„Sarmanii cu sufletul“ si „bietii de pacate“

Un articol de ANDREI IONESCU

Motto: „Si numai asa se putea linisti biata mama de raul nostru,  biata sa fie de pacate.“
(Creanga)

În încheierea articolului anterior am recurs la exemplul: „Fericiti surumanii sufletesti, ca a celora iaste împaratia ceriurilor“ (N.T.1648), din Predica de pe Munte („Sermo in monte“, Luca 6,20). În versiunea la care recurgem de obicei, cea tiparita cu aprobarea Sfantului Sinod al BOR, versetul 20 suna astfel: „Fericiti voi, cei saraci, ca a voastra este împaratia lui Dumnezeu“ = „Beati pauperes, quia vestrum est regnum Dei“. Avem aici, în acest verset, înmanuncheate strans, trei cuvinte pe care, grosso modo, le putem socoti sinonime. Cuvintele sunt: „biet“ (provenit din adjectuivul latin „beatus,a,um“ = fericit), „sarman“ (din „sermo, nis“ = cuvant, porunca, legamant) si „sarac“.
Sub aspect etimologic, ne ocupam astazi numai de sinonimia „sarman“ – „biet“, deoarece ambele cuvinte provin din latina. De sinonimia „sarman“ – „sarac“ ne vom putea ocupa alta data, la vremea potrivita, dat fiind ca, în cazul acestei perechi, primul cuvant e latin, dar cel de al doilea nu e latin, ci getic, iar asta e, bineînteles, o alta poveste, careia nu i-a venit înca randul. Abia dupa o prealabila incursiune în spatiul lingvistic moeso-getic (sau gotic) vom putea relua dinamica de opozitii complementare care se scurtcircuiteaza la interesctia a doua planuri de referinta – lumea aceasta si lumea de apoi – si anume: „bogat“ – „sarac“, „fericit“ – „nefericit“, „norocit“ – „nenorocit“, cu norocul bun si cel rau, cu sorocul, sorocirea (ursita) si saracirea (scapatarea), cu cei care-si sfintesc norocul si cei care-si vad de saracie.
Sa vedem cateva contexte în care îsi afla explicatia evolutiile semantice nu o data surprinzatoare, însa numai la prima vedere. Acest caracter neobisnuit, paradoxal, surprinzator, ne este semnalat chiar în textul biblic, într-un pasaj lamuritor din Psalmul 72, primul dintre psalmii lui Asaf, cel care trateaza spinoasa chestiune a impunitatii nelegiuitilor si care în latineste poarta un titlu elocvent: „Aenigma felicitatis impiorum eiusque solutio“. Sa vedem cum se dezleaga aceasta enigma. „Credinta celui drept se clatina în fata nedreptatii si putin a lipsit ca pasii lui sa se poticneasca“ (versetul 2); ajunge chiar sa-i pizmuiasca pe cei fara de lege, cand vede „pacea pacatosilor“ (3): „Pentru aceasta poporul meu se ia dupa ei si gaseste ca ei sînt plini de zile bune“ (10). Zbuciumul sufletesc si drumul anevoios de la revolta la împacare, de la neîntelegere la întelegere, merita sa fie urmarite în ampla si sinuoasa miscare sufleteasca de edificare, ce ne duce la dezlegarea enigmei (versetele 13-18): „Iar eu am zis: deci în desert am fost drept la inima si mi-am spalat întru cele nevinovate mainile mele, c-am fost lovit toata ziua si mustrat în fiecare dimineata. Daca as fi grait asa, iata, as fi calcat legamantul neamului fiilor Tai. Si ma framantam sa pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Pana ce am intrat în locasul cel sfant al lui Dumnezeu si-am înteles sfarsitul celor rai: într-adevar, pe drumuri vicleme i-ai pus pe ei si i-ai doborat cand se înaltau“. Acesta e momentul hotarator al iesirii credinciosilor din amagire, momentul „priceperii“, al dezlegarii enigmei, care le umple inima de bucurie: „ca eram fara minte si nu stiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine“ (72,22).
Perspectiva de interpretare pe care ne-o ofera textul sacru aceasta este: edificarea ce are loc dupa momentul de ratacire trecatoare. De lauda are parte sarmanul, saracul, dreptul, smeritul, si de aceea este invariabil si insistent apreciat drept „fericit“= „beatus“. Am putea socoti „fericirea“ sarmanului ca un laitmotiv ce strabate întreaga Sfanta Scriptura, ca un mesaj de prima importanta care se cere permanent subliniat, cu atat mai mult cu cat întelegerea lui e anevoioasa, iar credinciosul are nevoie de calauza si de povata. Exemplelele împanzesc textul tuturor cartilor. Sa urmarim cateva „fericiri“ dintr-un psalm al lui David (71), în care împaratul, primind judecata lui Dumnezeu, izbaveste pe sarac din mana celui puternic, si pe sarmanul lipsit de ajutor, unde în textul latin corespondentul este „pauper“. Alteori întalnim cuvintele „inops“, „humilis“, „egenus“, „iustus“: „Va avea mila de sarac si de sarman“ = „parcet pauperi et inopi“. (17,13). Apare aici ca o datorie sacra a carmuitorului grija pentru cei „sarmani“, pe care i-am vazut, într-un exemplu de data trecuta, beneficiind de o subventie de douazeci de parale pe zi din partea stapanirii. Am presupus ca acei „crestini saraimani“ primeau aceasta suma pentru meritele lor sau ale strabunilor pe campul de lupta, ca mucenici ai credintei. Vedem acum ca nu este neaparata nevoie de aceste merite si ca de milostenia din partea ocarmuirii au parte în calitate de „sarmani“ pur si simplu, adica drepti, smeriti, saraci, napastuiti. La unii dintre „crestinii saraimani“ mai sus pomeniti pot exista, desigur, antecedente de noblete scapatata (ca în exemplul cu hrisovul pastrat în unghiul cel mai ferit al casei), dar esentiala ramane conditia de „sarman“ si nimic mai mult. În fond conditia de „sarman“ este arhisuficienta, potrivit criteriului care-i împarte pe toti oamenii, fara echivoc, în buni si rai, în drepti si nedrepti, în legiuiti si nelegiuiti. Cei saraci („pauperes“) si îndurerati („dolentes“), care îl preamaresc pe Domnul, se vor mantui (Psalmul 68,30). Sa rada saracii si sa se veseleasca, pentru ca Domnul va auzi glasul lor (68,37). Toti saracii sunt asadar ai lui Dumnezeu si se bucura, ipso facto, de ocrotire, fiind „saracii poporului lui Dumnezeu“, iar aceasta norma de conduita crestina, cum arata si evolutia semantica a cuvintelor în discutie, s-a pastrat pana astazi. Întreg psalmul 118 îi „fericeste“ pe „sarmani“. Sunt fericiti („beati“) cei fara prihana, cei ce pazesc poruncile Domnului („sermones“, „iustificationes“, „iudicia“), dupa „aratarea cuvintelor“ Domnului = „declaratio sermonum“.
În Cartea lui Iov, „sarmanul“ e asociat îndeosebi cu suferinta, cu statornicia, cu îndurarea si cu smerenia. Cand Elfaz îl cearta, îi recunoaste totusi taria cu care îsi îndura suferinta sarmanul Iov: „Necazul tau e crancen! Dar cine ar putea sa-si înabuse cuvintele (sermonem)?“ Si adauga spre lauda lui: „Cuvintele tale au tinut în sus pe cei ce erau sa cada si tu ai întarit genunchii care se clatinau“ (4,4). Capitolul 5 e intitulat chiar „Fericit e omul pe care Dumnezeu îl mustra“ („Beatus homo qui corripitur a Deo“). Cand, dupa tanguire, revine la smerenie, Iov se mangaie pentru necazurile sale, cu nadejdea învierii si arata, într-o noua cuvantare („audite sermones meos“), ca fericirea necredinciosilor e nestatornica, dupa care proclama învierea celor „sarmani“ cu o credinta tare ca sarma de arama (19,23): „Cat as vrea ca vorbele mele sa fie scrise (ut scribantur sermones mei), cat as vrea sa fie sapate pe arama.“ Cu capitolul 24, care trateaza „Despre randuiala lui Dumnezeu cea tainica, dar dreapta, pentru nefericirea celor drepti si fericirea celor pacatosi“, revenim la enigma anevoie de dezlegat care a facut sa se clatine în credinta poporul lui Dumnezeu (cum am vazut în Psalmul 72), care l-a abatut din drumul drept si chiar l-a împins sa-i urmeze pe nelegiuitii nepedepsiti. Curand însa îsi da seama ca fericirea pacatosilor e nestatornica si ca de adevarata fericire vor avea parte numai cei drepti, cei sarmani, cei smeriti. „Sarmanii cu sufletul“ sau „cu duhul“ din limba veche înseamna, prin urmare, smeritii cu duhul si nicidecum „lipsiti de duh“ cum s-a putut interpreta uneori. Sintagma „smeriti cu duhul“ poate fi întalnita în Psalmul 33,7: „Aproape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul îi va milui“ = „et humiles spiritu salvabit“. Fericiti („beati“) sunt, asadar, cei smeriti, credinciosi si drepti, precum si cei care, daca n-au fost de la început asa, s-au cait la timp si au primit iertarea Domnului. Fericiti sunt „cei carora li s-au iertat faradelegile“ (Psalmul 31, 1) si: „Fericit barbatul caruia nu-i va socoti Domnul pacatul“. În niciun caz nu sunt si nu vor fi fericiti pacatosii, chiar daca Dumnezeu îi lasa sa se bucure o vreme de o fericire înselatoare. Bietul crestin, sarman aici, în lumea aceasta, e fericit în perspectiva mantuirii pentru ca, prin credinta si smerenia lui, aduna bogatii în cer.
Asocierea stransa dintre cuvantul si fapta crestineasca, pentru care latina foloseste acelasi cuvant: „sermo, nis“, ne întampina în Pildele lui Solomon, unde „omul drept se îngrijeste de pricinile celor sarmani“ (29,7), iar maretia Împaratului este sa cerceteze cu deamanuntul lucrurile lor“ = „investigare sermonem“ (25,2). Pluteste aici în aer acel „judet al sarmanilor“ de mai tarziu, povestit la hanul Ancutei, în care, poate nu întamplator, celui sarman îi face dreptate un haiduc cu nume de sfant. Cu o perceptie extrem de lucida a lumii de aici, cu nedreptatile ei, pildele constata cu amaraciune ca saracul poate fi dispretuit („odiosus“) chiar de prietenul lui, cand acesta asculta de regulile crude si brutale ale vietii celei trecatoare, si nu de acea „felicitas cordis“ în perspectiva careia (14,21) „cel care nu baga de seama pe prietenul sau savarseste un pacat, iar cel se îndura de sarmani e fericit“ = „qui autem miseretur pauperi beatus erit“.
În sfarsit, o formulare fericita (surprinzand adica enigma, contradictia aparenta si dificultatea depasirii planului aparentelor) ne întampina în Eclesiasticul 8,12, unde îsi afla dezlegarea paradoxul adevarului îndoit, cu valalbilitate într-una sau într-alta din cele doua lumi, cea de aici si cea de dincolo: „Dar desi pacatosul face rau de o suta de ori si îsi lungeste zilele, eu stiu ca fericirea este a acelora care se tem de Dumnezeu si se sfiesc în fata lui“. Am subliniat conjunctia concesiva „desi“, pentru ca în ea sta cumplita „nepotrivire“, asupra careia ni se atrage atentia putin mai departe (8,14): „Este înca o nepotrivire (alia vanitas) care se petrece pe pamant, adica: sunt drepti carora li se rasplateste ca dupa faptele celor nelegiuiti si sunt pacatosi carora li se rasplateste ca dupa faptele celor drepti“, iar aceste lucruri nici înteleptul nu poate sa le patrunda si doar sufera si le pune la inima. Ei bine, aceasta „nepotrivire“ e de natura sa explice surprinzatoarea evolutie semantica de la „beatus“ la „biet“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper