Speranta moare ultima!

Un articol de Ion Bogdan Stefanescu

Editia 2011 a festivalului SIMN a lansat prin conceptul celor doua compozitoare Irinel Anghel si Mihaela Vosganian, directoarele festivalului, un „Profil“ pe care il asteptam de mult, acela de sinteza, de interferenta, de sinergie a artelor. Artisti plastici, scenografi, actori, dansatori, mimi si muzicieni din diferite zone stilistice si-au coagulat ideile si talentul pentru a realiza spectacole in spatii, de cele mai multe ori, neconventionale. Astfel, arta timpului nostru a iesit in strada: pe esplanada Operei Române, la Palatul Mogosoaia sau in baruri, cluburi (Tinerimea Româna, Cercul Militar) etc., pastrându-se insa si spatiile traditionale cum ar fi Sala Radio, Muzeul „G. Enescu“ sau Universitatea de Muzica. In felul acesta, invitatii din strainatate – trei olandezi – , Barrie Webb si Daniel Kentzy fiind deja „naturalizati“, si-au putut crea o privire de ansamblu a ceea ce inseamna Bucurestiul, parcurgând distantele dintre spatiile mai sus amintite cu piciorul, modul cel mai fericit de a cunoaste intr-adevar un oras.
Deschid o paranteza: Apropo, oare chiar ne putem lauda cu un festival international? Daca vorbim despre trei interpreti straini plus cei doi „deja naturalizati“, oare câti compozitori contemporani din lumea larga au fost programati?… Inchid paranteza!
E foarte greu, aproape imposibil, sa misti atâtea forte artistice care sa evolueaze in atât de multiple si diferite spatii ocupându-te si de un bun mers al organizarii. Cu siguranta vor fi multe voci nemultumite, unele rautacioase, altele obiective, care vor semnala minusurile organizarii, dar din fiecare editie de festival ar trebui invatat câte ceva, pentru ca urmatoarea sa fie si mai buna. Ma indoiesc insa ca acest lucru se va intâmpla. In general greselile se repeta si devin obisnuinta, astfel incât ajung sa fie trecute cu vederea. Ma refer la faptul ca nicio editie nu beneficiaza de o reclama pe masura timpului in care traim, adica secolul al XXI-lea (spoturi pentru TV sau internet, logo-uri, afise si programe profesionist concepute, parteneri de promovare etc.), motiv pentru care, de fiecare data, ne plângem de o atât de firava audienta. Intotdeauna auzim aceeasi scuza: nu sunt bani! Exista totusi anumite spectacole din festival pentru care se incearca, cu mult sârg, o anume promovare, doar pentru faptul ca apartin unor artisti si creatori implicati deopotriva in organizarea festivalului. E bine de stiut ca un festival de anvergura acestuia nu poate avea succes garantat, decât daca toate spectacolele propuse sunt asezate pe acelasi taler, adica au aceeasi importanta mai ales pentru cei care alcatuiesc programul de festival. A sti sa vinzi marfa altuia, in cazul de fata, e chiar mai important pentru ecoul pe care festivalul ar trebui sa il aiba in constiinta publicului. A obtine bani multi pentru toate evenimentele programate e o cutuma. In felul acesta vocile rele s-ar imputina considerabil. De mai bine de douazeci de ani sper si sper in continuare ca urmatorul director de festival va avea capacitatea sa convinga, in primul rând, oficialitatile (Ministerul Culturii si Cultelor, Presedintia etc.), si implicit sponsorii ca festivalul SIMN este cel putin la fel de important ca Festivalul Enescu, pentru ca acest festival aduce in fata publicului arta timpului nostru. Avem creatori cum putine tari se pot lauda, compozitori de o valoare inestimabila, compozitori care au deschis drumuri noi in plan universal, compozitori de o forta creatoare fascinanta, din pacate foarte putin cunoscuti, apreciati si promovati in tara. Majoritatea sunt mult mai bine primiti in strainatate. Avem compozitori care au facut cariera in alte culturi de pe glob, pentru care ar trebui sa fim mândri si implicit sa ii mediatizam in consecinta. Avem tineri compozitori premiati in cele mai prestigioase competitii de creatie internationale pe care ar trebui sa ii punem in prim-plan. Si nu in ultimul rând, avem si câtiva interpreti de valoare care, an de an, se manifesta in acest festival cu toata dragostea, implicarea, respectul si profesionalismul fata de creatia moderna. Aceasta artilerie grea ar trebui sa convinga forurile de care depinde finantarea acestui prestigios festival sa aloce un buget de macar 10% din cel al Festivalului Enescu pentru ca proiectia si efectul artei moderne in rândul publicului sa aiba rezonanta. Un festival facut din saracie nu poate avea impact si, din pacate, saracia atrage doar saracie.
Este remarcabil faptul ca aceasta editie a propus o asemenea feerie sonora si vizuala, in care, cu siguranta au fost spectacole foarte bune, altele poate indoielnice din punct de vedere artistic, dar acesta este profilul unui festival de experiment. Intotdeauna insa trebuie tinut cont de public, el este barometrul, coloana vertebrala care sustine orice gest artistic. In clipa in care vom reusi sa umplem o sala de sport, asa cum se intâmpla pe vremuri la Darmstadt cu un concert sustinut de John Cage si cvartetul Arditti, ne putem considera pe drumul cel bun. Sunt sigur ca publicul românesc accepta si prizeaza arta moderna; oamenii isi doresc sa vada, sa asculte, sa participe la evenimente memorabile, trebuie doar sa afle ca ele se intâmpla, exista, ca timp de o saptamâna vor trai cu toate simturile excitate la maximum si ca vor fi martorii unor gesturi artistice unice, uneori irepetabile. Vorba lui Nichita Stanescu: „De-ar mai fi o data ca asta / Fiule, fi-o!“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper