Roland Garros, mon amour (29)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Uneori, sa evoluezi, ca sportiv, în fata propriilor suporteri, nu e deloc o afacere. Ba, se poate întâmpla ca ipoteticul avantaj sa se transforme pe nepusa masa într-un enorm handicap. Iar o asemenea evolutie a lucrurilor, sa o recunoastem, cam suie, risca sa-l ia cu totul pe nepregatite pe acel atlet care, plecând de la o logica normala, intra în arena „setat“ ca va avea de partea sa suflarea, inima si suportul vocal al spectatorilor din gradene. Din pacate, nici macar sportul alb, considerat ab initio si în principiu, o confruntare marcata de fair-play, cu un public urban, decent si superior, nu ajunge sa scape de acest blestem al subiectivitatii omenesti pure si simple. Ba si marile temple tenisistice, asa cum este, fara îndoiala, Roland Garros-ul, devin ca prin farmec lacasuri ale dezlantuirii instinctive si reziduale.
Întâmplarea petrecuta în turul al doilea din cadrul editiei 1980 a marii competitii pariziene este una exemplara si demna a fi povestita. Se întâlneau pe Centralul de la Porte d’Auteuil un favorit, maturul supercampion american Jimmy Connors si mai putin cunoscutul, dar talentatul tenisman francez Jean-François Caujolle, un tânar de perspectiva. Cei doi se mai întâlnisera cu doua luni înainte, tot pe zgura, la Monte-Carlo, unde se impusese, cumva contra calculelor hârtiei, outsider-ul. Fusese un „afront“ pe care Connors, orgolios cum îl stim, nu avea de gând sa-l uite prea curând. Tragerea la sorti si culoarul pe tabloul de simplu i-a împlinit iancheului dorinta. De altminteri, Jimmy si declarase înainte ca turneul sa debuteze, întrebat fiind cu cine ar dori sa joace, ca ar prefera sa-l înfrunte pe Caujolle.
În acea zi de miercuri arena centrala geme de lume, caci este si ziua dedicata copiilor, celebra Kids Day, un eveniment tipic tuturor turneelor de Grand Slam – si nu numai. Partida începe si vreme de aproape doua ore stângaciul marseiez îl domina pe mult mai titratul lui adversar, nelasându-i americanului nici o sansa ca sa reintre în partida. Jimmy nu joaca rau, dar suprafata, foarte lenta, nu e de natura sa puna în valoare tenisul agresiv si ofensiv pe care-l arata de obicei marele campion. Mingi în lung de linie cu reverul, scurte diabolice, crosuri cu forhand-ul grele de spin, servicii cu kick letal – nimic nu lipseste din lectia de tenis frumos, geometric si clasic pe care o preda Jean-François. Antrenorul sportivului din Marsilia, Joseph Stolpa, fost colaborator al legendarei Françoise Durr, avea sa declare dupa meci ca în prima jumatate a partidei „Caujolle, desi nu era mai puternic decât Connors, facuse cel mai bun tenis al sau“. Asadar, lucrurile mergeau perfect pentru cel care, desi nu era favorit, juca sportiv si inspirat, în fata propriului public. Uauuu! Am scris cumva „în fata propriului public“? Ce greseala! Si iata de ce…
Dupa ce primele doua manse sunt adjudecate categoric de francez, scor 6-3 6-2, setul al treilea, decisivul, dupa cum decurgeau ostilitatile, este unul echilibrat în debut, apoi Caujolle se detaseaza la 5-2. Connors pare sa-si aminteasca nu numai înfrângerea administrata de Jean-François la Monte-Carlo, ci si refrenul fatidic al crupierului de la Cazinoul monegasc, celebrul (si urâtul deopotriva) Les jeux sont faites. Rien ne va plus! Însa Moira, zeita destinului, vrea sa se distreze, doreste mai multa action, nazuieste sa-si bata joc de ratiunea bietului Caujolle. Si pentru asta, ea apeleaza la mitocania, neîntelegerea si aroganta publicului parizian. Spectatorii Roland Garros-ului sunt mari cunoscatori ai tenisului, dar au hachitele lor, iar cei mai tineri nu respecta nici traditia, nici cutumele. Asa ca, identificându-se reflex cu imaginea de rebel al sportului alb pe care Jimmy Connors a stiut atât de bine sa si-o confectioneze înca de la 17 ani, mai mult, simpatizând cu aura de campion eroic a americanului, publicul de pe Central începe sa-l fluiere pe marseiez. O data, de doua ori, de n ori. E freamat, e zgomot, e adversitate sonora când Caujolle are de jucat, este frenezie, sustinere si solidaritate când joaca Jimmy. Jean-François nu mai pricepe nimic, el a fost fair-play, si-a facut datoria, a jucat bine, l-a dominat pe favorit, oare ce i s-ar putea reprosa? Nimic – doar ca publicul sau macar o parte a acestuia, una agresiva si foarte vocala, nu-l simte pe sudist ca „al sau“. De unde si prapadul psihologic pe care tenismanul francez începe sa-l traiasca. Caujolle ajunge la minge de meci, dar asta e tot ce poate sa faca în fata unui public din ce în ce mai ostil.
Nevenindu-i sa-si creada ochilor, Jean-François îsi iese din fire, îsi pierde cumpatul, iar tenisul lui decade, greselile se înmultesc, jucatorul din Hexagon iesind brusc si definitiv din gratia „zonei“. Iar Connors, care simte miros de sânge, amusina oportunitatea si reînvie, purtat catre victoria în cinci seturi de un public desfigurat de o flagranta lipsa si de sportivitate, si de patriotism.
Dupa partida aceasta socanta, campionul iancheu va spune presei: „Chiar si când eram condus cu doua seturi la zero, chiar si când adversarul avea minge de meci, am stiut tot timpul ca-mi voi reveni si voi câstiga“. Oare? Despre ce este vorba? Dispret, aroganta, lipsa de luciditate? Poate. Oricum, fara nesperatul sprijin al publicului, nu e deloc evident ca Jimmy ar fi trecut de talentatul si inspiratul Caujolle. Pentru francez, partida a însemnat o crunta dezamagire si o vie suferinta, aproape o trauma. Cât îi priveste pe spectatori, în urma scandalului mediatic ce a urmat, acestia au priceput ca au facut o „nefacuta“, iar spiritul galic i-a însufletit de-atunci mereu când la Roland Garros evolua un compatriot – indiferent de calibrul acestuia.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper