Un critic singur pe lume (înca unul)

Un articol de AL. CISTELECAN

Dupa bibliografie, Andrei Moldovan e un critic mai mult decat harnic; 9 titluri în vreo 14 ani e caz numaidecat de performanta. Ultimul dintre ele („Poeti romani de azi. Alte erezii“, Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 2011) vine, din cate aflam din „Nota asupra editiei“, în continuarea „Ereziilor lirice“ din 2004. S-ar parea ca acolo (dar asa trebuie sa fie, caci Andrei Moldovan nu inventeaza) figurau doua studii importante si pentru volumul de fata; unul în care Andrei Moldovan transforma, pe cale de teorie, conceptul de „abatere“ (propus de Jean Cohen si apoi bine însusit si de altii) în cel de „erezie“, ca mai propriu actiunii poetice (nu-i vorba ca si cel de „abatere“, cu toata cariera, era „propriu“ pana la fatalitate poeziei; care, de felul ei si din chiar natura ei, se „abate“ exact în masura în care se „apropie“ de cele de la care vrea sa se abata, adica de proza si de rostirea cotidiana; exact cand fuge de ele mai eminent simte imperativ nevoia sa se si apropie); nu pare o discutie transata, caci Andrei Moldovan oscileaza singur, în analizele facute, între „erezie“ si „abatere“ (folosind mai des ultimul concept). Celalalt studiu era o privire asupra optzecismului national, vazut „ca o manifestare literara ce a produs mutatii estetice esentiale, cu semne prevestitoare înca înainte de anii ’80 si cu înrauriri importante mult dupa aceea“ (p. 5). Fireste ca nici un optzecist nu va combate asemenea viziune; din contra, o va primi cu aplauze devotate. Cele doua studii ar face de premisa si articolelor stranse în volumul de acum care „propune o imagine asupra poeziei noastre de azi ca peisaj în care coexista tendinte diferite“ (p. 6). „Tendintele diferite“ se vad bine si Andrei Moldovan le-a cuprins în vreo cinci – sa zicem asa – tipologii discursive (în cadrul carora, fireste, generatiile se amesteca gracil). Nu notele de confluenta îl intereseaza însa pe comentator, ci marja de singularitate a fiecarui poet.
Ca orice bun critic roman si Andrei Moldovan e singur pe lume. Citeste si comenteaza în deplina inocenta, fara sa-l deranjeze nici un alt comentator. Nici nu-i sigur ca acestia exista, caci la ei nu se face nici o trimitere (cu exceptia notitei despre Ion Horea din „Istoria critica…“ a lui N. Manolescu; mi se pare, totusi, ca si Ion Pop are parte de o citare), nici în cazul unor recenzii de carte noua, nici în cazul unor comentarii aplicate unor antologii. Critica nu-i, pentru Andrei Moldovan, „trialog“ (simpozion etc.), ci, eventual, cel mult „dialog“ cu cartea. „Singuratatea lecturii“ a lui Daniel Dimitriu e asumata literal, prin ignorarea franca a posibilelor referinte. E, asadar, o critica temerara, dispusa sa se aventureze de una singura în meandrele concretului din opera. Temerara, fireste, în doua feluri, ambele riscante; în primul rand pentru ca-si asuma o inocenta radicala si se lipseste astfel de orice sugestie sau sprijin dinafara. În al doilea rand, temerara pentru ca, în virtutea inocentei asumate, risca sa spuna lucruri spuse. Asta, desigur, dintr-un concept „neeconomic“ de critica, disciplina în care toata lumea are voie sa spuna aceleasi lucruri fara nici o teama de inflatie. Fiecare, se-ntelege, cu cuvintele lui.
Riscul al doilea se împlineste mai la fiecare pas. Bunaoara, la Mihai Ursachi, evidentierea „eminescianismului“ si a trubadurismului jucat nu e altceva decat  reluarea unor observatii care l-au însotit permanent pe Ursachi de-a lungul timpului si bibliografiei. „Minulescianismul“ lui Cartarescu e si el o constatare deja istorica; nu altfel e cazul „eposului“ la Liviu Ioan Stoiciu. Si s-ar putea face mai departe politia observatiilor critice, dar de vreme ce e un risc asumat nu prea vad rostul. Probabil ca mai importanta decat strica reluare/preluare a unor astfel de consideratii critice e re-argumentarea lor. Prima „originalitate“ a lui Andrei Moldovan aici e de gasit, în actiunea re-argumentativa.
Dupa cat s-ar parea, Andrei Moldovan subscrie la citarea din Alexandru Condeescu, potrivit careia „pedanteria aparatului critic /…/ ar înabusi /…/ vibratia lirica“ (p. 67). S-au mai plans si altii de atentatul pe care exegeza îl savarseste asupra operei si „vibratiilor“. De-o pilda, George Steiner (de la care, totusi, nu era de asteptat, fiind el asa brav exeget). Condeescu a fost si el critic literar si va fi vorbit din oarece experienta. Numai ca, daca asta se întampla, daca rezulta critica atat de vinovata (caci mai vinovata de atat nici ca poate fi), oamenii astia de ce-au mai sporit „aparatul“ interpretativ? O fi pentru ca ei fac fericita exceptie?!
N-as zice ca interpretarile lui Andrei Moldovan sunt din cele care atenteaza la „vibratia“ genuina a operelor (cand nu face critica de stat pe loc, de pura reluare). Din contra, e o critica de resuscitare a vibratiilor, sau macar de ordonare a lor. Chiar daca uneori, din prea mare zor, lasa în urma ambiguitati destul de flagrante. Dau un singur exemplu de „neatentie“ conceptuala: „Chemarea de iubire – la Virgil Mazilescu, n.n. – este spre absolut, spre nefiinta“ (p. 72). Nu-mi pare ca „absolutul“ si „nefiinta“ ar merge vesele în sinonimie; poate nici cu forta sa nu mearga, darmite asa, spontan! în general însa Andrei Moldovan e scrupulos la concepte si le problematizeaza cu acuratete. Dand peste „parodicul“ cartarescian, de exemplu, el tine sa-i verifice cat mai riguros actiunea si rostul si pune în paralel un model parodic suta-n suta (o parodie a lui Caragiale) cu procedura parodica a lui Cartarescu. Cum la Cartarescu îi rezulta ca „hipotextul“ nu sufera „transformari exagerate“ (p. 83), deduce ca e vorba doar de „recuperarea“ unei „forme lirice“. Sunt cazuri – cum e acesta – în care Andrei Moldovan e chiar prea scrupulos la concepte. Cand e sigur de tot pe ce spune, nu ezita s-o sublinieze: „afirmam fara sa gresim ca ispita poetului pentru lirismul pur nu este una singulara“ (p. 91). Poetul cu asemenea ispite e Nichita Danilov, dar nu stiu daca observatia se potriveste celorlalte facute în avans (an care se remarca „narativul/anecdoticul, dialogul, discursul, ludicul“ etc., p. 90). Astfel de posibile inadvertente tin însa de supletea conceptelor si opiniilor, în baza careia Andrei Moldovan nu se teme de inconsecvente. Cand vorbeste, de pilda, de Danilov, e convins ca acesta, „ca orice creator, /…/ trebuie sa aiba o voce profetica“ (p. 92). Cand trece însa la Viorel Muresan, profetismul nu mai e chiar asa de necesar, întrucat „o asemenea modalitate în creatie, repetata prea des, tinde sa se transforme în reteta“ (p. 105). Unele observatii sunt mai degraba ciudate (mai ales la un interpret care cauta mereu „motivatia interioara“) decat explicative: „Viorel Muresan este uneori si elegiac, dar nu pentru ca ar da curs unui impuls launtric, ci pur si simplu pentru ca îsi permite sa o faca“ (p. 106). Unele din aceste „permisivitati“ sunt taxate destul de drastic; la Ioan Moldovan, parte din ele „sunt experiente necesare pentru poet, nu si pentru poezie“ (p. 112). Altele, însa, sunt date în pozitiv, cum sunt cele ale lui Adrian Alui Gheorghe, care „reuseste sa impuna un epic invadat de lirism“ (p. 127). Oare nu invers?! Nonsalanta unor „disocieri“ e ea însasi suprem flatanta: „Spre deosebire de Ch. Baudelaire, Ioan Pintea se simte vinovat de lipsa suferintei“ (p. 131). Rezon?!
Reticenta constanta (de nu chiar repulsie) resimte Andrei Moldovan doar pentru temeritatile pornografice, desi nu manifesta pentru „restrictionarea limbajului folosit în literatura“; fireste „cu conditia ca el sa raspunda nevoii de transfigurare“ (p. 193). E însa o conditie pe care nici unul dintre tinerii poeti antrenati în mizerabilism sau provocari „limbistice“ n-o satureaza, asa încat, pe partea asta, Andrei Moldovan îi taxeaza pe toti (nici nu sunt asa multi, ce-i drept: doar Daniel Banulescu, Marius Ianus si Stefan Manasia). Problema în sine are o oarecare redundanta, dar solutia ei sta mereu în capacitatea de „transfigurare“ (desi se poate, la poezie, si transfigurare prin profanare, numai ca Andrei Moldovan nu pare sa admita). Altminteri, cand e caz de problematizare, nu se da niciodata în laturi. Venind vorba de doi poeti care în civil sunt filosofi (sau opereaza pe domeniu – Marta Petreu si Vasile Gogea), de îndata Andrei Moldovan îsi pune problema insatisfactiei de cunoastere pe care o cauzeaza filosofia – de unde nevoia unora dintre filosofi de a apela la creatia literara. Asta însa stiind ei ca „literatura nu este doar o transpunere a ideilor si conceptelor în imagini, ci o forma distincta a cunoasterii“ (p. 174). Drept care si la Marta Petreu „filosofia se stinge si începe sa lumineze cugetarea poetica“ (p. 176). Daca, însa, „începe sa lumineze“ cugetarea, fie ea de care o fi, înseamna ca filosofia nu s-a stins de tot, ca mai palpaie cat de cat. Nu cred sa fie cazul la Marta Petreu, ale carei poeme nu sunt, desigur, „cugetari poetice“, ci mai degraba drame abrupte si concrete. Dar poezia ei a fost bun prilej de problematizare.
Ferm pe ale lui (pe tot ce spune), Andrei Moldovan e un critic transant, cu singuratatea si inocenta bine aparate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper