit cu paradigma teatrului clasic. „Bruno Schulz, istoria imaginatiei pacatoase“ ramâne in cea mai mare parte un spectacol straniu la care spectatorul – curios si incitat –, simte nevoia sa-si puna sensibilitatea si mintea la contributie. Ca sa-l pipaie si sa-l inteleaga.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper