Tare. Orchestra Romana de Tineret la Ateneul Roman, sub bagheta lui Christian Badea

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

Conform unui cod mai nou de exprimare, adjectivul „tare“ poate desemna si ceva extraordinar, iesit din comun. În ceea ce urmeaza însa am de gand sa vorbesc despre omonimul sau, si anume pluralul unui substantiv cu acceptiunea de viciu, meteahna: „tare“. Nu intentionez sa ma lansez într-o dizertatie pe teme lingvistice, ci sa ma refer la tarele sistemului muzical romanesc de învatamant.

Ocazia mi-a prilejuit-o recentul concert al Orchestrei Romane de Tineret de la Ateneul Roman. Ascultandu-i, n-am putut sa nu îmi amintesc de mentalitatea ce guverna activitatea artistica a elevilor si studentilor din învatamantul muzical, pe vremea cand si eu faceam parte dintre acestia, mentalitate insuflata tinerilor în formare de catre profesori, critici si toti cei ce se îngrijeau de destinele noastre artistice: eram cei mai buni, cei mai talentati si cei mai bine pregatiti din lume. Aceasta pentru ca, de fapt, nu exista un termen real de comparatie cu ceea ce se întampla în alte culturi occidentale. E drept, se poate alcatui o lista foarte lunga de muzicieni romani cu cariere internationale, dar toti acestia, fara exceptie, si-au desavarsit formarea artistica în strainatate.
Îmi aduc bine aminte cum anumiti profesori din Liceul de Muzica se constituiau în adevarate unelte de pervertire a sufletelor si, implicit, a destinelor noastre. Spre exemplu, la auditiile trimestriale, unde aveau acces si parintii, întotdeauna ceea ce încercam noi sa cantam era ridicat în slavi de catre corpul profesoral. Tehnica era urmatoarea: niciodata parintii elevului nu erau felicitati chiar de catre profesorul cu care acesta studia, ci de catre colegii sai, ca o garantie de netagaduit a meritelor îndrumatorului direct. Acesta juca întotdeauna rolul celui preocupat de formarea discipolului si, în consecinta, se alegea cu o recompensa materiala din partea parintilor fericiti la culme de rezultatele copilului. E atat de simplu, de fapt: cand nu ai notiuni muzicale, nici anumite judecati de valoare, simti nevoia sa primesti confirmarea investitiei tale de la cei din jur. Psihologie pe care majoritatea profesorilor nostri o stapaneau la perfectie. În concluzie, daca tu cantai la flaut (cazul meu), iar profesorii de clarinet sau fagot „se extaziau“ în fata prestatiei tale artistice, laudandu-te catre parinti, castigatorul sigur era însusi profesorul tau. Apoi urmau concursurile nationale, cum erau „Cantarea Romaniei“ sau „Concursul pe meserii“, unde aceiasi profesori erau invitati în comisie si, implicit, te premiau, iar în felul acesta primeai si o acreditare nationala. Din premiu în premiu, spre o cariera sigura! Existau chiar si cateva concursuri internationale, cum este cazul celui de la Stresa, Italia, adica un fel de „Cantarea Italiei“, cu metode romanesti de jurizare, caci comisia era alcatuita, în mare parte, din profesori romani. Bineînteles ca absolut toti concurentii nostri erau laureati. Chiar Iosif Sava a picat în capcana acestei fatarnicii, laudand necontenit meritele scolii romanesti. Problema începea cand, odata ajuns în învatamantul superior, mai ales dupa anii ’90, puteai avea ocazia sa afli ce se întampla si prin alte parti ale lumii si de-abia atunci începeai sa realizezi ca totul fusese o gogoasa umflata. Exista însa si varianta, cea mai des întalnita în randul studentilor, ca acestia, nemaiîncapandu-si în piele de atatea merite, sa devina incapabili de a realiza ca se învarteau de fapt într-o gaura neagra. Pur si simplu nu-si mai doreau sa afle lucruri noi, nu mai erau în stare sa discearna diferentele, într-o atitudine de total autism la orice tentativa de schimbare pe care le-ar fi sugerat-o un alt profesor sau o eventuala întalnire fericita cu un omolog din alta tara. Cu o astfel de atitudine, practic îsi semnau condamnarea la esec. Foarte putini s-au salvat din acest marasm, iar aceia, în majoritatea lor, au ramas în strainatate. Dintre cei ramasi în tara, cativa dintre noi am intrat în orchestrele autohtone, încercand sa luptam împotriva acestui malaxor de destine, ce înca este perpetuat, fara scrupule, subventionat fiind de nepriceperea parintilor si de nepasarea Ministerului Învatamantului. Multa vreme am sperat ca dinastia acestor asa-zisi profesori din licee se va destrama, dar constat ca multi dintre ei au avansat în învatamantul superior, devenind, într-un mod cat se poate de dubios, doctori în muzica (!), astfel ca dezastrul se amplifica de la an la an.
Acestea fiind spuse, am salutat cu entuziasm initiativa apreciatului nostru violoncelist, domnul Marin Cazacu, de a forma o orchestra de tineri care, neavand ocazia sa studieze în facultate cu profesori deosebiti, beneficiau în cadrul noii orchestre de îndrumarea unor dirijori cu experienta si renume pe plan local, pregatindu-se în acest mod sa intre în cele mai prestigioase orchestre din tara si, de ce nu, din strainatate. Practic, Marin Cazacu a gandit un fel de pepiniera, care sa produca orchestranti scoliti în spiritul cerintelor institutiilor profesioniste. Am ascultat aceasta Orchestra de Tineret acum doi ani si mi s-a parut o certa promisiune. Emana un suflu proaspat, o verva specifica varstei si se vedea ca acesti tineri sunt în studiu si, mai ales, ca sunt pasionati de ceea ce fac. Descoperisera un mod profesionist de lucru în colectiv. Este cunoscut faptul ca în învatamantul superior exista mari carente, prin lipsa unor profesori de valoare, îndeosebi pentru cursurile de muzica de camera, de orchestra si chiar de instrument. Se simte tot mai acut nevoia organizarii unei Academii private, cu profesori invitati din randul celor mai valorosi muzicieni romani sau straini. În alte universitati occidentale sunt chemati sa predea cei mai buni instrumentisti ai momentului, se organizeaza cursuri de maiestrie cu membrii celor mai prestigioase ansambluri de muzica de camera sau simfonice. Ma asteptam, astfel, ca pentru un rezultat cat mai performant al acestei pepiniere de muzicieni, Marin Cazacu sa invite, în cadrul stagiului de pregatire al orchestrei care se petrece, an de an, la Sinaia, muzicieni cu reale calitati, binecunoscuti în cadrul Filarmonicii „George Enescu“ sau concertmaestri romani care evolueaza în cele mai de seama orchestre ale lumii: Liviu Prunaru – Concertgebouw (profesor si director al Academiei Menuhin, Elvetia), Bogdan Zvoristeanu – Orchestra simfonica din Zurich, Stefan Horvath – Orchestra din Basel, Serban Lupu – concertmaestru timp de douazeci de ani la Orchestra din Indianapolis etc., pentru a lucra cu acesti tineri, independent de repetitiile pe care le au cu un anume dirijor. Exista o adevarata tehnica de cant în orchestra, anumite trucuri si secrete pe care nu le cunosc profesorii de scoala, care nu au cantat în viata lor în vreo orchestra sau ansamblu de camera profesionist si nici n-au prea calcat în salile de concert. De aceea am sperat ca, în timp, printr-o buna supraveghere, acesti tineri vor deprinde mestesugul cantatului în grup, ca vor obtine un sunet adevarat de orchestra si, de ce nu, un sunet particular, avand în vedere talentul si disponibilitatile tehnice ale celor care studiaza zilnic. Dar asteptarile mi-au fost înselate. Cred ca în rastimpul de la înfiintare pana azi preocuparile acestor tineri s-au schimbat.   Tarele mentalitatii amintite au iesit la iveala. Fiindu-le insuflata ideea ca noi, romanii, suntem „buricul pamantului“, au început sa creada ca sunt cei mai buni, mai buni chiar decat o orchestra profesionista. Foarte mult a contribuit la aceasta si ambitia domnului Cristian Mandeal de a programa ansamblul în Festivalul Enescu la Sala Mare a Palatului, unde au concertat (conform genericului) „marile orchestre ale lumii“. O responsabilitate grea pe umerii unor tineri aflati la început de drum. Ce vreau sa spun este faptul ca se perpetueaza înca acea formula educationala gresita, de ardere a etapelor de studiu. Nu avem rabdare ca fructul sa capete gust si culoare, iar mai tarziu lacunele sunt foarte greu de îndreptat. Se întampla adesea ca unii profesori, pentru satisfacerea orgoliului personal, sa îi oblige pe elevi la studierea unui repertoriu cu mult peste posibilitatile lor din momentul la care se gasesc, netinand cont de raul pe care îl produc: de cele mai multe ori se instaleaza în gandirea si tehnica instrumentala a discipolului niste defecte greu de înlaturat mai tarziu, defecte care se vor transforma în complexe.
Asadar, dupa doi ani, am ascultat Orchestra Romana de Tineret condusa de Christian Badea, un dirijor cu o solida cariera internationala: a dirijat la Metropolitan, la Covent Garden, orchestrele simfonice din New York, Londra, Paris, Amsterdam, Sankt Petersburg, Sydney sau Tokio si, de curand, a fost ales sa deschida festivalul „George Enescu“ cu doua concerte alaturi de Orchestra din Haga. O adevarata provocare, plina de emotie, pentru tinerii nostri muzicieni. Repertoriul propus ar fi trebuit sa fie la îndemana acestor tineri: R. Wagner – „Uvertura la Opera Tannhauser“si P.I. Ceaikovski – „Simfonia
nr. 5“. Sunt convins însa ca domnul Christian Badea nu a beneficiat de acelasi numar de repetitii cu care sunt obisnuiti membrii acestei orchestre sub bagheta dirijorilor nostri, domnii Cristian Mandeal si Horia Andreescu, cu care repeta îndelung pentru realizarea unui concert, avand astfel timp suficient sa îsi asume repertoriul, prin decantarea – în mare masura – a sugestiilor si cerintelor dirijorale. De data aceasta, se putea percepe în interpretarea lor o usoara senzatie de teama, pentru ca ceea ce le solicita Christian Badea presupunea o anumita putere de asimilare a informatiilor si un nivel tehnic si educational propriu marilor ansambluri profesioniste pe care domnia sa este obisnuit sa le dirijeze. Nuantele, culorile si tempo-urile impuse de mana dirijorului i-au descumpanit într-o oarecare masura pe tinerii muzicieni. De fapt, tehnica lor (tehnica de orchestra difera de cea individuala) nu le permitea sa reactioneze prompt la impulsurile dirijorale. Am simtit un fel de competitie între membrii orchestrei, fiecare dorind parca sa demonstreze ce poate (tarele noastre, cele de toate zilele), lucru grav pentru o orchestra, unde efortul trebuie sa se concentreze spre obtinerea unui sunet omogen, printr-o tehnica unitara. Aceasta senzatie de întrecere permanenta a fost evidenta în special la partida corzilor; dar si alamurile au sunat brutal, needucat, scopul instrumentistilor parand a fi fost tot cel de competitie, de „care sufla mai tare“. Sunt convis ca domnul Christian Badea a cerut nuante mari, dar nu necizelate si încrancenate, ci pline de armonice, caldura si voluptate, adica în spiritul muzicii lui Ceaikovski. Acordajul atat de precar al clarinetelor a distrus întreaga atmosfera din Simfonia a V-a (pentru ca doua instrumente de acelasi fel sa poata canta curat, e nevoie de o anumita stiinta si tehnica). Incapacitatea muzicienilor de a tine piept cavalcadei de tempo-uri propuse de dirijor i-a facut de multe ori sa para chinuiti, crispati. Nu este nicidecum vina dirijorului, ci lipsa de experinta si reflexele proaste ale tinerilor, capatate pe parcursul anilor de studiu, care, acum, iata, ies la iveala. De data aceasta era nevoie de reactii la secunda, starea interioara a orchestrantilor trebuia sa se schimbe de la exuberanta si puritatea unor tineri îndragostiti la melancolia, resemnarea sau tragismul pe care înca nu sunt capabili sa le exprime în profunzime. Si noi, muzicienii, trebuie sa fim actori, sa intram în pielea unui personaj imaginar si sa fim capabili de a schimba mai multe masti pe parcursul unei lucrari. Problema unui ansamblu de optzeci de oameni este ca toti trebuie sa îsi asume aceste masti deodata, la un gest al dirijorului. Acest tip de a face muzica se educa nu numai prin contactul cu mentorii, ci si printr-un apetit propriu de a cunoaste si stapani cat mai multe tipuri de muzica, fapt ce presupune sa asculti cat mai multe interpretari, sa citesti cat mai mult (îndeosebi literatura de specialitate), sa mergi regulat la concerte, expozitii de arta plastica sau teatru. Or, foarte rar se întampla sa-i vezi pe acesti tineri (exceptiile confirma regula) chiar si la vreun concert al Filarmonicii. E drept ca si modelul, adica profesorul, joaca un rol important, acesta fiind cel care trebuie sa îi provoace la un joc al mintii si al sufletului, pentru ca educatia lor sa se întregeasca. Dar muzicienii nostri tineri raman opaci, în mare masura, la impulsurile artistice exterioare preocuparilor zilnice (studiu individual si atat), uitand ca, asemenea specialistilor din toate domeniile, si noi, muzicienii, suntem obligati sa ne îmbogatim cunostintele si spiritul în mod continuu, pentru a ne mentine la nivelul performantei.
Publicul, care întotdeauna apreciaza agilitatea si prospetimea unui gest artistic, uitand adevaratele criterii de valoare, a fost, bineînteles, entuziast, iar tinerii cu siguranta s-au simtit si mai mandri, si mai convinsi de reusita lor totala. Au acordat doua bisuri, pentru ca al treilea a fost de fapt reluarea celui de-al doilea. Motivul pentru care domnul Christian Badea a ales sa îl repete a fost, presupun, dorinta domniei sale de a repara inexactitatile primei încercari (firesti, tinand cont de cele spuse mai sus), dat fiind ca acest concert era filmat în vederea difuzarii de catre ProTV. În fragmentul din opera „Carmen“ de Bizet, orchestra a fost foarte buna. Se vedea cu ochiul liber ca mai cantasera aceasta lucrare, repetata probabil pana la epuizare cu alti dirijori. Marea problema a fost „Time Square“ de Leonard Bernstein, o lucrare cu influente din jazz, cu o orchestratie bogata, cu ritmuri dificile si interventii solistice spectaculoase. De altfel, dirijorul a încercat sa puna în evidenta aceste interventii printr-un artificiu vizual: fiecare solist se ridica în picioare pentru a-si expune pasajul, o atitudine obisnuita pentru big band-urile americane. Din pacate, însa, cand o astfel de interventie nu e facuta cu credinta, ci cu teama, lucrurile ies doar pe jumatate.
M-am dus cu cea mai mare disponibilitate sufleteasca sa-i ascult, dar am plecat trist, fiindca am realizat înca o data cat de departe de realitate este scoala romaneasca de muzica si cum continua sa pacaleasca prin diferite mijloace, producand în mare masura instrumentisti cu un orizont limitat, chiar daca exceptii exista, desigur, întotdeauna. Si senzatia mi s-a accentuat a doua zi cand, dorind sa ascult muzica clasica, am dat printre discurile mele de un CD al Orchestrei de Tineret din Venezuela, condusa de Gustavo Dudamel, un dirijor exceptional, desi foarte tanar. Culmea! Imprimarea era cu aceeasi Simfonie nr. 5 a lui Ceaikovski. Ei bine, o spun fara nicio exagerare, acest ansamblu suna dumnezeieste. Diferenta era zdrobitoare. Oare tinerii nostri vor fi ascultat vreodata performanta colegilor lor? Daca da, vor fi fost, oare, capabili sa realizeze diferenta? Cu siguranta, raspunsul este nu, pentru ambele întrebari.
Cu atat mai limpede îmi apare, astfel, necesitatea înfiintarii unei Academii de Muzica private, ca alternativa la sistemul oficial de învatamant. Poate ca, prin tenacitatea-i bine cunoscuta, o va crea chiar domnul Chritian Badea. De ce nu?

22 comentarii pentru “Tare. Orchestra Romana de Tineret la Ateneul Roman, sub bagheta lui Christian Badea”

  1. noiembrie 19, 2011 la 12:50 am

    Stimate domnule Ion Bogdan Stefanescu,

    trebuie sa recunosc faptul ca ati scris un articol senzational. Dupa parerea mea ar trebui sa sa va reprofilati, deoarece exista o diferenta „zdrobitoare” intre Ion Bogdan Stefanescu flautistul si I.B. S criticul muzical. (glumesc e si mai rau). Un critic muzical nu scrie la comanda. V-am ascultat de nenumarate ori, atat in calitate de solist cat si in diferite ansambluri camerale iar prestatia artistica a fost mediocra.
    Am plecat si eu trist de la concertele dumneavoastra realizand cat de departe sunt unii „solistii” ai Romaniei fata de nivelul de peste hotare. Am ajuns si eu acasa si am dat printre discurile mele de un CD al flautistului Janos Balint. Fara sa exagerz in acea seara am fost capabil sa realizez cu usurinta diferenta zdrobitoare intre acesti doi artisti.
    Cu siguranta ati ajuns la o varsta la care frustrarile acumulate de-a lungul vietii sunt de necontrolat iar acum, culmea!!! le varsati pe noi.
    Sunt absolut convins ca acest articol a fost comandat de un anumit grup de persoane si a avut ca tinta in special o anumita persoana.
    Daca stau sa analizez …..ca si critic muzical sunteti jalnic. Fragmentul din opera „Carmen“ de Bizet, l-am trecut doar o singura data la repetitii fara sa-l lucram iar aceasta lucrare nu am mai cantat-o „ever never”. Deci v-ati inselat. Sa mergem regulat la concerte, in special la cele ale Filarmonicii :)) pai venim si la repetitii….imi aduc aminte ca am fost anul acesta la o repetitie pregatitoare turneului din Moscova. Urcam scarile Ateneului si aveam senzatia, inca din hol, ca sunt in piata de legume. Am audiat Enescu a doua….. vai de mine …mie jena sa scriu aici despre ce am auzit. Ma mir cu ati putut compara o prestatie live cu un CD :)) in care cu siguranta cei din Venezuela au cantat cu lemnele dublate sau triplate. In cazul acela nici macar urechea dumneavoastra fina nu poate percepe problemele de intonatie pe care le-ati auzit la noi. Ma tot gandesc la ce-a fost in capul dumnoavoastra cand ati scris acest articol. Probabil v-ati plictisit in camera hotelului de langa filarmonica in care am inteles ca locuiti. In cazul unei academii private de muzica ma gandesc ca v-ati gandit ca la catedra de flaut sa fiti dumneavoastra nu>? sau ma insel?
    Inainte de a scrie acest articol trebuia sa va informati mai mult deoarece nu am lucrat niciodata cu Stefan Horvath sau Serban Lupu (Sherban Lupu) daca ati stiut scrie numele corect al maestrului Christian Badea puteati face acelasi lucru in privinta lui Sherban Lupu iar daca nu ma credeti in privinta numelui intrati pe http://www.sherbanlupu.com
    in ceea ce priveste al treilea bis 🙂 era regizat de la repetitii…cu siguranta „criticul” Ioan Bogdan Stefanescu nu a observat ca la repetarea lui a existat o diferenta foarte mare de stil…culmea e ca publicul a remarcat acest lucru. Acest concert a organizat cu precadere pentru publicul tanar… nu stiu ce ati cautat dumneavoastra in sala. Sunt convins ca nu ati platit bilet…si ca ati intrat ori la mila portarului ori cersind o invitatie.
    Imi cer scuze daca nu ma ridic la nivelul dumneavoastra in a compune si concepe aberatii comandate insa ceea ce pot garanta este faptul ca ceea ce faceti dumneavoastra este foarte urat. In adancul constiinteti dumneavoastra ar trebui sa existe o farama de demnitate si sa va cereti scuze in fata colegilor mei. Ceea ce realizam noi deranjeaza si ar trebui sa va aduceti aminte ce faceati la varsta noastra si sa comparati cu ceea ce facem noi. Nu mai vreau sa dezvolt nimic ….va doresc tot binele din lume iar la urmatorul concert pe care-l veti sustine o sa vin sa ma prezint si sa discutam mai multe. De ce nu?

  2. noiembrie 19, 2011 la 1:36 am

    Recent, Orchestra Romana de Tineret împreună cu dirijorul Christian Badea au oferit o astfel de mostră a reconcilierii epocilor, dându-ne o lecție de muzică, de entuziasm, dar mai ales de responsabilitate. În timpul Festivalului Enescu l-am auzit pe Christian Badea vorbind despre puterea muzicală a României. „Este o putere difuză. Cred că generația tânără, cei care se ridică astăzi, dacă se pot uni și dacă pot fi sprijiniți, cred că o să aducă o reflecție extraordinar depozitivă asupra României.” Nu o spun eu, nu o spune vreun puşti care îşi exasperează vecinii cântând prea mult şi prea tare la chitara electrică, ci o spune maestro însuşi.
    …. Explozii Sonore de Ioana Paverman

  3. noiembrie 19, 2011 la 1:41 am

    In primul rand… ceea ce ati scris este mai mult decat dezamagitor. Enescu spunea ca : Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.

    Nu mai dati cu pietre in ceea ce au cladit altii. Ce ati vrut sa demonstrati cu acest articol? Lipsa de respect fata de colegi, cu multi dintre cei de pe scena cantati la Filarmonica, lipsa de verticalitate si de informare, avand in vedere ca ati gresit in ceea ce priveste repetitiile cu Maestrul Badea si mai ales, in ceea ce priveste partidele de la Sinaia unde s-au facut repetitii cu Maestrul Liviu Prunaru.

    Nu ne credem TARI, cantam cu drag si pasiune, suntem la inceput de drum, dar avem norocul si recunostiinta pentru sansa si oportunitatea creata de Maestrul Cazacu,aceea de a ne forma in aceasta orchestra si de a invata de la muzicieni mari.

    Ar fi frumos daca s-ar implica Ambasada Venezuelei si peste 2 ani in Festival sa il avem invitat pe Dudamel si Orchestra de Tineret din Venezuela. 🙂

  4. noiembrie 19, 2011 la 1:42 am

    Intr-o seara foarte rece de toamna, pe 29 octombrie, sufletele noastre au fost incinse si au vibrat de emotie, intr-un cadru select si rafinat, la Atheneul Roman……Programul muzical, selectionat cu mare pricepere, din renumitii Wagner si Ceaikovski, a ridicat sala in picioare, si ne-a facut sa retraim si sa redescoperim starea de bine sublim….
    RBT

  5. noiembrie 19, 2011 la 1:52 am

    n ceea ce priveste mai indeaproape partea strict muzicala a Festivalului, as incepe cu Cristian Mandeal, cel care, dupa Festivalul de acum doi ani, a fost debarcat printr-un puci mizerabil de la conducerea administrativa si muzicala a Filarmonicii bucurestene. De data aceasta, a fost prezent pe scenele Festivalului in nu mai putin de sase seri! Adica, in aproape un sfert din zilele de Festival! Stie Dumnezeu cum sa potriveasca lucrurile!
    De doua ori a fost cu Lohengrin, un spectacol la care a lucrat o vara intreaga si care i-a reusit pe deplin. Spectacolul a fost nu numai foarte bine cantat, dar si bine exprimat din punct de vedere dramatic. Totul a fost construit de regizorul Stefan Neagrau, precum un basm. Cu o printesa, cu un print, cu mastera cea rea si sotul ei atras in lucrarea raului, cu imparatul cel bun, care face dreptate etc. Regizorul a fost bine secondat in intentiile sale de scenografa Adriana Urmuzescu. A rezultat un spectacol placut, cu multe aluzii si trimiteri culturale, exprimate cel mai adesea simbolic, prin decor sau costume. Vom adauga gestul nobil facut de Ioan Holender, in pauza dintre al doilea si al treilea act din prima seara de spectacol, acela de a-l omagia, spre totala surpriza a acestuia, pe Stelian Olaru, maestrul corului, pentru cei 50 de ani de cariera. Spectacolul, cel putin asa cum a fost el prezentat in cele doua seri din Festival, poate fi dus, cu fruntea sus, pe orice scena lirica a lumii. Cu alte cuvinte, un produs numai bun de export… Nu trebuie uitata contributia importanta la reusita a celui care a condus proiectul acesta atat de pretentios, domnul Catalin Ionescu Arbore, actualul director general al Operei Romane.
    In sfarsit, marea surpriza a venit spre sfarsitul Festivalului, cu Orchestra Romana de Tineret, orchestra nascuta (precum Atena din capul lui Zeus) din gandirea acestui minunat violoncelist si om care este Marin Cazacu. Este acum bijuteria vietii muzicale romanesti, o bijuterie slefuita cu infinita implicare si placere de maestrul Cristian Mandeal. O seara perfecta, entuziasmanta, in toate ale sale, care a inceput cu Rapsodia I-a a lui George Enescu, facuta asa cum numai dirijorul stie s-o faca, extraordinar, incat si compozitorul sa fie deplin multumit acolo unde se afla. A iesit o interpretare care poate constitui o exceptionala lectie de cum trebuie citit Enescu. O orchestra de printese si de printi, dupa chipuri si dupa vestimentatie, de o mare disponibilitate la lucru, pe care sa speram ca acreala competitiei de breasla si blazarea nu-i va cuprinde niciodata. Unii specialisti o considera de pe acum a fi cea mai buna din tara. Si parca avea dreptate un mucalit sa preia pentru ei vechea sintagma: „tineret, mandria tarii”! M-am bucurat sa ma nimeresc intr-o seara, la Sala Mare, vecin de scaun (groaznice scaune!), cu percutionista orchestrei, si sa descopar in ea o fata placuta, fireasca, modesta. Probabil ca asa sunt cam toti ceilalti, de unde si performantele oarecum incredibile la care ajung, datorita nu numai talentului, dar si deschiderii si disponibilitatii lor sufletesti si profesionale. Ce bucurie luminatoare pe chipurile celor ce ieseau de la acest concert, care poate fi inscris, fara nici o ezitare, ca fiind printre cele mai reusite ale Festivalului.
    Costion Nicolesco

  6. noiembrie 19, 2011 la 2:08 am

    nu ma pricep deloc la muzica clasica dar am gasit asta pe internet..

    http://www.artesystem.com/artists/symphony-orchestras/romanian-youth-orchestra/portrait/

  7. noiembrie 19, 2011 la 2:35 am

    Sunt uluit de ceea ce am citit…sincer nu vreau sa comentez. Doresc doar sa-l invit pe domnul Stefanescu la concertul nostru din data de 17 decembrie (Ateneu) cand il avem invitat ca solist pe tanarul flautist Seiya Ueno (Japonia).

  8. noiembrie 19, 2011 la 2:49 am

    printre zecile de postari pe youtube ale domnului Stefanescu (asta spune multe despre dansul) cu o medie de 100 -200 de vizualizari am gasit una din piesele mele preferate distrusa complet. Massenet – Meditation . o capodopera muzicala, un testament lasat intregii omeniri de catre compozitor modificat de catre marele critic muzical.

    urmariti chintesenta tehnicii de suflat la minutul ( 3.40 ) din urmatorul video
    http://www.youtube.com/watch?v=S_tHcN1I6FA&feature=related

    Genial…:))) ma intreb oare de ce nu posteaza nimic din lucrarile reprezentative pentru flaut?

  9. noiembrie 19, 2011 la 3:45 am

    Domnule Stefanescu, articolul dumneavoastra mi se pare total nefolositor. Si sa va spun si de ce, extrem de concis. Nu ma astept sa intelegeti, totusi. In primul rand acest proiect este cel mai important proiect pentru tinerii muzicieni din tara aceasta, alaturi de SoNoRo. In al doilea sunteti neinformat si cineva care scrie ceva si scrie fiind neinformat, mai bine se lasa de scris. De exemplu, in vara acestui an, a venit mai nene, un domn… hmm il chema Liviu Prunaru. Mama ce meserias era! Si ca sa vezi a venit sa ne invete tocmai ce dumneavoastra spuneati eronat, ca nu se face. Asa ca documentati-va inainte sa scrieti ceva.

    Numai bine,

    Alex

  10. noiembrie 19, 2011 la 3:56 am

    Habar nu aveam ca domnul Stefanescu este si critic muzical. Mi-l amintesc din conservator ca mi-a fost profesor. Nici nu mai stiu ce materie imi preda ca nu prea trecea pe la cursuri, il cam asteptau studentii pe holuri… ceva cu muzica contemporana… Examenul mi l-am dat in curtea conservatorului la tigara ca nu mai avea chef sa stea in clasa. Dar imi place ca vorbeste de profesorii de la conservator. L-am ascultat si cantand la flaut la cuncursul de la Mogosoaia, a fost invitat special. Imi era rusine ca sunt in sala.

  11. noiembrie 19, 2011 la 9:41 am

    Domnule Stefanescu….epoca rapoartelor s-a terminat demult..cred ca va lipseste mult sistemul comunist in care ati fost educat si din lipsa de ocupatie o faceti pe criticul muzical acum…orchestra Nationala de Tineret va fi intotdeauna deasupra prestatiilor filarmonicii G.Enescu. asa ca, impartasiti-va frustrarile in alta parte…noi putem sa ne comparam cu oricare orchestra de tineret din lume…suntem tineri si naivi…avem tot dreptul…pe cand, o orchestra profesionista, in care instrumentistii sunt convinsi ca sunt „buricul pamantului” nu are nici o scuza…asa ca vreau si eu sa ridic intrebarea daca ati putea sa va comparati cu o orchestra din afara tarii

  12. noiembrie 19, 2011 la 11:05 pm

    Buna ziua Domnule „critic”,

    Este incredibil cum un muzician poate vorbi despre alti colegi de aceasta maniera si sincer, neadevarata. Partea frumoasa a muzicii (uneori urata) este interpretabilitatea. Dar ce ramane sunt cifrele care va contrazic. Orchestra Romana de Tineret a avut toata Sala Palatului vanduta pana pe data de 5 August pentru concertul
    de pe data de 23 Septembrie din cadrul Festivalului Enescu. La concertele din cadrul „Flavour-surilor” este o cerere de peste 100% din invitatiile disponibile. Din felul in care „atacati” se observa faptul ca lumea buna a muzicii va este necunoscuta. Informatiile pe care le aduceti sunt false iar sincer parerea Dumneavoastra despre cantatul in orcestra sunt un mare ZERO. Orchestra Romana de Tineret a ajuns sa sune dupa 5 ani ca o orchestra profesionista de nivel A din Germania. Si asta o spun mai multi cunoscatori ai fenomenului. Cel mai amuzant moment este comparatia cu Orchestra de Tineret a Venezuelei condusa de Dudamel. Ceea ce nu stiti este ” El Sistema”. Ideea care sta la baza orchestrei din Venezuela si creat de Abreu. Deci din start comparatia e ilogica. Ce nu stiti e cat se repetata cu Simon Bolivar, 2 saptamani cate 8 ore pe zi inaintea unui concert. Atata repeta doar Celibidache cu Muenchener Philharmoniker in vremurile bune. Daca vreti confirmarea pot sa vorbesc cu prietenii mei din orchestra. Si inca un lucru, nu va mai treziti sa vorbiti aiurea ca ” miroase” urat

  13. noiembrie 22, 2011 la 9:36 am

    Buna ziua Domnul flautist!

    Imi pare rau dar la faza asta chiar sunteti penibili rau de tot,n-am cuvinte cum sa ma exprim, ne-ati dezamagit. Mai avem de invatat si noi dorim cu totii lucru acesta si nu ne credem TARI cum ganditi dvs. Noi cantam din pasiune si nu ca sa ne dam mari!!! Si succes la concertele Filarmonicii la care am fost, mergem si vom merge chiar daca dupa parerea dvs. n-am fost :))))) Daca nu va convine asta e, sa fiti sanatosi, noi mergem mai departe cu spiritul consistent al muzicii!!!

  14. noiembrie 22, 2011 la 6:15 pm

    Eu nu inteleg de ce acest individ „Stefanescu” compara totul si da in aceasta orchestra de tineri. Daca tot vreti sa faceti comparatii domnule Stefanescu te rog frumos data viitoare sa-ti compari orchestra in care canti matale adica Filarmonica George Enescu , cu Filarmonica din Berlin…..ia sa vedem atunci…..ce mai zici?

  15. decembrie 4, 2011 la 11:35 pm

    Stimate domnule Stefanescu,

    Citind articolul dv., am constatat un paradox. In Romania – tara, nu de putine ori, a paradoxurilor – coexista doua mentalitati diametral opuse, insa in egala masura neconstructive (ca sa nu spun chiar distructive). Pe de o parte, asa cum afirmati si dv., ni se spune ca suntem „buricul pamantului“, „cei mai grozavi din univers“, insa pe de alta parte, ni se spune in mod constant, ca nimic din ceea ce facem nu este bun. Tot ce este romanesc este prost, si aceasta afirmatie a devenit un fel de axioma. Auzim aceasta idee, repetata obsesiv la televiziuni, in diverse publicatii s.a.m.d. Asa cum, in procesul educarii unui copil, nu este indicat sa ii spui mereu ca este genial, ca nu mai are nevoie sa invete nimic, insa nici sa ii spui ca este un tampit, ca este irecuperabil, si sa ii repeti asta pana cand va ajunge sa o creada cu convingere, asa consider ca nici in educarea unui popor (sau in cazul de fata, a lumii muzicale dintr-o tara), extremele de acest gen nu pot crea nimic bun.

    Ochestra Romana de Tineret, a rasarit precum o floare, pe un teren pe care nimeni nu se astepta sa rasara altceva decat maracini. Fiind o orchestra, asa cum ii spune si numele, de tineret, intruneste atat calitatile -entuziasm, forta si dorinta de munca, pasiune- cat si anumite defecte -lipsa experientei si a unei anumite maturitati, care vor veni insa cu timpul- caracteristice varstei. A obtinut aprecierea unor personalitati recunoscute pe plan local, insa si international – domnul Christian Badea, care – asa cum ati afirmat – are o importanta cariera internationala, a ales sa dirijeze aceasta orchestra pe scena Atheneului Roman! Imi vine greu sa cred ca domnia sa ar fi acceptat sa dirijeze un ansamblu pe care l-ar fi considerat de proasta calitate…

    Desigur, acesti tineri au nevoie de indrumare pentru a ajunge la o adevarata maturitate artistica. Au nevoie sa se perfectioneze profesional, sa isi imbogateasca cultura, si sa isi largeasca orizontul spiritual. Sunt convins ca multi dintre ei sunt deja pe acest drum. Altii poate inca nu…(dupa cum ma fac sa cred si anumite comentarii de pe aceasta pagina…) Dar sabia nemiloasa a criticii dumneavoastra nu cred ca poate constitui un ajutor in aceasta directie, ci doar o nemeritata descurajare, cu accente de malitiozitate (ma intreb, pentru ce motiv).

    Nu pot sa nu ma gandesc la profesorii (e adevarat, foarte putini) valorosi din Conservator, si la jignirea pe care le-a adus-o inglobarea de catre dv, fara exceptie, intr-o singura categorie… De asemenea, nu pot sa nu ma gandesc la studentii raspanditi prin facultatile cele mai prestigioase ale lumii (Universitaet der Kunste – Berlin, Royal Academy of Music – Londra, Curtis Institute – Statele Unite etc.), formati de catre „uneltele de pervertire a sufletului“ din scolile de muzica romanesti. Desigur, sistemul muzical romanesc (ca sa ne referim doar la el…) are multe lacune, tare, metehne… ce nu trebuiesc ignorate. Nu trebuiesc insa ignorate nici partile (fie ele multe sau putine) bune, si elementele de exceptie…

    In cele din urma, as vrea sa mai spun ca mi s-a parut interesanta ideea dv., de a crea o academie privata. Ma intreb daca nu ar fi nimerit sa se creeze si o orchestra privata, asa cum sunt orchestrele cele mai performante ale lumii. Este clar ca orchestrei noastre filarmonice (care nu duce lipsa de instrumentisti de valoare), nu ii prieste regimul de lucru al unei orchestre „de stat“, fapt evident pentru cine frecventeaza concertele, si face comparatia (propusa de dumneavoastra in cazul orchestrei de tineret), cu orchestre occidentale. As indrazni chiar sa spun, citand o cronica de acum mai bine de 80 de ani, a lui Alfred Alessandrescu, insa perfect aplicabila astazi, ca orchestra noastra „sufera de o apatie mortala si fara nadejde de intremare“…

  16. ianuarie 16, 2012 la 12:19 am

    poate imi puteti explica acest clip:

    http://www.youtube.com/watch?v=jYlF8MPv2fY&feature=related

    No comment….

  17. martie 18, 2012 la 10:54 am

    Ce e cu prostia asta de articol????? tipu asta nu e normal la cap!!!

  18. aprilie 5, 2012 la 10:42 am

    nu exista ceva sanctiuni care se pot aplica acestui domn? Isi permite sa scrie orice…RUSINE domnule Stefanescu!!!

  19. decembrie 27, 2012 la 11:09 pm

    „…Of such presence and conciseness, of such incorruptible intonation, some professionals can only dream about” (Der Tagesspiegel, 05.08.12)

    Critics and audiences agree: the Romanian Youth Orchestra is one of the leading youth orchestras in the world!

    Led by the prestigious conductor Cristian Mandeal, the Romanian Youth Orchestra is more than just an orchestra. It assembles the brightest young musicians from Romania for a unique creative experience, in the common pursuit of musical excellence….

  20. decembrie 27, 2012 la 11:10 pm

    „…Of such presence and conciseness, of such incorruptible intonation, some professionals can only dream about” (Der Tagesspiegel, 05.08.12)

    Critics and audiences agree: the Romanian Youth Orchestra is one of the leading youth orchestras in the world!

    Led by the prestigious conductor Cristian Mandeal, the Romanian Youth Orchestra is more than just an orchestra. It assembles the brightest young musicians from Romania for a unique creative experience, in the common pursuit of musical excellence……

  21. mai 23, 2013 la 10:15 am

    Acest artist polivalent (flautist, dirijor, scriitor, doctor, profesor, compozitor etc…)nu conteneste sa uimeasca prin penibilul prestatiilor de tot felul. Ca a devenit intre timpi si critic muzical chiar nu stiam… Pe vremuri obisnuia sa spuna cum o sa ajunga el la 40 de ani sa fie in MAFIE cu prietenii lui de-o seama, si sa traga toate sforile in muzica. Mincinos notoriu, cum de altfel de aude si in muzica dumnealui, acum umbla prin tara, pe la Caracal si alte locuri de cultura spunand ca flautul lui este unicul de aur din tarisoara noastra…unicul si irepetabilul (H)ARTIST care canta pe un Muramatsu de 18k s.a.m.d….Prosteala asta functioneaza, domnule, dar doar in anumite medii!
    Criticati foarte dur traiectoria unor tineri muzicieni, uitati ca si domnia voastra ati fost tot pe acolo, dar pe vremea aceea nu prea va baga nimeni in seama, cu toate pilele si relatiile pe care le aveati. Comentatorii de mai sus au fost foarte inspirati sa ofere aici niste mostre de mare senzatie din interpretarile dvs!! Chiar nu mai aveti simtul penibilului sau poate vi se pare ca sunteti unic si irepetabil, ei bine, da! Asa este. Chiar nu s-a mai pomenit unul ca dumneavoastra. Meschinaria se aude, domnule, in muzica, se vede pe scena si nu uitati ca atunci cand iesiti in fata publicului (la Caracal, Craiova si pe unde mai evoluati dvs) e ca si cum ati iesi dezbracat complet, se vede si se aude exact cum sunteti!

  22. mai 23, 2013 la 10:58 am

    In plus, nu trebuie uitat faptul ca „Flautul calator” merge cu Bentley la Oltenita si este rezident la Hilton.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper