93 de ani de la 1Decembrie 1918

S-au împlinit nouazeci si trei de ani de la Marea Unire. Pentru România acestor noua decenii, ca si pentru majoritatea statelor influentate de marile schimbari ale lui 1918, conditiile geopolitice au ramas aceleasi, în natura lor. Între instinctul de supravietuire si presiunile fortelor disjuncte care au actionat pe axa Est-Vest a continentului, aproape toate au avut de facut alegeri împotriva istoriei lor sau a logicii si, tot asa, au avut de suportat consecintele drastice ale alegerilor pe care altii le-au facut, calcându-le în picioare istoria, identitatea si aspiratiile de dezvoltare în tipare modelate pe specificul cultural si social al locului. Ceea ce s-a schimbat, însa, si nu în bine, este modul în care societatea româneasca si personalitatile ei si-au asumat spatiul libertatii pe care istoria l-a creat.
Marea noastra Unire, din 1 decembrie 1918, a venit ca urmare a primeia dintre cele doua tentative de sinucidere a Europei modernitatii, care au fost razboaiele mondiale. În secolul XX, societatea europeana, si cu ea cea româneasca, a fost mai mult bântuita de moarte decât de viata, iar spatiul libertatii a fost constant restrâns, pana la prabusire.
Dupa anul 1989, am trait cu totii speranta ca arcul libertatii, deschis mai larg ca oricând de la crearea României moderne, va defini destinul nostru european si euroatlantic, reasezat în noul spatiu favorabil, al schimbarilor geostrategice.
Suntem, în continuare, precum în secolul XX, însa prea stapâniti de instinctul distrugerii. Vanitatea, în rândul elitelor intelectuale, este mai puternica decât instinctul binelui national. Continuam, în sinea noastra, sa ignoram, sa dispretuim Statul, sau sa-l instrumentalizam în numele puterii, asa cum a facut-o regimul comunist, împotriva caruia ne-am ridicat. Libertatea se exprima, în arena publica, mai mult prin agresivitate si badaranie, decât prin etica si comportament institutional corect.
Pentru a schimba modelul de cârmuire, pentru a limpezi si a face institutiile fundamentale ale Statului sa fie complementare, pentru a realiza diferenta între a fi om de Stat si a fi om politic, este nevoie de o anume cultura politica, bazata pe respectul valorilor, de o textura psihologica, în societatea româneasca, permeabila la ideea de respect fata de binele public. Generatia care a facut Marea Unire stia ce înseamna aceasta diferenta.
Altminteri, probabil ca 90% dintre cei care comenteaza realitatea zilei vor fi oricând de acord ca Marea Unire din 1918 a fost o opera benefica pentru România si ca cei care au înfaptuit-o au fost lideri locuiti de viziune. Cu greu am gasi pe cineva care sa nu fie de acord ca, astazi, situatia nu mai este, nici pe departe, aceeasi. Doar ca nimeni nu va spune de ce: pentru ca atunci exista un respect intrinsec fata de institutia Statului, care era întruchipata, servita si îmbogatita de institutia Casei Regale si nu ipotecata tranzactiilor politice. Fiindca atunci exista o diferenta între un sef de Stat si un sef de partid, de Parlament sau de Guvern. Fiindca atunci etica însemna ceva, tinerea cuvântului dat era o performanta care „nelinistea“, iar spiritul de raspundere si generozitatea erau un fel de mortar aflat între caramizile institutiilor. Chiar daca ele, institutiile, nu erau la momentul 1918 atât de democratice precum astazi, la nouazeci si trei de ani distanta.
Echivocul, lipsa limpezimii institutionale si lipsa de complementaritate a institutiilor creeaza vulnerabilitate în realitatea româneasca acum, la peste noua decenii de la Marea Unire. În decembrie 1989, în timp ce comunismul se prabusea cu varsare de sânge, biblioteca lui Carol I, care însemna exact legamânt european si constiinta de sine a României, era mistuita de flacari. Ca si cum cineva facea cu ochiul catre istorie si comenta pisicher: democratie da, identitate si institutii nu!
În ultimii douazeci si doi de ani, anticomunismul a supravietuit comunismului, tot asa cum antimonarhismul a aparut dupa ce a disparut monarhia. Spirite alese ignora sau dispretuiesc regalitatea din România, dar vor sa stearga urmele dictaturii comuniste din mintile noastre. Ei doresc democratie si libertate, în timp ce Statul si coerenta institutionala nu le spun mare lucru.
Daca institutiile ar fi puternice, respectate de cei care le servesc si coerente, atunci coruptia ar scadea. Institutia nu are cum sa mearga daca cel care o serveste este talentat si inconsecvent, erudit si iresponsabil sau clarvazator si imoral. Aceste pete de culoare sunt posibile la nivel individual, nu însa si la nivel institutional.
În lumea euroatlantica, interactiunea dintre clasa politica, oamenii de afaceri si mass-media este libera si inevitabila. Dar daca ea se manifesta într-un climat în care etica institutionala este dispretuita sau ignorata, atunci interactiunea devine un fel de mâl, în loc sa fie un mediu proteic al ideilor si libertatilor.
Este de înteles ca oamenii politici nu au cum sa se simta tentati sa rezolve chestiunile fundamentale ale natiunii, fiindca temele solide sunt întotdeauna pe termen lung, iar ei sunt alesi pe patru ani. Tot ce este fundamental este de lunga durata. Dar atunci, diferentierea între omul de Stat si omul politic, între valorile si ritualurile statalitatii si virtutile democratice, diferenta între leadership-ul statal si cel politic ar trebui sa fie înteles, mai ales de catre cei inteligenti si eruditi.
Continua sa nu se faca o legatura între înlocuirea monarhiei cu republica si impunerea totala a comunismului la 30 decembrie 1947 si evenimentul cel mai grav al acelei zile: înjunghierea Statului român si înlocuirea lui cu o grupare de indivizi care raspundeau comandamentelor altcuiva. Diferenta dintre instalarea comunismului si sfarâmarea statalitatii unei natiuni este echivalenta cu diferenta dintre confiscarea si incendierea unei case.
Nu toate dictaturile au sfarâmat institutiile existente înaintea instalarii lor. Unele dictaturi, dimpotriva, au întarit institutiile îngrijorator de mult. Comunismul în varianta româneasca a facut praf fibra statalitatii si a îngenuncheat complet Establishment-ul. Iar instinctul binelui si uneori chiar bunul-simt pur si simplu s-au pierdut ca reflex, ca practica publica. De aceea, noi, cei de dupa nouazeci si trei de ani de la Marea Unire, putem face critici fulminante împotriva coruptiei si apucaturilor staliniste din România anului 2011 iar apoi, în aceeasi zi, sa trecem prin fata statuii lui Carol I, din Piata Palatului, si sa îi criticam amplasarea. De parca biblioteca, palatul si statuia nu ar fi bucati de geopolitica, de viziune statala, ci bunuri de consum cultural ajunse prin hazardul istoriei în Piata Revolutiei. Acest fapt îmi aminteste de o gluma a Ducelui de Edinburgh, care citeaza afirmatia unui turist american: „Eu nu înteleg de ce au construit astia castelul Windsor atât de aproape de aeroportul Heathrow“.
Faptul ca institutiile publice din Capitala nu se mai afla, aproape niciuna, în cladirile lor traditionale nu este un semn de modernism, nici de pragmatism. Este o confuzie strategica, o slabiciune identitara. Institutiile si relatiile dintre ele au nevoie sa fie recladite nu numai la propriu, ci si la figurat. Iar apoi, ele au nevoie sa fie respectate.
Remarcati ca singurele institutii aflate înca în „casele“ lor originale sunt cele care  sunt apolitice si extrapolitice: banci (Banca Nationala a României si Casa de Economii si Consemnatiuni), Biserica, în România predecesoare a organizarii statale, Armata si Academia, organism de esenta meritocratica si nu republicana.
Casa Regala este astazi, la peste noua decenii de la Marea Unire, aproape de societatea româneasca profunda. Si aceasta pentru ca exista o legatura neconjuncturala, continua, între regalitate si institutii, între regalitate si statalitate, între regalitate si cârmuire. La 145 de ani de la crearea ei, în ochii a mai bine de doua treimi dintre români, Casa Regala are relevanta, în timp ce Statul român este, conform unui sondaj european, pe unul dintre ultimele locuri la eficacitate si relevanta. Armata si Biserica se bucura de încrederea a 80-90% dintre români, dar acest lucru este si pentru ca institutiile publice nu sunt respectate de cei care le servesc.
Unii contemporani considera ca lumea viitorului globalizat va depinde de tehnologie, institutii si valori. Un motiv în plus sa urmarim, de aici încolo, evolutia institutiei publice, nu a destinului individual al liderului politic. Nici spectacolul lui autonom si fara orizont. România, ajutata de o buna parte din elita ei intelectuala, a experimentat în ultimii ani un bolnavicios exercitiu de admiratie sau ura fata de indivizi politici, în loc sa încurajeze structura europeana a institutiilor si comportamentul corect fata de ele.
Nevoia de a fi flatat, ca si ura, dispretul, vanitatea, intriga si gelozia sunt creatoare de emotii, nu de institutii. Ele sunt limbajul indecent al „privatului“ care a napadit „publicul“. Acum nouazeci si trei de ani, Marea Unire s-a facut cu viziune, nu cu vanitate. Ea s-a înfaptuit cu strategii si institutii, nu cu umori, lasitate si gelozie personala.
Învatatura lasata de Ferdinand si Maria, de oamenii politici sau de românii care au murit cu sutele de mii în Primul Razboi Mondial este ca institutia si valorile sunt singurele care conteaza în gravele momente istorice, ca si în norocoasele momente istorice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper