Viata sexuala a furnicilor vs. „Grigore Antipa“ (II)

Ceea ce parea natural pentru multi dintre specialisti, dar, mai ales, pentru multi dintre vizitatori, si anume, o înnoire radicala a Muzeului „Antipa“, era mai putin lesne de acceptat de unii dintre muzeografi, convinsi ca orice modificare a salilor si a parcursului expozitional ar însemna o impietate la adresa mostenirii marelui savant. A fost nevoie de multa determinare, de la nivel directorial, pâna la nivel ministerial, pentru ca toate piedicile sa fie înlaturate, si expozitia permanenta, alaturi de spatiile educationale, sa arate asa cum arata astazi.
Trebuie sa spun, din capul locului, trei lucruri despre aceasta expozitie. Întâi de toate, ea nu este perfecta. Nu este nici chiar cea mai revolutionara angajare expozitionala de pe continent, nici completa, nici suficienta. Dar este, fara îndoiala, cea mai buna realizare muzeografica posibila pentru acest muzeu si pentru România, în conditiile date si cu banii existenti. Am auzit vorbe de claca despre costurile mari ale expozitiei. Lasând la o parte proverbul „ieftin cumperi, ieftin porti!“, tot ce pot sa spun este ca expozitia, nemaivorbind despre costuri, îsi merita, oricum, banii, pentru ca investitiile în cultura, desi sunt mai mici decât cele în borduri, sunt, pe termen lung si, mai ales, pentru cetatean, profitabile! Daca bugetul de stat ar fi permis o finantare lina si daca nu am fi avut parte de criza economica, expozitia permanenta ar fi putut sa fie redeschisa cu un an mai devreme. Cei care au obiectat, pâna în ultima clipa, cu privire la costurile investitiei, ar trebui sa le ceara scuze celor c. 60.000 de vizitatori care au intrat în muzeu, în doar o luna de la redeschidere, si celorlalte multe zeci de mii care îl vor vizita în lunile urmatoare, pentru ca i-au privat de accesul la cultura, încalcând (ma refer la specialistii în pusul frânelor, care se considera drept directi scoborâtori din cavalerii fara de teama si fara de prihana), de-a dreptul, un principiu constitutional. Desigur, se va gasi cineva care sa înmulteasca pretul de vânzare al biletelor cu numarul de vizitatori, ca sa vada în cât timp se va amortiza investitia. Fiind convins ca cititorii Culturii, care stiu ca investitiile în cultura si în educatie nu se amortizeaza decât prin rodul muncii de o viata al celor care beneficiaza de ele, nu am sa ma mai obosesc sa dovedesc stupizenia unor asemenea calcule; ca sa îl citez chiar pe marele savant, atunci când argumenta, în 1903, necesitatea construirii unei cladiri noi pentru Muzeul de Istorie Naturala, acesta era un „sacrificiu relativ mic pentru stiinta, caci roadele ce le va da se vor rasplati însutit si înmiit“. Important ramâne faptul ca noua expozitie permanenta a Muzeului „Antipa“ exista si ca ea, fara discutie, va însemna o piatra de hotar pentru muzeologia contemporana româneasca (asa cum a fost si expozitia creata de Grigore Antipa, acum un secol), în pofida faptului ca, daca ar fi sa o comparam cu ceea ce se proiecteaza, acum, în lume, ea nu se afla chiar în avangarda muzeotehnicii. Ar fi fost perfect daca am fi avut expozitia de acum, nu în 2011, ci în 2001, dar, probabil, nu putem cere imposibilul. S-ar putea sa obiectati ca 10 ani nu înseamna mare lucru la scara globala. Da, numai ca, atunci când a fost inaugurata, în 1908, expozitia gândita de echipa condusa de Grigore Antipa chiar era revolutionara, pe plan mondial…
Al doilea lucru este legat de dimensiunile expozitiei permanente si, de fapt, ale Muzeului însusi. În 1915, daca nu ma însel, atunci când muzeul era, deja, functional în toate salile sale (dupa primele sali, deschise în 1908, urmatoarele au fost inaugurate în 1914), Antipa si-a dat seama ca edificiul este prea mic si ca este nevoie de o extindere, cel putin, pentru birouri, depozite si laboratoare. Au trebuit sa treaca peste 80 de ani (si sa mai zica cineva despre noi ca ne pripim ca fata mare la maritat!), pâna când Guvernul, în magnificenta sa, sa recunoasca faptul ca este necesara dublarea suprafetei construite a Muzeului, si, în consecinta, sa aprobe edificarea, în oglinda, a unei noi aripi, deschise înspre bulevardul Ion Mihalache. Hotarârea din 1998 a Guvernului a ramas, pâna azi, litera moarta, din cele mai diverse motive, mergând de la „acum nu e momentul“, pâna la „sa nu taiem copacii din curtea muzeului, ca pierdem voturile nebunilor alora de ecologisti“. Cert este ca, indiferent de motive, pretexte si discutii, de solutii si gaselnite, Muzeul „Antipa“ chiar are nevoie de aceste spatii. Ca ele vor fi supraterane (dupa cum a aprobat Guvernul, în 1998) sau subterane (în cea mai mare parte, dupa cum cred eu ca ar fi mai bine), putin importa. Important este ca aceste spatii sa existe. Pentru ca ele sa fie create este nevoie, din nou, de determinare decizionala, în primul rând, la nivelul ministerului de profil. Cu speranta ca acest lucru se va întâmpla, saptamâna sau luna viitoare, ori anul viitor, îmi închei aici transparenta argumentatie: numai cine nu vrea nu întelege!
Al treilea fapt care merita a fi mentionat este, probabil, si cel mai dificil de administrat, din punct de vedere muzeologic. În 1910, România avea granitele ciuntite de secolele de asuprire straina. Chiar daca spatiul „românesc“ este unul destul de omogen, din punctul de vedere al faunei si al florei întâlnite, viziunea lui Grigore Antipa nu a fost aceea a unui marunt colectionar si nici macar ca aceea a unui mare colectionar, asa cum a fost, de exemplu, Aristide Caradja. Muzeul gândit de Antipa nu era unul marginit de granitele unei Românii politice (la 1910) sau geografice; muzeul sau era unul gândit la scara marilor muzee imperiale. Pentru Antipa, muzeele de stiinte naturale de talia celui de la Smithsonian Institution nu reprezentau un model, ci un concurent. Antipa a dorit ca, la Bucuresti, sa avem un muzeu de talie universala. Anvergura cercetarilor sale (si ale urmasilor sai), pe plan mondial, a dovedit, cu prisosinta acest lucru. Muzeul de la Bucuresti nu este doar un muzeu al stiintelor naturale dedicate României, nu este doar un muzeu national. Muzeul de la Bucuresti este un muzeu universal. De aici apar si problemele. Din cauza spatiului total insuficient pentru argumentare, muzeografii bucuresteni au fost nevoiti sa faca niste concesii de ordin metodologic. Ele sunt destul de numeroase pentru a fi discutate aici, in extenso. Ordinea logica a expunerii nu respecta, întotdeauna, ordinea reala a expunerii. Însusi celebrul principiu biogenetic al lui Ernst Heinirich von Haeckel, potrivit caruia ontogenia repeta filogenia, este înfatisat, muzeografic, la etajul cladirii, unde este discutata originea vietii pe Pamânt (de remarcat faptul ca expozitia aminteste si teoriile creationiste!), dupa ce vizitatorul parcurge câteva dintre frumoasele mostre ale colectiei de roci a Muzeului.
Probabil, însa, ca cea mai surprinzatoare parte a expunerii este cea dinspre finalul vizitei, adica cea de la etajul partii centrale a cladirii, si care este dedicata omului…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper