Vancu. Trei eseuri

Un articol de COSMIN BORZA

Radu Vancu, „Eminescu. Trei eseuri“, Editura InfoArt Media, Sibiu, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011

 

A devenit un cliseu exegetic observatia ca o carte de critica spune aproape la fel de multe despre autorul ei ca despre problematica abordata. Bineinteles ca o gradatie poate fi stabilita, asa incât studiile cvasi-pozitiviste, „stiintifice“, „universitare“ sunt, macar aparent, mai putin elocvente din acest punct de vedere decât abordarile impresioniste ori ale „criticilor constiintei“. O astfel de lectura urmarind chipurile criticului (puse sub ratura sau, dimpotriva, devoalate prin configurarile interpretative) nu poate detine aspiratii evaluative, caci stabilirea valorii sau importantei unui demers critic reclama cu totul alte criterii: pertinenta si subtilitatea comentariilor, contextualizarilor, exemplificarilor sau argumentarilor, noutatea ori complexitatea perspectivelor analitice, acuratetea metodologica etc. Insa atunci când – este si cazul volumului „Eminescu. Trei eseuri“, publicat recent de Radu Vancu – „subiectul interpretant“ se rosteste cu asupra de masura, depreciat iese chiar „subiectul interpretat“.
„Persona“ si „persoana“ criticului
Cu atât mai intriganta e situatia cartii universitarului sibian, cu cât si confirmarea constanta a admiratiei pentru opera eminesciana, si metoda critica explicita par a garanta o cu totul alta dezvoltare a demersului exegetic. In „Cuvânt inainte“, dar si in alte sectiuni ale volumului, Radu Vancu simte nevoia unor lamuriri cu privire la forma critica ce reuseste sa-l mai incapa pe M. Eminescu. De vreme ce modelul Raicu („Singurul critic literar pe care-l recitesc cu aceeasi frecventa si intensitate ca pe marii poeti“) nu poate fi urmat („Dupa atâtea adjectivari in superlativ, dupa atâta identificare nationala, orice discurs empatic se instaleaza in cel mai definitiv ridicol“), Vancu afirma ca accepta o veritabila instrainare de sine pentru a reusi, totusi, sa dezvolte o serie dintre intuitiile interpretative oferite de lecturile pasionale ale creatiei eminesciene: „Am scris, asadar, malgré moi-même, incercând, tocmai de dragul subiectului, sa evit un discurs indragostit. Paginile care urmeaza sunt, ca sa spun asa, cele mai anti-raiciniene (sic) scrise vreodata de mine, pâna acum si de acum inainte, si imi sunt aproape antipatice. Nu numai in sine, prin aparenta de academism arid (care trag nadejde ca nu camufleaza totusi complet atasamentul de-a dreptul pasional pentru poezia lui Eminescu), ci si pentru efortul depersonalizant pe care l-au presupus“.
Iar impunerea unui atare supra-ego critic (un fel de „persona“ ce atenueaza „persoana“ cititorului profesionist de literatura, in termenii, dar nu in spiritul, lui Murray Krieger din „Teoria criticii“) conduce la câteva deschideri interpretative nu doar inedite, ci si, indraznesc sa afirm, esentiale pentru receptarea estetica viitoare a poeziei lui Eminescu. Numai ca refulatul se intoarce exact in momentul in care dezvoltarea premiselor de lectura ar fi trebuit sa evolueze „pe verticala“, inspre explicatii de substanta, disocieri fundamentale ori demonstratii aplicate.
Tacerile lui Eminescu
Astfel, primul eseu, „Poezie si existenta“, promite o desprindere de interminabilele cercetari tematiste si stilistice ale operei eminesciene, pentru a urmari modul in care autorul „Odei (in metru antic)“ traieste infernul desfiintarii dihotomiei eu-lume, anume al „instrainarii“ de sine, al sciziunii interioare generate de inevitabila „desubstantializare“ a universului, când „totul devine cetos, neprecizat, imaterial“. In timp ce romanticii „canonici“ (creatori, in viziunea lui Sergio Givone, a trei „tipuri socio-estetice fundamentale“, carora le corespunde câte un exponent istoric: estetul – Kierkegaard, dandy-ul – Oscar Wilde, respectiv flâneur-ul – Baudelaire) se legitimeaza prin „dezideratul anularii distantei dintre subiect si obiect“, Eminescu ar face pasul hotarâtor spre modernitate, experimentând un moment artistic-existential ulterior, acela al tentativelor de eliberare de sub presiunea irealizarii vietii, interioritatii si identitatii. In consecinta, poetul român nu doar ca este capabil sa inglobeze autentic cele trei tipologii amintite, dar le si depaseste, instituind „poezia existentei infernale“, dezvoltata in urmatoarele secole de Bacovia, de Mircea Ivanescu si chiar de douamiistii biografisti (!).
Apar insa probleme de constructie a discursului critic, afectând grav acuratetea si substanta demonstratiei lui Vancu. Dincolo de faptul ca asertiunile lui Givone nu sunt in vreun fel chestionate, dupa cum ipostazele eminesciene de „estet“, „dandy“ si „flâneur“ isi gasesc reflectari (nu intotdeauna convingatoare) exclusiv in notele din „Fragmentarium“, criticul isi intrerupe demersul intr-o faza de preambul. Caci constientizarea „condamnarii“ poetului la o dramatica „absenta de sine“ (semn al modernitatii viziunii eminesciene) este justificata prin citarea (iar nu interpretarea) a doar câtorva versuri din „Melancolie“ si din cele trei sonete. Premisele analitice foarte promitatoare cunosc o dezvoltare mediocra. Eminescu „tace“ chiar in momentul in care ar fi fost mai indreptatit sa fie „ascultat“.
Din fericire, doar aparent paradoxal, poetul se va face auzit in eseul urmator, intitulat „Poetica tacerii“. Aici, Vancu propune o alta recitire salutara: Eminescu ar configura in multe dintre poemele sale asa-numita „criza a limbajului“ care fundamenteaza o poetica a „tacerii angoasate, crispate“. Confruntat cu „aneantizarea lumii“, cu „abolirea transcendentei“, cu „limite temporale si spatiale“ din ce in ce mai „laxe“, subiectul poetic eminescian „nu mai gaseste cuvinte care sa-i acopere pe deplin realitatea interioara si aceasta degenereaza in „conture triste si umbre“„. Asa se justifica, afirma Vancu, o deziluzionata si chinuitoare confruntare cu tacerea lumii, a cuvintelor, a propriei interioritati, precum si o valorizare negativa a sa, ceea ce il separa pe scriitorul român de viziunea lui Hölderlin („unul dintre primii sceptici in ceea ce priveste limbajul“) care, cel putin in faza târzie de creatie, ajunge sa creada in „posibilitatea revelarii limbajului divin unificator“. Gândirea poetica eminesciana ar fi mult mai afina, in consecinta, celei a lui Mallarmé, de care se desparte, insa, deoarece autorul francez experimenteaza o veritabila voluptate estetica a tacerii: desi „asociata adesea cu moartea sau cu sterilitatea“, ea postuleaza intotdeauna „o transcendenta salvatoare“, o purificare de materialitate, o uniune cu absolutul. „Tacerii luminoase“ mallarméene i s-ar opune „tacerea infernala, demoniaca“ eminesciana, iar implicatiilor „strict estetice“ specifice creatorului „Irodiadei“, poetul român le-ar raspunde printr-o tragica extensiune „ontologica“.
Din pacate, comparatismul din „Eminescu. Trei eseuri“ ramâne doar o promisiune. Eseistul nu ii (re)citeste cu adevarat pe scriitorii cu care poezia eminesciana este asociata pentru a fi imediat delimitata (in avantajul autorului român), ci apeleaza intr-o proportie covârsitoare la fragmente din opiniile diversilor critici. De pilda, cu scopul de a justifica exclusivitatea „estetizarii“ ori „luminozitatii“ tacerii la Mallarmé (deci si diferenta specifica a „mai tragicului“ si, poate, „mai modernistului“ Eminescu), Vancu citeaza câteva comentarii sugestive din studiul lui Marcel Raymond, insa nu urmareste interpretarea acestuia pret de inca o pagina din „De la Baudelaire la suprarealism“ unde este enuntata „drama omului strivit intre necesitatea de a trai si vointa de a se apara impotriva vietii“.
Eminescu – contemporanul tuturor
Tot prin „exercitii de poetici comparate“ isi deschide criticul sibian al treilea eseu (de aproape 100 de pagini): „Imaginarul apocaliptic“. El disociaza inspirat, pe urmele lui Cristian Badilita, intre conotatiile complexe ale „apocalipsei“ (ca „dezvaluire“ si „revelatie“ ce determina „anularea distantei dintre divinitate si creatie“) si cele unilateralizante, „populare“, („marcate inconstient de textul ioanic, de episoadele eshatologice cu descrierile lor cutremuratoare“), propunând urmarirea „functiilor specifice“ pe care motivele imaginarului mistic le preiau odata intrate in „dinamismul organizator al imaginatiei“ romantice si, in special, eminesciene. Dupa un ocol pronuntat didactic (de aproximativ 30 de pagini) in care descrie (in descendenta durandiana) raportul imagine-imaginatie-imaginar si particularizeaza  imaginarul apocaliptic romantic (oferind inclusiv o „schita sintetica“ a sa in Anglia, Germania ori Franta), Radu Vancu ofera un sinopsis (in alte 40 de pagini) tot cu valente pedagogice al motivelor apocaliptice („propriu-zise“ si „literarizate“) din poeziile lui Eminescu. Pregatindu-si narcisiac instrumentarul critic, autorul amâna excesiv intrarea in scena a celui care trebuia sa fie protagonistul cercetarii.
Nucleul eseului, anuntat atât de scrupulos, de abia acum urmeaza: mizând pe activarea intelectului nuntit cu „intreaga latura senzoriala a fiintei“ (nu doar cu vazul, spre deosebire de romanticii occidentali), autorul lui „Memento mori“ incearca solutionarea „dihotomiei ontice“ a existentei printr-un proces imaginativ rational (in raspar cu „dictatura vizionarismului si inspiratiei romantice“) urmând „o logica apocaliptica pe deplin consecventa“. Argumentatia lui Vancu este, pe alocuri, nu doar pertinenta, dar si cuceritoare. Totusi, o intrebare staruie pe tot parcursul analizei: care Eminescu e protagonistul celei de-a treia sectiuni a cartii? Nefiind preocupat deloc de evolutia imaginarului poetic, eseistul monumentalizeaza un Eminescu promovator al apocalipsei de factura moderna prin „implicarea unei conjugari depline a spiritualului cu materialului“, tradând relatiuni cu „dualitatea de esenta a poeticii baudelairiene“, dar care nu mai cadreaza nici cu poetul „condamnat la o vesnica absenta de sine“ (din primul eseu), nici cu acela invadat de „tacerea infernala“ (din cel de-al doilea). Dimpotriva, apocalipticul eminescian conduce la o iluminatorie regasire a interioritatii prin intermediul universurilor compensatorii, precum si la comunicarea, chiar comuniunea, cu o lume complet spiritualizata.
In consecinta, pâna sa confere plasarii douamiistilor in descendenta „proto-biografismului“ si „imaginarului apocaliptic“ eminescian un statut superior celui de simpla speculatie cvasi-comica (enuntata in introducerea, incheierea si pe coperta a IV-a a volumului), Radu Vancu are de lamurit – mai putin retoric, mai credibil analitico-argumentativ – modernitatea lui Eminescu. Catalogata drept un simplu „secret al lui Polichinelle“, ea poate fi cunoscuta de multi, dar este dovedita profesionist de putini. Iar cartea lui Vancu – desi propune relecturi critice importante – reuseste doar partial o atare demonstratie inca necesara in exegeza eminesciana.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper