Beirutul, dincolo de violenta

Un articol de RODICA GRIGORE

Rawi Hage, Jocul lui De Niro, traducere de Irina Vainovski-Mihai, Bucuresti, Editura Leda, 2009.

 

Nascut în anul 1964, la Beirut, scriitorul Rawi Hage a trait în mod direct dureroasa experienta a razboiului civil din Liban, marturisind el însusi, într-un interviu, cum, pe când era copil, nu putea nici macar sa iasa din casa ca sa se joace cu prietenii sai, „caci niciodata nu stiai unde aveau sa cada bombele si de unde avea sa vina moartea.“ Stabilit, ulterior, în Statele Unite ale Americii, iar apoi în Canada, Hage a fost recompensat, pentru creatiile sale literare, cu prestigioase premii, romanul lui de debut, „Jocul lui De Niro“, aparut în anul 2006, fiind distins chiar cu importantul International IMPAC Dublin Literary Award. Având actiunea plasata pe fundalul violentelor dintr-un Beirut unde timpul pare a se mai masura doar dupa frecventa bombelor fortelor combatante, cartea aceasta, nu o data dura si nemiloasa – atât la nivelul evenimentelor relatate, cât si la acela al stilului – tinde sa se apropie si de domeniul istoriei, autorul dând senzatia, pe alocuri, ca si-a propus nici mai mult, nici mai putin decât sa umple toate golurile din istoria recenta a tarii sale. Cu toate acestea, el are excelenta intuitie de a nu încerca vreodata sa traga concluzii definitive sau sa afirme ca s-ar afla în posesia marilor adevaruri – fie ele ale istoriei sau ale memoriei – alegând, în schimb, sa descrie cât se poate de exact o lume marcata de razboi si sa construiasca o galerie de personaje credibile, nu o data având un comportament ambiguu si reusind sa aduca astfel la lumina multe aspecte nestiute ale umanitatii din aceasta parte de lume.
Evident, înca de la prima lectura se disting figurile lui George si Bassam – acesta din urma fiind si cel din perspectiva caruia sunt relatate întâmplarile – cei doi prieteni siliti sa se maturizeze mult mai repede decât ar fi fost cazul si sa iasa brusc din adolescenta, doar pentru a se trezi într-un univers ostil, unde singura regula pare a fi „jocul lui De Niro“. Caci întreaga lor generatie e de-a dreptul fascinata de celebra pelicula din 1978, „The Deer Hunter“, în care Robert De Niro face un rol cu adevarat remarcabil, scenele în care se joaca ruleta ruseasca devenind, pentru tinerii din Beirutul anilor ’80, relevante pentru constituirea unei atitudini si a unui nou mod de viata, în care riscul si hazardul ocupa locurile centrale. În plus, dincolo de provocarea violentei, cei doi tineri protagonisti sunt confruntati cu o problema esentiala si au în fata o alegere care le poate schimba destinele: fie sa ramâna în Beirut si sa se adapteze, într-un fel sau altul, la aceasta lume unde totul se poate vinde (sau trafica!), fie sa plece în strainatate, având de înfruntat, desigur, singuratatea si inevitabilul sentiment de alienare într-un climat nou, condus de un cu totul alt set de valori decât cele cu care fusesera obisnuiti. Exact acesta este momentul de unde drumurile celor doi prieteni se despart, caci, daca George (care îsi aroga, la un moment dat, chiar pseudonimul De Niro) alege sa ramâna în orasul natal, sa demareze o afacere riscanta cu militiile combatante – mai ales cu cea crestina – si sa faca trafic de alcool, arme si droguri, Bassam, cel care îsi pierduse deja tatal si bunicul în nesfârsitele lupte fratricide, pleaca în Franta, preferând sa poarte, acolo, eticheta de strain decât sa se simta din ce în ce mai înstrainat în propria tara. Pe acest fond al framântarilor celor doi, reprezentantii militiilor libaneze fac raiduri la cele mai neasteptate ore, scotocind cartiere întregi în cautarea agentilor straini (si, deopotriva, a câtorva sticle cu whisky!), bombele cad pretutindeni, iar relatiile interumane sunt amenintate la tot pasul, Beirutul devenind, pe nesimtite, orasul unde nici macar iubirea nu (mai) poate dura, relatiile pe care George si Bassam le au cu fetele de care se apropie (si modul abrupt si aparent inexplicabil în care acestea se încheie, anulând orice posibila speranta) fiind întru totul edificatoare în acest sens. Capitala Libanului e prezentata, astfel, ca un oras unde, ca sa traiesti, trebuie sa lupti în fiecare clipa pentru supravietuire, autorul confirmând, prin toate detaliile pe care le ofera în acest roman, epigraful extras din gândirea lui Heraclit: „Dintr-un foc ce niciodata nu se domoleste si nu se stinge, cum ai putea scapa?“ Se dovedeste, asadar ca, asa cum Bassam nu ezita sa repete, „e absurd sa mai crezi în viitor“ ori sa-ti mai pui sperantele într-o ipotetica pacificare, câta vreme e din ce în ce mai clar ca oamenii însisi vor iesi atât de schimbati din acest razboi, încât e greu de crezut ca viata va mai fi, la Beirut, asa cum fusese înainte. Totul e, deci, si nu numai la cazino, o ruleta ruseasca, iar viata oricui poate fi curmata în cele mai neasteptate momente.
Scris într-un ritm alert si beneficiind de numeroase secvente care pe drept cuvânt pot fi numite cinematografice, dar si de o delicatete a tonului care, în multe pagini, ne duce cu gândul la poezia araba sau la maestrii liricii franceze, romanul lui Rawi Hage pare a trimite, uneori, prin ambiguitatea cautata, la acel univers al confuziei si al razboiului creat de Michael Ondaatje, desi, e adevarat, fara sa atinga profunzimea sau efectul de trompe l’œil din „Pacientul englez“. Cu toate acestea, povestea rezista, iar cei doi protagonisti sunt construiti cu o siguranta uimitoare pentru un roman de debut. Caci, chiar având, pe alocuri, aparenta unui western sau a unei istorii cu gangsteri – asa cum exista atâtea în literatura sau cinematografia americana – „Jocul lui De Niro“ cucereste si îsi „prinde“ cititorul de la bun început, poate mai ales prin autenticitatea exprimarii si a actiunilor lui George si Bassam, cel care va ajunge într-un Paris unde va fi silit sa realizeze aproape instantaneu ca viata e si aici o lupta, chiar daca nu neaparat purtata cu pusca, dar si ca ruleta ruseasca se practica, uneori – si, poate, într-un mod mai periculos – chiar si fara gloante. Furia lui Bassam, ajuns în mijlocul acestui Paris prea putin dispus sa-l primeasca cu bratele deschise duce cu gândul la atitudinea revoltata si violenta a tinerilor descrisi de Anthony Burgess în „Portocala mecanica“, dar aceasta va fi potolita prin dragoste, odata cu întâlnirea pe care Bassam o are, în Orasul-Lumina, cu frumoasa sora vitrega a lui George. Si, oricât ar putea sa para de paradoxal, sectiunea aceasta, care ar fi putut extrem de usor sa cada în schematismul lacrimogen al atâtor povesti de dragoste din romanele ultimilor ani, exprima cel mai bine umanitatea lui Bassam si îl salveaza pe acesta – în primul rând ca personaj literar care, abia acum, îsi capata întreaga consistenta. Astfel, el reuseste sa se desprinda de obsesia mortii (tangential chiar a suicidului, caci tânarul citeaza faimoasele cuvinte ale lui Camus referitoare la „singura problema cu adevarat serioasa a filosofiei“, si anume sinuciderea, idee care îl marcase ani de zile) si sa priveasca cu detasare exemplarul din romanul „Strainul“ lui Camus pe care îl poarta mereu cu sine. Desigur, ecouri din acest roman camusian apar pe parcursul cartii lui Rawi Hage, caci Bassam e incapabil sa-si exprime emotiile la moartea mamei sale, pastrând, chiar si la înmormântare, o atitudine detasata.
Esentiala ramâne, însa, strategia pe care o adopta Bassam atunci când sora lui George, iubita sa, îl roaga sa-i povesteasca despre viata din Beirut – si despre fratele sau vitreg, pe care nu-l vazuse niciodata. Tânarul, care, anterior, nu ezitase sa repete cât de mult uraste orasul acela si cât de mult tânjeste sa scape de el, realizeaza ca, în fond, aflat la Paris, îi e dor de atmosfera Libanului. Astfel ca, alaturi de iubita sa, fascinata de lumea pe care ea însasi o zamislise în imaginatie si o învesmântase cu lumini desprinse parca din cele „O mie si una de nopti“, Bassam reinventeaza, prin cuvinte, Beirutul. Si povesteste despre parcuri si pomi înfloriti, despre oameni care zâmbesc si adora sa danseze, despre cafenele linistite, despre strazi înguste si pline de farmec, fara sa minta, caci el nu face altceva decât sa se foloseasca de un neasteptat principiu al selectivitatii, povestind, în fond, despre lumea de dinainte de razboi, o lume în care împuscaturile se auzeau doar în filmele cu De Niro sau în vreun western de moda veche. Dar, la o lectura atenta, cititorul va realiza ca, în fond, strategia lui Bassam este identica cu cea utilizata de Rawi Hage însusi, ca autor al acestei carti, caci si el a reinventat, în pagini de o pregnanta si de o autenticitate uluitoare, universul violentei care a marcat ani de zile viata locuitorilor Beirutului. Iar daca Bassam a reusit ca, prin recursul la frumusete (si cuvinte), sa se salveze spiritual si sa aiba sansa unui nou început în mijlocul unei altfel de lumi decât cea cu care fusese obisnuit, la sfârsitul lecturii acestui roman trebuie sa recunoastem ca, urmând, oarecum, exemplul personajului sau, si Rawi Hage s-a salvat de la caderea în sentimentalism sau, dimpotriva, în descrieri nesfârsite si fara vreo miza estetica ale scenelor violente prin recursul la strategiile povestirii care, chiar si fara sa fie identice cu cele din „O mie si una de nopti“, se dovedesc a fi întru totul convingatoare.

 


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper