Ultima bătălie a stângii: dărâmarea idolilor

Nu stiu daca trebuie sa-i fiu recunoscator sau nu lui Mircea Geoana pentru ca m-a ajutat sa ma las de politica  sau, mai exact, sa trec de la actiune la analiza. Un rol mult mai comod si, poate, chiar mai potrivit pentru subsemnatul. Încerc acum sa fiu usor mai pragmatic în rationamentele pe care le fac, caut sa schimb mai multe turnuri de observatie, sa înteleg mai bine înainte de a judeca. Este un lucru pe care nu poti sa-l faci atunci când esti în teren, când esti înfierbântat de competitie.
La începutul conflictului dintre Mircea Geoana si Victor Ponta, am privit totul ca pe o fatalitate politica româneasca. Partidele sunt animale politice care îsi antreneaza mereu instinctul de a sfâsia în interior atunci când nu au razboaie externe. Am revazut filmul în care Iliescu si Nastase îl împing pe lider spre o decizie riscanta, apoi se retrag strategic si organizeaza judecata lui pentru pierderile suferite. Si eu am gândit la început în termenii clasici ai solidaritatii interne: un lider cu potential trebuie tinut aproape de partid, el aduce voturi, coaguleaza simpatii. Modul în care se desfasoara batalia ma convinge însa ca nu este o traditionala executie, ci ultima batalie a stângii pentru a scapa de umbrele trecutului.
Ion Iliescu reloaded
În aceste ultime saptamâni, Iliescu l-a atacat pe Ponta constant, retractând de fiecare data si promovându-l pe Adrian Nastase ca reprezentând stadiul cel mai înalt al pesedismului. Chiar daca acest lucru poate fi valabil pentru fostul premier, este un calificativ doar pentru trecut si în nici un caz pentru viitor.
Format în anii cincizeci, anii de aur ai bolsevismului târziu din România, Iliescu l-a exterminat pe Ceausescu si apoi a avut trei mandate de presedinte, timp în care singura lui preocupare a fost exercitarea puterii si dominatiei. A cautat sa simuleze tot ceea ce se putea simula (inclusiv toleranta, acceptarea împacarii cu Regele), a vorbit cu misticism despre dialog, iar atunci când nu a fost convingator, a adus hoarde de mineri care au delegitimat puternic partidul, în timp ce el si-a întarit astfel puterea si dominatia.
PSD a fost timp de 20 de ani un partid al unui lider cu legitimitate trucata. O supunere oarba la mitul lui Ion Iliescu, un amestec de spaima si umilinta: ce facem daca pleaca Domnul Iliescu? El pleca si se întorcea mereu de la usa. Din pacate,  noi, în România, confundam acest comportament cu forta unei personalitati politice.  Se prea poate sa fie un simbol al fortei, însa doar daca vorbim despre o personalitate politica a Evului Mediu. Legitimitatea lui Iliescu s-a bazat pe focurile de arma pe care le-a comandat la Revolutie pentru ca sângele varsat ofera cea mai sigura sursa de legitimitate. A creat dusmanii democratiei înca înainte ca ea, saracuta, sa vina pe lume. Regele si partidele istorice, strainii, intelectualii sau studentii au devenit primele tinte ale echipei lui Ion Iliescu. A avut popularitate si putere legala, dar mereu i-a lipsit ceva: legitimitatea democratica, legitimitatea tehnocratica (va amintiti vreo mare decizie?) si chiar ideologica, în masura în care nu a adus nici o viziune privind ordinea viitorului si nu a propus niciun proiect de societate.
A domnit, dar nu a luptat pentru nimic. Asemeni unui demiurg de birou a pronuntat emfatic cuvinte, asteptând ca realitatea sa-i urmeze vorbele, iar vorbele sa se întrupeze. A vorbit despre coruptie doar cât sa-l înfunde pe Nastase, despre cauza românilor din teritoriile pierdute doar la evenimente oficiale, a vorbit despre muncitori,  dar nu a cautat sa faca nici un program de reconversie a industriei sau agriculturii la noua realitate economica si politica.
În schimb, a fost atent ca fiecare lider care putea sa apara, sa ramâna sub autoritatea lui. L-a tradat pe Nastase atunci când era în vârf si a reusit, cu rabdare, sa-l scoata din circuit si, culmea, sa-l pastreze nerevoltat în aria lui de prozeliti,  într-o perfecta simbioza victima-agresor. Adrian Nastase devenise foarte periculos, reusise o guvernare de succes si deci trebuia anihilat. Când l-a gratiat pe Miron Cosma si i-a distrus coalitia politica ce era câstigatoarea alegerilor, Adrian Nastase era deja scos de pe sina.
Un Iliescu puternic pentru un PSD slab
De fapt, când am ajuns în PSD mi-am dat seama ca nu Iliescu era puternic, ci partidul era foarte slab. Era slab pentru ca avea oameni cuminti, disciplinati care se închinau camarilei lui Iliescu. Multi erau speriati de lustratie si de alte lucruri, altii erau nostalgici, dar cei mai multi erau oameni cuminti, unii specialisti buni din fostul regim, altii functionari între doua vârste care aveau o veritabila sensibilitate de stânga. I-am vazut cum se bucurau când Iliescu a pierdut puterea si pleca agale de la Sala Palatului: nu le venea sa creada, se uitau la cer, se uitau în stânga si în dreapta sa vada daca nu sunt pe aproape supraveghetorii lui Nea Nelu.
Iliescu s-a pus de-a curmezisul tuturor deciziilor pe care partidul le lua, doar pentru a-si arata puterea si a stirbi autoritatea celor care le propuneau, dar folosind mereu o tehnica perversa: îi lasa pe ei sa anunte public decizia lor, le sustinea propunerile chiar prin vot, în schimb, a doua zi, era împotriva si, de multe ori, lasitatea celor din jurul lui îi facea jocul. Partidul a pierdut multe trenuri pe seama mofturilor lui Ion Iliescu. A reusit sa pastreze partidul slab, pentru ca el sa ramâna puternic.
Partidul este de sapte ani în opozitie, dar Ion Iliescu nu are de ce sa fie trist: nici un lider care i-a urmat nu a mai fost capabil sa câstige functia cea mai înalta în stat si El a ramas unic, singurul învingator, restul pot sa vina sa-i pupe papucul.
Managementul prin frica: vigilenta fata de tradatori si deviationisti
Iliescu a condus mereu înfricosând partidul de pericole imaginare si folosind tehnica bolsevica a vigilentei fata de tradare: cine spune adevarul este tradator, daca vrea alegeri libere în partid este CDR-ist, daca vrea ca vicepresedintii sa fie alesi, nu numiti, sigur este infiltrat de catre dusmanii politici. O alta metoda de control a fost acuza de deviationism, eticheta pe care mi-a facut onoarea sa mi-o atribuie mie.
Partidul era mereu timorat, chiar si atunci când era puternic din punct de vedere electoral. Era mereu dependent de lumina care venea de la Tatucu. Guerrila lui Traian Basescu a putut avea succes numai datorita faptului ca PSD se misca greu, oamenii nu puteau actiona independent.
Marea problema a PSD a fost faptul ca era mereu captiv al unui lider care a delegitimat orice forma de autoritate, rupând prin aceasta constant coloana vertebrala a unui partid de stânga care, altfel, ar fi putut face istorie mai mult decât a facut. Doar trei ani, în perioada 2001-2003, partidul a fost liber de influenta lui Iliescu (intrând sub autoritatea unui Adrian Nastase cuprins de entuziasmul schimbarii), iar rezultatele pentru tara s-au vazut.
Mircea Geoana – primul care s-a speriat de libertatea de a decide
Mircea Geoana a fost primul care a acceptat sa conduca un proiect de revolta si, dupa ce a câstigat, nu a avut curajul sa preia puterea cu autoritate, legitimitate avea. S-a speriat, a facut un târg cu baronii locali, iar acestia i l-au adus pe Iliescu din nou la conducere. În momentul în care a crezut ca Ion Iliescu l-ar putea ierta pentru ca a adus un dram de democratie în partid si, mai ales, pentru ca i-a contestat autoritatea, Mircea Geoana a pierdut totul, restul era doar o problema de timp. Si-a tradat apoi prietenii, dar si pe cei care l-au transformat în lider.
A avut noroc sa piarda în fata unui lider tânar si nu sa fie înjunghiat pe la spate de vreo manevra a vechii nomenclaturi, tinuta de Iliescu în viata. În mod normal, dupa pierderea alegerilor, Mircea Geoana ar fi trebuit, oricum, sa renunte la presedintia partidului si la orice alta functie.
Victor Ponta- ultimul dintr-o serie veche sau primul dintr-o serie noua?
Sunt solidar cu Victor  Ponta nu pentru ca, în toata aceasta batalie, si-a ales rolul de luptator si nu de negociator, ci pentru ca am încredere în visul lui de schimbare. Uneori, poate l-am pritocit împreuna, dar asta nu are mare importanta, el este prea mândru ca sa ceara ajutor. Nu a fost întotdeauna erou în lupta pe care a dus-o alaturi de noi, cu nomenclatura iliesciana, dar are timp sa se achite de datoriile fata de prieteni.
Dupa ce l-a învins pe Geoana într-o lupta inegala, Ponta avea mare parte din gasca baronilor locali împotriva, a ezitat si i-a facut unele concesii lui Iliescu, dar câteva si lui Nastase, iar cei doi ajung sa transmita ca tânarul lider este imatur si ca, de fapt, ei sunt cei care conduc partidul. Strategia le-a reusit într-o anumita masura, cu toate ca Ponta nu este naiv. Chiar daca ma uimeste cu cunostintele sale de istorie, o pasiune despre care spune ca-l ajuta si în politica, Victor nu a preluat însa tot limbajul si nici practicile decizionale ale celor mai vechi. Nu a scapat nici el de ideologia victimizatoare conform careia orice pesedist care nu îl înjura pe Basescu de mama, cu voce tare, este tradator pedelist, dar cred ca el are timp sa înteleaga ca cei care striga cel mai tare s-ar putea sa o faca pentru ca este cea mai buna acoperire.
Însa cel mai important lucru este ca noul presedinte PSD nu a uitat nimic din ce a  promis la Congresul în care a fost ales, ba mai mult, din când în când îsi verifica lista de promisiuni, iar eu pot depune marturie sub juramânt ca asa este. A bifat deja câteva promisiuni importante aflate pe lista sa, fara mare scandal, dar cu încapatânare, si are determinarea de a nu renunta la niciuna. Partidul nu poate decât sa aiba încredere în el, caci Victor Ponta este captiv, datorita vârstei. La vârsta lui nu are unde sa se retraga, nu poate iesi la pensie, mai are vreo 30 de ani buni de politica.  Cât priveste retragerea, poate da chiar un exemplu bun, pe care partidul nu l-a avut din partea lui Ion Iliescu, adica se poate retrage la timp pentru a deschide calea tineretului si reformei necesare la acel moment când se va produce.
Organizarea capcanei pentru Ponta
În ultimele zile nucleul celulei vechi de partid a întrevazut o ocazie sa-i dea lovitura de gratie lui Victor Ponta.  Au simtit ca ordinea impusa în ultimii 7 ani de catre Basescu se delegitimeaza rapid, sub presiunea unor scandaluri de coruptie. Imediat au întrevazut posibilitatea revenirii la putere. O iluzorie ocazie pentru a reveni „minunata lume veche“. Cea mai simpla lupta, fara adversari, doar cu niste mici capcane pentru necoptii si imaturii de la conducerea PSD.
La început, toti am crezut ca este vorba doar de insubordonarea lui Geoana, competitia cu Ponta si doar o lupta de rutina în care Voda va taia capul unui boier infidel. Am gândit pragmatic si aritmetic si am crezut ca ar trebuie sa terminam cu excluderile si luptele interne. Dar am înteles repede ca miza nu este aici, iar Geoana este doar un pretext sau poate deveni o pierdere colaterala dintr-un razboi mult mai mare. Batalia este pentru ca autoritatea lui Ponta sa primeasca o ultima lovitura, iar lumea veche sa pozeze în chip de lume noua.
Ultima batalie a stângii, asa cum o stim acum
Poate fi ultima sansa pentru PSD de a se redresa si de a reîncepe drumul reformei si al modernizarii. Este o ultima sansa pentru un partid sa-si apere liderul împotriva unui reflex cultural de a-l trada mereu pe liderul partidului pentru unul care promite privilegii mai mari si parte mai mare din prada.
Alegând lupta directa, fara compromisuri, sper ca si Victor Ponta întelege ca este sansa lui de a rupe traditia nefericita a alegerii compromisurilor si umilintei,  în locul luptei. O sansa pe care, în 2005, a avut-o Adrian Nastase, dar i-a dat cu piciorul. În acel moment, când forta motrice a schimbarii l-a dorit pe Nastase drept contracandidat al lui Iliescu, iar Nastase a refuzat, acesta din urma a pierdut cel mai bun prilej de a deveni liderul providential, iar partidul a pierdut o sansa importanta.
Capcana pentru Ponta ar fi sa se bucure cu o victorie facila împotriva lui Mircea Geoana. Asta se va obtine usor, dar nu asta este miza. Marea capcana ar fi sa se faca frate de cruce cu umbrele trecutului si cu cei care dezonoreaza partidul sau sa amâne batalia cu cei care au încercat acum sa-l arate ca lider imatur, slab, sovaielnic, numai bun de tradat.
Batalia pentru a da jos tablourile de pe pereti
Este o mare batalie pentru Ponta, dar nu este doar razboiul lui. Sigur, în batalia interna îl pot ajuta doar cei care sunt în functii de conducere la PSD, dar razboiul are o alta miza. Este razboiul pesedistilor care au sperat mereu ca va iesi ceva maret din marile decizii ale unui sistem politic ramas în picioare de doua decenii.
Nu stiu daca razboiul lui Ponta este lupta pentru modernizarea institutiilor, cum a scris cineva, dar este o lupta în care pesedistii îsi pot recâstiga demnitatea. Pot da dovada ca s-au eliberat de frica si pot duce viitoarele lupte politice cu capul sus.  Ar putea chiar reveni într-un spatiu politic din care au fost exclusi din cauza greselilor majore ale liderilor, a lipsei de gândire strategica sau pe fondul orgoliilor unei oligarhii care a început schimbarea prin împuscarea lui Ceausescu în ziua de Craciun. Si Nastase, dar si Geoana au câstigat batalii, însa nu au avut curajul sa dea jos tabloul de pe perete. Aceasta lupta a fost mai grea decât luptele cu Basescu sau cu Alianta DA.
Nu stiu ce va face Ponta dupa ce va câstiga acest razboi, ar putea avea si el o Pasada a lui, dar cred ca acum merita sa fie sprijinit de cei care nu vor mai suporta umilinta de a vedea aceleasi tablouri ale trecutului pe pereti. Pesedistii pragmatici trebuie sa faca un pic de istorie recenta si sa înteleaga ca alternanta automata la putere nu mai este regula; a fost pâna în 2005. De acolo încolo ceva s-a rupt si nu doar Traian Basescu este cel care a blocat PSD. Traian Basescu s-a bazat, chiar si atunci când a calcat peste reguli si cutume, pe o anumita ilegitimitate a PSD care nu se putea desprinde de trecut, care purta un balast istoric, o vina pe care deja majoritatea pesedistilor nu au de ce s-o împartaseasca cu Iliescu and co. Erau prea tineri, erau în alta parte sau nu au decis ei când s-a tras la Revolutie, când a fost calcata în picioare Piata Universitatii, când au venit minerii sa planteze trandafiri.
Aceasta nu este o capcana pentru Ponta, el are doua cai de iesire din aceasta lupta
Cei care spun ca Ponta este învins, în ideea ca nu are alta sansa decât sa îsi dea demisia pentru ca pierde parlamentari si este belit apoi de sfintii partidului, nu au dreptate. Daca Ponta este destul de hotarât sa merga pâna la capat, are doua variante câstigatoare. As putea spune chiar ca are un win-win perfect. Îl elimina pe Geoana, apoi merge mai departe cu schimbarea conducerii si reformeaza partidul. Daca pierde în lupta, dar le lasa corabia coscovita vechilor figuri, aceasta se va scufunda în sase luni. Pe noua lui corabie vor veni toti cei care viseaza la un partid modern al stângii, eliberati de tarele celor douazeci de ani de democratie împleticita.  Iliescu sau Nastase au tot amenintat cu plecarea, si-au facut chiar bagajele de câteva ori, dar Ponta este obligat sa lupte pîna la capat si asta înseamna chiar aceasta varianta extrema. Varianta win-win se realizeaza cu o singura conditie: sa uite tot ce a învatat în acesti 10 ani de pesedism, sa fie egal cu sine si sa mearga înainte.
Semnele timpului: o lume care se prabuseste si darâmarea idolilor
Pe Victor Ponta îl ajuta conjunctura politica generala, semnele timpului care ne spun ca sistemul politic românesc se prabuseste. În aceste zile o lume se darâma, un sistem de autoritate se face tandari si România are sanse sa iasa din acest model al politicii oligarhice, al partidelor-stat care s-au succedat la putere. Cei care vor ramâne agatati de corabia partidelor se vor scufunda odata cu lumea veche. Din aceasta bulversare totala se poate naste o noua clasa politica pe scheletul celor care astazi vor avea curaj si nu se vor mai lega cu lanturi de scaune. Oamenii asteapta – si dinspre stânga, dar si dinspre dreapta – o schimbare, asteapta politicieni care sa se gândeasca la un proiect colectiv. Ura lui Nastase fata de Basescu, a lui Iliescu fata de Geoana, a lui Basescu fata de Tariceanu s.a.m.d. nu mai pot reprezenta combustibilul necesar pentru ca motorul politic al României sa poata duce tara înainte. Trebuie un proiect de societate, o noua atitudine, un alt tip de dedicare pentru interesul public. Nici premierul, nici ministrii, nici primarii nu vor mai fi proprietarii bugetelor pe care le administreaza, iar busola interesului colectiv va trebui sa ghideze actiunea politica. Acum, în furtuna, nu mai este timp pentru adaptare. Am avut douazeci de ani, dar am tras de timp contemplându-ne liderii narcisisti, pe câta vreme partidele, sperând la victorii facile sau la alternanta automata la putere, au calarit bugetele comunitatilor si bugetul statului asa cum au vrut. Cred ca în mare masura aceste lucruri nu vor mai fi posibile.
Pentru a pasi învingatori în noua lume, pesedistii ar trebui sa treaca la darâmarea idolilor. Daca Ponta nu va fi sprijinit de o majoritate consistenta, el poate oricum duce lupta mai departe.  Daca va fi o majoriate conservatoare, ea va pierde oricum, va fi îngropata sub darâmaturi.
Victor Ponta trebuie, asadar, sa nu rateze ocazia de a fi primul dintr-o noua serie, nu ultimul dintr-o serie veche. El stie ca în Marsul cel Lung au pornit  90.000, au ajuns 7.000, dar au învins.

Bibliografie
Psalmul 135:15-18: „Idolii neamurilor sunt din argint si aur, sunt lucrarea mâinilor omenesti. Au gura, dar nu pot grai, au ochi, dar nu pot vedea, au urechi, dar nu aud, au nas, dar nu au suflare în narile lor. Asemenea lor sunt si cei care i-au întocmit, toti cei ce se încred în ei“.

2 comentarii pentru “Ultima bătălie a stângii: dărâmarea idolilor”

  1. noiembrie 26, 2011 la 7:27 pm

    Felicitari pentru aceasta analiza atat de profunda aspra stangii romanesti.Sper sa existe in viitor acesti tineri de nadejde care sa faca o Romanie de care sa nu ne fie rusine.

  2. decembrie 3, 2011 la 10:45 am

    si eu am incredere in tineri.dar il prefer pe Mihai Neamtu

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper