Arborele nostru genealogic s-a „spiritualizat“

Cei care considera ca noi, românii din diapora, traim zile zbuciumate numai din cauza instabilitatii monetare, se însala profund. Politica financiara n-a reusit sa ne îngenuncheze. Cu noi s-a gresit strategia. Noi, acum, ne zbuciumam si pentru ca vin Sarbatorile. Si, a intrat în  traditie, ca de sarbatori sa ne luam jumatatile, de ce neam or fi ele, si urmasii, oricât de metisati vor fi fiind ei, si s-o pornim unii spre altii. Sarbatorim împreuna. Ne adunam din cine stie care colturi de lume în grupuri si grupulete, la unii sau la altii. Ne mâncam sarmalele cât mai multi la un loc.
Schimbari au intervenit însa în ultimii ani chiar si la acest subiect. Prin unele tari pe unde ne-a împins soarta, nu se cunoaste varza murata. În altele, femeile noastre, de la cea care curata scarile pâna la la highly skilled intellectuals, sunt prea muncite si nu mai au timp sa învârta sutele de boturi de carne în foaia de varza. Ultimii douazeci de  ani au mai redus foiala de prin bucatarii. Fiindca nu mai exista loc pe fata pamântului unde sa fi emigrat concetatenii nostri, fara sa se fi înfiintat si un restaurant românesc. Asa ca, pur si simplu, comandam menu-ul de sarbatori, ba la restaurantul „Dorna“, ba la „Ceahlaul“,  ba mai stiu eu cum se vor mai fi numind ele, pe tot pamântul.
Si ne asezam, cei veniti din patru colturi de lume, în câte-o sufragerie, la masa acoperita aproape oriunde cu o fata de masa alba cu broderii, de la artizanatele din România. La un capat de masa noi, cei plecati tineri de-acasa. Vorbind între noi româneste. Si traducându-le, cu sârg, celor cu care ne-mpartim viata, în toate limbile, ca la Turnul Babel.
La capatul celalalt, progeniturile noastre. Copiii nascuti si scoliti în emigratie, care, unii crescuti în Franta, altii în Grecia si altii la Istanbul, nu se mai înteleg între ei, fiindca niciunul nu mai cunoaste bine limba materna.
Începe ospatul. Se-aduc sarmalele. La un capat se scot flacari pe nari de pofta. La celalalt capat, copiii nostri nu se mai arata, parca, tot atât de fanatici. Ne umplem farfuriile. Dar, uite, parca si aici au aparut în ultimii ani niscai schimbari. Sotii nostri, de multe neamuri, care în tinerete ne dovedeau afectiunea prin numarul de sarmale mâncate (în stadiul de logodna se stergea pâna si sosul, cu pâine), acum par mai rezervati: „doua, multumesc, stii, în ultima vreme, am colesterolul marit“.

Cine ne-ar asculta dupa câteva paharele ce vorbim la un capat de masa, cel al seniorilor, ar putea trage concluzia ca, asa cum dorea Titulescu, s-au „spiritualizat frontierele“.  Cel putin acesta a fost sentimentul ultimilor ani. S-a vorbit despre Congresul american, unde unii dintre cei prezenti îi preferau pe unii, altii pe altii. Despre alegerile locale din Italia, unde unii dintre noi au candidat si au obtinut voturile de care aveau nevoie. Ei tineau cu tot dinadinsul sa îi reprezinte pe români la italieni. Fiindca, spuneau, generalizând, nu importa pentru cine voteaza românii stabiliti în Spania sau mai stiu eu unde, la alegerile din România. Asa cum nici în America nu a contat pentru cine vota emigrantul italian in Italia. Important era ca el sa patrunda în structurile politice ale tarii gazda. Fiindca acolo urma sa traiasca de acum încolo, el, familia si neamul lui, ca minoritate. Acolo au ajuns ei acum sa-si impuna numele, fiind oameni politici americani, proveniti din parinti emigranti de ici sau de colo. Ce sens poate avea ca cineva,  domiciliat de decenii în Franta, spunea (între doua pahare de vin românesc) un prieten de-al nostru stabilit la Paris,  ce sens ar avea ca el, din afara tarii, sa decida mersul lucrurilor din România? Dupa cum la fel de absurda i se parea cuiva si ideea ca cineva care locuieste în România, sa fie reprezentant al diasporei în Parlamentul din Bucuresti. De unde stie acesta, adica, ce însemna sa traiesti într-o alta tara decât a ta? Ce experienta avea el în acest domeniu?
Când dupa alti La multi Ani si Sa fim Sanatosi cineva invocase si faptul ca, fiecare partid din tara îsi cauta si îsi numea reprezentanti cu functii politice în diaspora, din atâta încontrare, era cât pe ce sa se sparga cheful. La o masa sarbatoreasca-n Atena. Pregatita pentru niste oameni de treaba, porniti la drum lung sa-si mânânce împreuna sarmalele. Oameni pasnici, inteligenti, raspânditi pe tot globul.

*
La celalalt capat al mesei însa, copiilor nostri nici ca le pasa de parlamentul de la Bucuresti, de reprezentantii lui în diaspora si de partide. Ei traiesc detasat, se comporta uniform si plini de indiferenta fata de problema nationala. Daca frontierele s-au spirtualizat sau nu, mi se pare înca o întrebare deschisa. Arborele nostru genealogic s-a „spiritualizat“ însa, neîndoielnic. Copiii nostri mai raspund din când în când îndemnurilor materne, venite din celalalt colt de masa, ca sa le faca placere gazdelor si sa arate ca stiu  câteva cuvinte si româneste. Raspund si îndemnurilor paterne, relaxati, fiindca o pot face în limbile tarilor în care traiesc. Dar copiii nostri vorbesc între ei engleza. Ceea ce nu mi se pare o drama. Au o lingua franca, cea a vremilor lor. Daca ar fi trait în urma cu un mileniu, apelau poate la greaca sau la latina. Daca le-ar fi fost dat sa traiasca peste câteva sute de ani, ar fi vorbit între ei mandarina. Ei traiesc însa epoca lor si se pot întelege între ei prin engleza.
Nu o data am tras cu urechea la ei. Neinteresata atât cum vorbeau. Ma interesa ce vorbeau.
Astfel, la ultimul Craciun, de exemplu, am fost fascinata, între sarmale si friptura de curcan, de extazul fetei prietenior mei din Elvetia si al baiatului celor de la Berlin. Se vedeau pentru prima data. Si se comportau de parca s-ar fi cunoscut de când lumea. Aveau tot ce putuse sa le dea Dumnezeu în comun. Scoteau sunete fericite, se îmbratisau din priviri, spuneau niste nume, aruncându-le ca pe niste petarde, parca, de la unul la altul, nume pe care eu niciodata nu le mai auzisem. „Pe asta îl stii?“ „Da, a concertat si la noi“. Bucurie, întinsa pe toata fata, gata, existau premizele unei prietenii. „Piesa asta a cântat-o?“ „Sigur ca da. O am înregistrata.“ Extaz. „Si eu, am coborât-o de pe you tube“. Lesin de placere. „Dar pe cd o ai?“ Ultima provocare. „Sigur, si mai am copiate si din cd-ul…“ Fericirea era coplesitoare. „Si cânta doar din gura sau si la baterie?“ „Si la baterie“ Surpriza. „Si era îmbracat în piei?“ Peste orice asteptari. Ochii le râdeau, obrajii le luasera foc. Îsi dadeu pe servetelele de pe masa emailuri. Îsi recomandau linkuri pe internet. Provocatori. Excitati.

*
Ma pregatesc sa-mi primesc musafirii. Si ma gândesc la „spiritualizarea frontierelor“, fenomen al carui martor este generatia mea. Ma mai gândesc si ca nu m-as mira ca cei doi tineri extaziati de anul trecut sa-si anunte anul asta casatoria. Erau atît de fericiti! Comunicau atât de profund! Si atât de total! Nu m-as mira sa se lase cu nunta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper