Un glont ratacit

Un articol de C. STANESCU

În doua numere din „România literara“ dl Gabriel Dimisianu îl evoca pe fostul sau coleg din „faimoasa echipa de critici de la România literara“: Mircea Iorgulescu, un eminent „critic de front“, cum l-a numit cineva, un critic care, iata, a si murit eroic chiar pe frontul caruia i se consacrase si pe care-l slujise de la prima si pâna la ultima lui carte, editia definitiva a aceleia despre „nomadul statornic“ Panait Istrati. Însa cu adevarat „ultima“ carte a lui Mircea Iorgulescu este aceasta zguduitoare marturie pe care criticul a lasat-o în mâinile unui vechi prieten si fost coleg de studentie, literatul si jurnalistul Ioan Grosescu: „Ultima trancaneala. În memoria lui Mircea Iorgulescu“. Este stenograma unui muribund care îsi da sufletul cu cartea sub ochi si cu condeiul în mâna: „Revin foarte greu si încet – îi scrie muribundul bunului prieten în dimineata zilei de duminica, 5 iunie 2011. Chimioterapia de marti a fost ea ultima serie, dar a fost cu aceeasi substanta si aceeasi doza ca si cele precedente. Si aceeasi toxicitate, daca nu chiar mai mare, prin efect cumulativ. Abia azi, duminica, am reusit sa ma ridic din pat si sa fac vreo câtiva pasi si sa scriu acest mesaj si alte câteva. Acum ma întorc în pat, sunt stors! Dar nu ma las … Îti sunt dator cu nota asupra editiei si cu poze. Voi încerca … Îmbratisari molesite“. Nota asupra editiei
n-a mai apucat s-o trimita, a adormit si a murit, asa cum prevazuse, marti, 7 iunie, la ora 8 dimineata…  „Ultima trancaneala“, arata laconic si cu dramatism retinut G. Dimisianu, „transcrie de pe Internet convorbirile celor doi prieteni începute în 2008. Sunt incluse si scrisori mai vechi ale unuia catre celalalt expediate prin posta normala. Grosul îl constituie însa «trancaneala» de acum, din cei aproape trei ani în care Iorgulescu s-a luptat eroic cu boala … O forma a luptei lui Iorgulescu, poate cea mai îndârjita si mai eficace, a fost neparasirea scrisului, a muncii literare, a legaturii cu publicatiile din tara care îi cereau texte la termen … Când raul îl lasa cât de cât, fie si pentru câteva minute, Iorgulescu se târa la calculator pentru a convorbi cu cei câtiva prieteni, cu dl Grosescu foarte adesea, pentru a le transmite vesti despre cum se simte, despre mersul bolii, despre simptome si tratamente. Dar si pentru a lucra, pentru a-si scrie articolele asteptate de «Jurnalul national», ca si altele pentru «Cultura», pentru «Vatra», pentru «România literara»…“. Carte grava, dar cu mesaje în care muribundul nu-si pierde umorul – un umor descumpanitor pentru muritorul de rând, „Ultima trancaneala“ este o carte-document care, apreciaza G. Dimisianu, „se va citi pe nerasuflate, am convingerea, mai ales în mediile în care Mircea Iorgulescu a fost o figura cunoscuta. Dar unde sa nu fi fost cunoscut acest atât de activ om de presa, vorbitor, dupa plecarea în exil, la Europa libera si la Radio France Internationale, acest prodigios critic de întâmpinare, component al faimoasei echipe de critici de la „România literara“, acest polemist incisiv intrat în confruntari dure, înainte de 1989, cu slujitorii protejati ai politicii culturale a partidului, protestatar, în sedintele de la Uniune, alaturi de alti confrati, în privinta „tezelor din iulie“ si a urmarilor lor, împotriva distrugerii monumentelor, a satelor? Acest fel de manifestari al lui Mircea Iorgulescu este stiut de multa lume si a facut din el un personaj care sa le atraga atentia multora“. Critic reactiv si ca atare imprudent, „critic de front“, cum spune cineva cu rele intentii, dar cu o formula nimerita, Mircea Iorgulescu s-a expus ca „tinta“ tuturor gloantelor trase de aiurea. Spre deosebire de camuflajul posibil din spatele frontului, el a ramas chiar pe linia lui, devenind astfel o „tinta“ foarte vizibila, chiar prea vizibila. N-avea cum sa se fereasca de riscul si consecintele acestei vizibilitati liber consimtite, primejdioase si asumate cu curaj. „Trancanelile“ postdecembriste, venite mai cu seama dinspre adversari recrutati dintre unii din fostii sai „amici“ literari, îl fac suspect de o asa-zisa colaborare cu Securitatea: cine nu (mai) e cu noi, e împotriva noastra! Sloganul, vechi de când lumea, functioneaza fara gres în oricare lume. Mircea Iorgulescu s-a ocupat îndelung si repetat, cu exces de documentatie si de prudenta, de „cazul“ Panait Istrati, „nomadul statornic“, cum l-a numit memorabil, alcatuindu-i acestui „om care nu adera“ un dosar complet si impecabil, în care aproape ca-ti pare rau ca nimic nu mai ramâne de lamurit. L-a atras si Dinicu Golescu, socotit de el un fel de „dublu“ al lui Tudor Vladimirescu, peregrinul prin Europa si „revolutionarul“ în strai fanariot, alcatuindu-i si lui un dosar solid si insolit, de reformator travestit, în care iarasi, cu un scrupul iesit din comun, pare ca nimic nu ramâne nelamurit. În acelasi timp, paradoxal, si-a lasat propria existenta si propriul dosar la îndemâna si la voia multora din cei pe care-i va fi mult nemultumit, pe drept sau chiar pe nedrept: veninul acestor necajiti batuti de soarta se razbuna pesemne acum si cade ca un glont ratacit asupra imprudentului, admirabilului „critic de front“ fara plasa de siguranta si fara masca de protectie! În articolul sau din „România literara“, Gabriel Dimisianu insista pe drept cuvânt asupra scrupulozitatii si prudentei cu care a tratat „cazul“ Istrati: „Declaratiile lui Istrati, felul cum înfatiseaza el cutare eveniment, documentele însesi care confirma cutare fapt sau altele care-l infirma, toate acestea criticul le examineaza cu prudenta, cu tact, cu atât mai mult tact cu cât altii le folosisera imprudent sau tendentios… Pâna si afirmatia lui repetata (a lui Istrati – n.n.) ca doar în Elvetia, în 1916, ar fi învatat frantuzeste, singur, în doar patru luni, înarmat cu un lexicon franco-român si citindu-i în izolare pe clasicii francezi, pâna si aceasta afirmatie este pusa de Iorgulescu la îndoiala. Aduce probe ca stia frantuzeste mai de mult, ca învatase cu un profesor brailean, Vasile Goris, ca, la urma urmei, un mare lexicon român-francez ar fi fost de negasit în Elvetia acelui timp… Sunt multe alte afirmatii ale lui Panait Istrati despre sine si despre cele traite pe care criticul de mai târziu le întâmpina cu prudenta, le verifica, le compara cu ale altora spre a ajunge la ceea ce considera ca poate fi mai aproape de adevar. Relatiile cu socialistii, conflictul cu partidul comunist, cu sovieticii, legaturile din ultimii ani cu grupul de la „Cruciada românismului“, intermediate de Alexandru Talex, astfel de aspecte sunt examinate de Iorgulescu cu infinita rabdare si scrupulozitate. Si cu benefice efecte. As spune ca în urma demersului sau ramân putine aspecte nelamurite în legatura cu Istrati“. În prefata la ultima editie din aceasta obsedanta preocupare a lui M. Iorgulescu fata de viata, destinul si „rasucirea“ tragicului dezamagit Panait Istrati, criticul Eugen Simion face o observatie subtila si plina de continut care ne conduce nu doar la „nomadul statornic“ dar la M. Iorgulescu însusi: „Mircea Iorgulescu – scrie E. Simion – prezinta cu o obiectivitate, as zice, pasionata, participativa aceasta evolutie a «cazului»…“ Si, de la aceasta „obiectivitate pasionata, participativa“ fata de biografia eroului cartii, prefatatorul trece la biografia criticului M. Iorgulescu: „N-as încheia acest Cuvânt înainte fara a spune ceva despre doua documente care privesc în chip direct nu biografia lui Istrati, ci biografia criticului sau, Mircea Iorgulescu. E vorba, întâi, de dosarul lui de la CNSAS si de acuzatia de a fi colaborat cu Securitatea si, în al doilea rând, de mesajele pe care criticul, grav bolnav, le trimite lui Ioan Grosescu în timp ce pregateste aceasta editie. Mesajele sunt dramatice. Omul trece printr-o suferinta atroce si, în scurtele momente de calm, scrie. „Sunt stors – zice el (la 5 iunie 2011) – dar nu ma las“. Simte ca are în el o stranie „furie de a trai“, face planuri delirante, apoi cedeaza, cade la pat, se scoala si o ia de la capat…“. Nu doar cu moartea se lupta criticul, dar se bate cu viata. „În acest timp, adauga Eugen Simion, cetateanul român Mircea Iorgulescu este judecat, ca un infractor, pentru nu stiu ce complicitati, slabiciuni morale din timpul comunismului. Mi se pare o sincronie, cu adevarat, bestiala… ma întreb: orice ar fi, asa trebuie sa iasa din viata un scriitor, aceasta-i ceremonia de adio pe care putem sa i-o oferim?“ Ce ne spun asemenea coincidente „sinistre si descalificante“ constatate cu mâhnire revoltata de Eugen Simion? Întâi, ca gloantele ratacite continua sa loveasca „tinta“, respectiv, pe „criticul de front“ care, imprudent, a vrut sa ramâna pâna la capat Mircea Iorgulescu. Apoi, ne mai spun aceste mult prea triste si deplorabile coincidente ca razboiul româno-român de pe idilicul front literar românesc nu s-a încheiat si nici nu sunt semne ca se va opri. Nu ne ramâne decât sa murmuram cu poetul marilor deziluzii: „Totusi este trist în lume…“. Într-un interviu de la începutul anilor ’90, Mircea Iorgulescu regreta disparitia bucuriei din lumea intelectuala româneasca, vorbea despre „bucuria pe care o aveai citind un articol bun, o carte buna… Când aparea o carte buna, primeai telefoane de la colegii tai, cu care nu erai neaparat în relatii de amicitie, dar care spuneau: „domnule, te felicit, cartea pe care ai scris-o este foarte buna!“. Acest lucru nu se mai întâmpla. Marea trancaneala, pentru a-mi relua titlul, este dublata de tacere, de o mare singuratate. Poate ca exasperarea pe care am întâlnit-o în lumea literara sa aiba o explicatie si în aceasta tacere, singuratate, în aceasta farâmitare a intelectualilor“. Am citit în aceste zile o carte buna, o carte-document extraordinara, care, cum spune criticul G. D., se va citi pe nerasuflate: întind mâna sa dau un telefon, formez numarul, dar de dincolo nu mai raspunde nimeni. E o mare tacere. Si o mare pustietate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper