Viata sexuala a furnicilor vs. „Grigore Antipa“ (I)

Cu siguranta, muzeele nu au fost, nicicând, în trecut, atât de importante pentru societate, asa cum sunt astazi. Desigur, gradul de importanta difera, de la tara la tara, dar, în aproape fiecare caz în parte, acesta este mai ridicat acum, decât în urma cu cinci sau sase decenii si, în mod evident, decât în urma cu un secol. Deschiderea unui nou muzeu sau a unei noi expozitii muzeale, în secolul trecut, ar fi putut atrage atentia presei doar daca de fata ar fi fost celebritatile vremii. Astazi, însa, chiar si fara vedete, un vernisaj poate sa devina interesant pentru media, pentru ca starul se afla în spatele vitrinelor, în lumina spoturilor care ascund ultravioletele si însotite de touch screen-uri hipersensibile.

Povestea pe care vreau sa v-o spun astazi porneste, de departe, de pe celalalt mal al Atlanticului, unde, într-unul dintre statele americane aflat în celebra „centura a Bibliei“ (în mare, statele din Sud – Estul Statelor Unite), un muzeu provincial deschidea, nu cu multa vreme în urma, o expozitie despre furnici. Dupa cum se stie, furnicile i-au pasionat dintotdeauna pe oameni, nu doar pentru ca sunt omniprezente si pentru ca, în copilarie, aproape fiecare dintre noi s-a jucat, într-un fel sau altul, cu ele. Faptul ca furnicile sunt organizate social a constitut un subiect de cercetare pentru nenumarati entomologi. Admirate si detestate, deopotriva, vânate si ocrotite, de unii si de altii, furnicile au ajuns sa fie subiectul unora dintre cele mai pasionante documentare difuzate de canalele de televiziune specializate. Nu doar dimensiunile lor, ci si, mai ales, modul lor de viata, le-a facut pe furnici sa para, mai degraba, simpatice, pentru artistii dedicati copiilor. Cu alte cuvinte, orice muzeu de stiinte naturale care se respecta are toate motivele sa organizeze o expozitie temporara despre viata furnicilor si sa aleaga drept public – tinta pe cei aflati la vârsta copilariei sau chiar a pubertatii. Împartirea furnicilor în „clase“ aminteste, oarecum, de societatea noastra, iar faptul ca, deasupra tuturor, se gaseste o „regina“ face ca mintea multora sa zburde spre divele care acopera cu formele lor, mai mult sau mai putin planturoase, copertele revistelor pentru mai toate vârstele postadolescentine.
Existau, asadar, toate premisele, pentru muzeul american sa repurteze un succes, prin organizarea unei expozitii despre furnici. Cum entomologii sunt oameni foarte seriosi, specialistilor americani li s-a parut foarte normal sa trateze, în expozitie, absolut toate aspectele relevante despre viata furnicilor, reproducerea lor nefiind ocolita. Muzeul nu era, însa, vazut cu ochi foarte buni de o mare parte din comunitatea locala, scandalizata de faptul ca, în nici o expozitie, specialistii nu încercau nici macar sa sugereze ca evolutionismul nu ar reprezenta decât una dintre explicatiile vietii actuale pe Pamânt, în conditiile în care bisericile locale continua sa gaseasca explicatii „stiintifice“ despre data exacta la care Dumnezeu a facut lumea si despre vârsta la care s-a savârsit Adam. Cu alte cuvinte, comunitatile protestanta si neoprotestante locale erau, deja, satule de ceea ce ele considerau a fi fanteziile muzeografilor despre istoria vietii pe Pamânt si despre neprezentarea, în muzeu, a teoriei creationiste, considerata drept o „alternativa“ legitima la cea evolutionista. Faptul ca pustimea americana se arata interesata de modul în care furnicile procreeaza li s-a parut, deja, prea mult. Liderii informali ai societatii locale au protestat, energic, în fata conducerii muzeului, acuzându-i pe specialisti ca, prin expozitia lor, nu fac altceva decât sa îi împinga pe tineri pe calea depravarii si dezmatului sexual, stârnindu-le pofte … animalice. Pusi în fata perspectivei de a pierde sponsorizarile locale, muzeografii s-au vazut nevoiti ca, în ultima sala a expozitiei, precum si prin niste texte tiparite si puse la dispozitia publicului, sa anunte vizitatorii ca expozitia nu urmareste, în nici un fel, sa recomande debutul vietii sexuale înainte de casatorie sau sexul în afara cadrului legal constituit al familiei crestine!
Spiritele s-au calmat si viata a reintrat în normal. Expozitia a avut un succes imens, mai ales, în rândul minorilor, care s-au bulucit la portile muzeului, pentru a studia, mai îndeaproape, obiceiurile sexuale ale furnicilor…
Ma gândeam la toate aceste lucruri, admirând (da, acesta este cuvântul: admirând) cozile din fata Muzeului National de Istorie Naturala „Grigore Antipa“, de dupa recenta redeschidere a lacasului, pentru publicul larg.
Facând abstractie de muzeele intens promovate turistic, asa cum sunt cele adapostite în complexul Peles ori cele de la Bran sau, partial, Muzeul bucurestean al Satului, în toata tara, cele mai vizitate muzee ramân cele de stiinte ale naturii. Desigur, acestea sunt cele mai atractive pentru copii si, odata cu ei, la muzeu ajung si adultii. Lumea înconjuratoare are, mereu, taine de descifrat, iar muzeele de stiinte ale naturii reusesc sa gaseasca, cel mai adesea, modalitati de a se adresa fiecarui segment de vârsta sau de pregatire, potrivit nivelului acestuia de întelegere. Plasarea Muzeului „Antipa“ sau a Complexului Muzeal de Stiintele (sic) Naturii de la Constanta, cu celebrele sale Acvariu si Delfinariu, pe locuri fruntase între cele mai vizitate muzee românesti sunt, din aceasta perspectiva, lucruri firesti. Lasând la o parte exceptiile de genul Luvru, Muzeul Britanic, Uffizi, Prado s.a.m.d., situatia este aceeasi, peste tot, în lume. Tocmai din acest motiv, dar si pentru ca tehnologia actuala o permite, muzeele de stiinte ale naturii s-au aflat, întotdeauna, în vârful de lance al inovarii în muzeotehnica. Nu întâmplator, diorama – folosita, astazi, si în alte tipuri de muzee – a fost inventata de un muzeograf naturalist, genialul Grigore Antipa. Schimbarile din muzeele mici si mari ale lumii încep dinspre departamentele specializate în istoria tehnicii si a stiintelor exacte, precum si a celor de stiinte ale naturii. Faptul este observabil, deopotriva, la Paris, la Washington D.C., la Barcelona, Bruxelles, Lisabona sau Budapesta.
Muzeul bucurestean era, de multa vreme, unul îmbatrânit. Muzeografi din întreaga lume veneau în România ca sa vada cum se facea muzeografie pe vremea bunicilor. La vremea deschiderii sale, în 1910, a fost, într-adevar, unul revolutionar. Era unul dintre cele mai moderne muzee europene – si acest lucru îl datoram, fara discutie, personalitatii extraordinare a lui Grigore Antipa, un om care a înteles sa dea cercetarii stiintifice o finalitate educationala si culturala, valorificând-o într-un muzeu. Dupa al Doilea Razboi Mondial, când locul lui Antipa a fost luat de Mihai Bacescu, nu doar discipolul maestrului, ci si, ca si el, o personalitate unanim apreciata în lumea muzeelor, si expozitia permanenta a fost înnoita. Conceptia evolutionista trebuia sa îsi gaseasca locul sau în muzeu. A fost meritul echipei coordonate de academicianul Bacescu în a gasi calea de a explica aceasta conceptie fara a apasa prea mult pe stridenta pedala a propagandei materialiste, promovate de noul regim. Expozitia, însa, nu s-a mai modificat, substantial, dupa 1989. Schimbarea ei, radicala, era mai mult decât necesara. Muzeul „Antipa“ ajunsese, în 2008, un fel de muzeu al muzeografiei interbelice, în domeniul stiintelor naturale. În situatia în care mai toate muzeele europene de profil se înnoisera, în ultimul sfert de veac, ceva trebuia facut si la Bucuresti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper