Un poem al plângerii

Un articol de A. Gh. Olteanu

A treia carte publicata de Roxana Pavnotescu (Editura Junimea, Iasi, 2011, 181 p.) are un titlu socant: „Buna dimineata, o suta de gâste“. Cine-si închipuie însa ca avem a face cu o formula de joaca pentru copii (sau, mai exact, numai asta) se însala. Pentru ca, în substanta ei, cartea are o tema dintre cele mai grave: moartea. Autoarea îsi defineste cartea drept roman, dar dl. profesor Dumitru Micu, care prefateaza si aceasta a treia carte a Roxanei Pavnotescu, nu mai e preocupat de genul caruia aceasta îi apartine, nemainumind-o, adica, „un roman sui generis“, cum o facuse referindu-se la „Sub semnul aspidei“ (Editura Junimea, Iasi, 2009), ci pur si simplu afirmând ca „Noua carte e un recviem“ (p. 5). În ceea ce ne priveste, noi o socotim mai mult decât atât: un amplu poem al plângerii. Abia câteva amintiri de la Ilovat – locul de bastina al lui Puiu, tatal real al autoarei – traite direct de Roxana în copilaria sa din vremea comunismului sau aflate de la tata – el însusi un om cu un extraordinar dar al vorbirii, al povestitului în general, pe care Roxana pare a-l fi mostenit – se transforma în proza autentica de certa expresivitate. Autoarea marturiseste ca nu poate face deosebire între memoria tatalui si memoria ei: „Ma cufund tot mai adânc în memoria tatei, iar prezenta lui în mine se concretizeaza cu o fizicalitate uluitoare. Puiu si-a ales ca lacas de tranzit, subliminal, tocmai trupul meu…“ (pp. 153-154)
Sa ne întoarcem însa la poemul plângerii. Se cuvin, mai întâi, câteva precizari. Cartea este strict autobiografica: Roxana este fiica lui Octavian (Puiu) si a Mariei (Mia) Pavnotescu. Roxana „asista“, de la New York, unde traieste, la boala si degradarea fizica, trecuta prin faza Alzheimer, a tatalui ei. Când acesta moare, sentimentul ei de vinovatie ca nu l-a putut ajuta mai mult se acutizeaza. Cartea îl reînvie pe Puiu din amintiri care stau, toate, sub semnul plângerii în surdina, într-un comportament foarte bine strunit al fiicei. Ca sa evite caderea într-un sentimentalism care oricum nu si-ar fi avut rostul, autoarea recurge la o forma a scriiturii nu numai cu totul originala, dar mai ales ultramoderna. Prima pagina a cartii e pusa sub titlul Missa pro defunctis. Motive si Variatiuni (cânturi). Urmeaza definirea celor 9 cânturi: 1. Despre nesfârsirea iubirii (Offertarium); 2. „Categoriile abisale“ ale memoriei. Amintiri; 3. Marea (Introitus); 4. „Noduri si semne“. Din lumea de dincolo; 5. Jocul; 6. Visul. Puntea dintre lumi; 7. Copilaria. Imagini. Ilovat; 8. Despre neajunsurile, suferintele si patimile firii. Boala. (Dies Irae); 9. Aspecte ale copilariei.
Toate aceste cânturi (motive) reprezinta tot atâtea modalitati de reîntoarcere între cei vii a lui Puiu, prin întretesarea lor în fiecare dintre cele 51 de… capitole, plus un Epilog la Recviem. De pilda, capitolul „Jocul de-a matematica. Buna dimineata, o suta de gâste“ poarta dedesubt, în paranteza, numerele cânturilor: 2, 5, adica „Categoriile abisale“ ale memoriei. Amintiri  si Jocul. Sau capitolul „Prima iarna fara Puiu. Pastel“. „Buna dimineata, o suta de gâste“. „Semnul anotimpului“ (cânturile 2, 4, 5, 9). Sau, în fine, „Epilog la Recviem“. (Toate cânturile).
Întreaga carte este o evocare poematica a fiintei celei mai dragi Roxanei. Dar nu o evocare facuta cu exaltarea sentimentului, ci în modul cel mai firesc, fie ca e vorba de lucruri mai deosebite, fie ca e vorba de unele cu totul banale. Din când în când însa ne dam seama ca aceasta e o plângere a ceea ce a fost tatal pentru fiica. Ne dam seama, pentru ca autoarea nu poate rezista ca, uneori, sa nu-si deconspire suferinta. Un simbol care revine obsedant este cel al sâmburelui, al miezului, al esentialului uman care trece de la tatal disparut la copilul care si-a adorat parintele: „Puiu a murit si sâmburele lui a trecut la mine. Ma urmareste peste tot: din fotografii, din adresele scrise cu majuscule pe plicurile cu scrisori de la mama, din felurile de mâncare, din discurile de jazz. ma urmareste de câte ori înot, pe aeroporturi, din lecturile pe care le-am parcurs odata împreuna, din problemele de aritmetica ale fiicei mele sau din propriile mele expresii sau gânduri“ (p. 19). Alteori ni se sugereaza tristetea, dar nu în contexte proprii acestei starii: „Si anumite fotografii alese dupa criterii neprecizate îsi decanteaza acea componenta trista a timpului in care au fost facute … (p. 21). Când plânsul nu mai poate fi învaluit în evocarea facuta cu toata participarea afectiva, Roxana îsi aduce (de fapt, ne aduce) aminte ca Puiu, cel care o alinta cu porecla „Broasca“ („Boaca“), nu mai e si izbucneste cu disperare: „Acum nu mai e nimeni care sa-mi spuna „Broasca“. Nimeni nu ma mai striga dupa numele meu acvatic“ (pp. 22-23), tatal fiind marele profesor de înot al fetei.
Între tata si fiica exista o legatura… materna, sugerata metaforic: „Ca într-un fel de lichid amniotic, înot cu tata. Ma înconjoara ca o placenta din toate directiile si continua sa ma hraneasca cu amintirile si memoria lui, care au trecut în mine.“ (p. 22). Când o asemenea ipostaza nu mai e sustinuta de amintiri, acestora le ia locul dorinta: „As vrea sa înot, dar apa este foarte departe. Nu-mi doresc decât sa ajung la mare. Sa înot cu tata prin lichidul amniotic“ (s.aut., p.31). De aceea „Peisaj marin fara mare“ e o închipuire a autoarei, animata de un timp discontinuu (simbolul clepsidrelor sparte uneori „în mii de bucati“), o întoarcere în copilarie în care-l întâlneste pe Puiu aflat dincolo de aceasta lume (simbolistica siluetelor ce apar si dispar din si în pamânt). Alta data, legatura cu Puiu se restabileste… telefonic („ieri m-a sunat tata din lumea cealalt“, p.44) si tata îi cere sa-i descrie cerul, marturisind: „– Gândeste-te la mare si ai sa vezi luna“, insista el. „Eu, nu stiu de ce, nu mai pot s-o vad. Si ea imi lipseste, dintre toate, cel mai tare. Nici nu stii ce frustrant este sa nu-mi pot imagina cerul, luna, norii“ (p.45). Cu asemenea marturisiri, ne aflam în substanta lirica a postumei eminesciene „Din cerurile-albastre“: „De glasul pasare1e1or/ Pe gânduri ceru-i pus/ O, stelelor, stelelor,/ Unde v-agi dus?…// De stralucirea f1orilor/ E câmpul tot rapus./ O, norilor, norilor,/ Unde v-ati dus?“
Modalitatile, împrejurarile, pretextele prin care Roxana îsi evoca tatal plecat dincolo sunt, practic, infinite si ele devin tot atâtea prilejuri ca cei doi „sa se bucure“ ca se afla împreuna. Întreaga existenta a Roxanei este marcata de prezenta lui Puiu. Nu numai matematica („Buna dimineata, o suta de gâste“ este o problema prin care tatal îsi initiaza fata în acest domeniu din cea mai frageda vârsta), dar întâlnirile de pe aeroporturi, muzica, clasica ori moderna, ascultata împreuna cu voluptate, parerile lui Puiu despre anumite bucati muzicale („Expresia tatei era ca nu exista o lucratura mai disturbanta si sublima a viorilor, ca cea din introducerea la Tannhäuser.“, p.50); fata respecta si acum cele mai banale sfaturi ale tatalui: taie ardei si-l arunca în oala ase cum o învatase Puiu care era un mare gurmand dar mai ales avea voluptatea gatitului; volumul lui Verlaine se deschide ca printr-o vraja la p.56, unde e imprimata „Chanson d’automne“, care-l fascina pe Puiu si pe care el o recita adesea etc. etc.
Nu e lipsit de semnificetie sa observam care motive (cânturi) dau cele mai multe prilejuri Roxanei de a-si evoca parintele. Cel mai frecvent dintre ele este de departe cântul 2 („Categoriile abisale“ ale memoriei. Amintiri) cu 30 de ocuren?e în cele 51 de capitole-poem. O ordine descrescatoare n-ar fi, poate, nici ea lipsita de sens: pe locul 2, cântul 8 (14 ocurente); locul 3, cânturile 4 si 7 (13 ocurente); locul 4, cântul l (12 aparitii); locul 5, cânturile 5 si 9 (11 aparitii); locul 6, cântul 6 (7 aparitii); ultimul loc, 7, cântul 3 (5 aparitii). Asadar, de cele mai multe ori (30) Roxana îsi regaseste tatal în „Categoriile abisale“ ale memoriei.
Dovada peremtorie ca „romanul“ Roxenei Pavnotescu e un poem al plângerii o gasim în capitolul „Tristetea privirilor. Despre suferinta. Fotografia si denivelarile ei“. Înca în primul paragraf citim: „Suferinta tatei nu era de suportat. Nu era de resortul durerii. Era o suferinta a despartirii. A despartirii de carne, de albastrul cerului si de gustul ierbii. Nici macar eu nu puteam îndura suferinta tatei, si atunci am intervenit pentru el în ceruri, ca despartirea sa survina mai repede. Am facut ceva îngrozitor, ceva ce si azi ma umple de oroare si fiecare fibra mi se rasuceste la amintirea abominabilului“ (p.58).
Dupa datina, la 40 de zile, plângerea pare sa înceteze: „La capatul celor patruzeci de zile, dupa consolatoare rataciri în spatiul dintre doua lumi, purificat de vânturi, de ploi si de visele celor dragi, isi va gasi linistea. Se va înalta spre tarâmurile resemnarii si ale uitarii. Noi cei ramasi vom ramâne aceiasi, doar putin schimbati, locuiti de spiritul lui“ (p.165). Plângerea e înlocuita imediat de alt sentiment si legatura cu cel dus continua: „Puiu a plecat de o vreme. Si dorul tot creste. E mai mare ca în prima ora, sau zi, sau saptamâna de absenta. Suferinta are sanse sa se disipeze mai repede. Dar dorul, nu. Dorul creste. Încerci sa-l stavilesti cu amintiri, lucruri ramase în urma, voci înregistrate si fotografii“ (p.163).
E oarecum curios sa constatam ca mama Roxanei si sotia lui Puiu (Mia Pavnotescu) lipseste aproape total din poemul plângerii. Putem gasi un singur motiv. Când plânge – si mai ales când plânge un mort –, fiecare plânge singur, asa cum fiecare moare singur. Mia va fi plâns si ea, dar tot singura. Pentru ca, la urma urmei, tema cartii este pângerea mortului de catre fiica, nu de catre sotie. Ipoteza noastra ramâne valabila mai cu seama pentru societatea moderna, asa-zis civilizata, în care solidaritatea în durere a celor ramasi în urma disparutului a slabit simptomatic. Sa fie oare acesta un semn al pasului înapoi facut de cultura în fata asalturilor tot mai furibunde ale civilizatiei care aduce cu sine exacerbarea egoismului, a egolatriei, a egocentrismului, dovezi irefutabile ale alienarii omului, în ultima instanta a dezumanizarii lui?!
În comunitatile umane, nu neaparat arhaice, ci doar bine pastrate, bocetul mortului avea drept consecinta fenomenul plânsului colectiv, iar plânsul – s-a stabilit înca din Antichitate – devenea sursa catharsisului. Societatea româneasca a cunoscut – se stie – institutia bocitoarelor profesioniste, femei talentate, capabile sa provoace plânsul ca manifestare fiziologica a unei suprasarcini psihologice negative. Pentru ca nu dorim sa ne lansam într-o divagatie dincolo de o anumita limita rezonabila, ne întrebam, ca într-un fel de paranteza: sa-si fi pierdut societatea omeneasca, în stadiul în care a ajuns, mare parte din functile autoreglatoare? Sa fi slabit pâna într-atât cultul mortilor. Un raspuns afirmativ n-ar fi exclus, daca nu uitam ca în cartea sa anterioara, „Sub semnul aspidei“, Roxana Pavnotescu deplângea caderea în derizoriu a mitologiei, echivalentul aruncarii peste bord a uneia dintre cele mai bogate mosteniri culturale a omenirii, acumulate de-a lungul mileniilor.
Undeva, în „Anii de ucenicie“, dând o replica într-o discutie cu tatal sau, Mihail Sadoveanu afirma: „– Nu atât limba vorbita, îi spuneam eu tatei, nu atât limba, care s-a schimbat într-o epoca anumita, cât legea înfricosata a mortilor: asta a guvernat si a sustinut poporul nostru în curgerea veacurilor“. Extrapolând, putem parafraza: nu atât modificarea balantei în favoarea civilizatiei va sustine omenirea, ci respectul pentru cei dusi îi va ajuta pe oameni sa ramâna ceea ce înca mai sunt.
De aceea, ni se pare ca, în ordine practica, calitatea esentiala e cartii Roxanei Pavnotescu este ca pledeaza pentru reumanizarea relatiilor dintre oameni si prin cultul mortilor.
Sub raport stilistic, cartea de poeme închinate lui Puiu ni se pare superioara celei precedente. Unul dintre motive ar putea fi tema ei, mult mai aproape de sufletul autoarei si izvorând de acolo.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper