Poeti si matematicieni

Un articol de EUGEN SIMION

M-au fascinat totdeauna autorii de haiku-uri si autorii de palindromuri. Ii socotesc niste alchimisti ai poeziei retrasi in micile lor laboratoare din chiliile spiritului, departe de agitatia lumii. Ce cauta mereu acesti oameni obsedati sa deseneze pe o foita de tigara trecerea unui nor sau sa fotografieze explozia luminoasa a unui fulger intr-o noapte de primavara? Care-i secretul jocului lor cu ceea ce este inefabil in univers si abia perceptibil in limbaj? N-as putea spune in ce consta secretul mestesugului lor, dar am ajuns sa inteleg, cred, ambitia lor de a incerca sa sugereze in trei versuri scurte miracolul, sa zicem, al venirii primaverii sau spasmul ultimei foi inainte de a cadea din arbore in ultima zi de toamna. Pe autorul de palindromuri il pricep mai usor pentru ca el vrea sa dovedeasca faptul ca, inainte de a fi un Femios inspirat de un zeu de sus, poetul este un versificator care-si cunoaste bine mestesugul. Adica un poeta faber atât de iscusit si asa de stapân pe mijloacele lui de seductie formala incât compune toata viata, ca vechii poeti alexandrini, un vers care, citit de la stânga spre dreapta transmite un mesaj si, citit invers, comunica acelasi lucru. Imi plac, inca o data, acesti extraordinari desenatori pe pietre mici si rare pe care, tot ei, le monteaza apoi pe inelul ce va impodobi degetul unei femei tinere si frumoase…
Citesc haik-urile Dlui Herman Van Rompuy si, consultând paralel datele biografice reproduse pe coperta, imi dau seama ca fantasma laboratorului secret din schitul spiritului nu se potriveste deloc in cazul lui. Autorul este un om public si, daca inteleg bine lucrurile, poezia nu-i preocuparea lui esentiala. Ii citesc Avant-propos-ul si dau peste urmatoarea propozitie, jumatate serioasa, jumatate ironica: „haiku-ul sin afara de faptul ca este un vers ludict este un vers scurt, ceea ce este bine pentru cei care, fiind prea ocupati, n-au timp sa scrie versuri lungi“… Dl. Herman Van Rompuy parafrazeaza fara sa stie pe I.L. Caragiale al nostru care marturisea ca scrie naratiuni lungi pentru ca n-a invatat inca sa scrie naratiuni scurte. Autorul pe care il prezint aici a prins, imi dau seama, mestesugul de a fi concis si, fiind un om foarte ocupat in viata de toate zilele, si-a gasit totusi timp sa scrie concis. Sa compuna, adica, haik-uri care, pentru el, reprezinta nu numai o forma poetica, dar si un mod de a fi, dupa cum marturiseste. Mai retin o precizare: ii place sa citeasca natura pentru ca schimbarile ciclice si interminabile ale naturii ii seduc spiritul si-l inspira. O idee care aminteste de Delacroix care era de parere ca natura este un enorm dictionar pe care artistul trebuie sa-l consulte mereu pentru a afla sensul adevarat al lucrurilor…
Faptul se verifica atunci când ii citesti versurile traduse in mai multe limbi, inclusiv in latineste, ceea ce constituie o mare surpriza. Versurile suna bine: par a fi niste desene care inregistreaza nu idei si obiecte, ci umbre de idei si umbrele umbrei obiectelor. Ce-i, in fond, un haiku, daca nu un gând notat cu o cerneala facuta din aripi de libelula? O impresie sugerata printr-un desen atât de vag si asa de fragil incât atunci când il privesti de aproape incepe sa se evapore? Herman van Rompuy isi alege punctele de referinta (teme, subiecte, figuratia poetica) cu precadere din sfera naturii. Natura care-i face semne, natura cu care dialogheaza prin acest limbaj al inefabilului. O simpla plimbare in zori, atingerea unei violete si de aici sugestia ca primavara deja a venit. Cum sa traduci aceste propozitii in limbajul criticii literare? Un haiku nu trebuie explicat, el trebuie doar cântarit cu privirea si admirat. „Cântecul pasarilor, dimineata la ora 6, inaugureaza zorile…“ anunta un alt haiku. Un arbore in floare, o pasare care se ascunde in iarba, un soare de vara ca „un prânz lent“, apoi arborii desfrunziti, ninsoarea pe colinele Brabantului, pasarile care pleaca (fantasma ce se repeta) si privirea poetului care le urmareste, din nou concertul pasarilor care cânta fara preocupari estetice si fara a avea un destinatar precis si, la urma, linistea ce coboara in spiritul poetului primind aceste mesaje discrete ale anotimpurilor.
Semnificatia, frumusetea misterioasa a acestor desene sunt, inca o data, greu de justificat estetic. Este ca si când ai strivi in mâna o aripa de fluture pentru a vedea din ce este compusa. Daca esti anatomist, poti afla, dar, ma intreb, cum poti descrie zborul fluturelui si gratia aripilor sale?
Are dreptate autorul acestor delicate haiku-uri: a compune aceste forme imateriale cere nu numai o arta a miniaturalului, cere si un mod de a te situa fata de lucrurile din afara. Si nu atât fata de lucruri, cât fata de ceea ce este delicat si misterios in ele. Un haiku reusit nu-i, in fond, decât o boaba de roua care reflecta imensitatea cerului. Este o scama de cer, o aschie, cum ar zice Arghezi, o umbra de idee caruia cititorul sa-i dea un sens si s-o duca mai departe cu sensibilitatea si imaginatia lui…
*
Apropo de spiritul geometric si de spiritul de finete care se pot intâlni si conlucra armonios in opera unui filosof sau matematician, ca doua entitati, nu cu necesitate opuse, complementare. Aflu ca Dl. Viorel Barbu implineste 70 de ani. Imi vine sa-i spun, cu o veche vorba târgoveata: nu-i arata, nu-i dovedeste! L-am intâlnit zilele trecute la Iasi si am observat ca spiritul lui este asa cum il stiam: acut, penetrant si drept, iar modul sau de a comunica nu da in niciun fel semn de sastisire si repetitie, doua maladii pe care le provoaca, de regula, sporul de ani. Ii place sa discute, vorbeste repede si scurt (ceea ce este rar la noi, moldo-valahii, reputati pentru placerea noastra de a divaga!), nu-si ascunde opiniile in propozitii evazive si politicoase, cum fac deseori intelectualii care, ferindu-se sa provoace adversitati noi si primejdioase, una gândesc si alta spun. Sau ce spun luni dimineata schimba miercuri dupa amiaza…
Viorel Barbu este, se stie, un mare matematician si, ma grabesc sa adaug, este si un bun cititor de literatura si filosofie. Ceea ce inseamna, in limbajul mai vechi al criticii literare, un spirit formulat la scoala umanismului european. Poti discuta cu el, confortabil si cu folos, despre poezie sau despre roman si, daca-i ceri parerea despre o carte, observi ca parerea este verosimila estetic si argumentata cu finete. Cunoscându-si bine meseria, matematicianul iesean se lasa inspirat, ca stramosul nostru comun Femios, de un zeu de sus. Un zeu, desigur, al spiritului si al sensibilitatii. Poetul Nichita Stanescu ii zicea, in limbajul lui pitoresc ploiestean, un mat de zeu. Acesta exista ascuns, imi vine sa zic, nu numai in fiinta poetului, ci in orice intelectual autentic, om de stiinta sau om de litere… Descoperind, cu un numar de ani in urma, ca matul de zeu sta bine pitit in fiinta matematicianului, i-am solicitat lui Viorel Barbu sa-mi raspunda la ceea ce in limbaj academic se cheama discursul (meu) de receptie. Puteam, desigur, sa-i cer unui confrate-scriitor, l-am preferat pe el pentru ca, mi s-a parut, un matematician stralucit ma poate citi, nu mai bine, ci altfel. Ma va citi, adica, cu o sensibilitate subtiata si ordonata de un spirit incoruptibil in calculele si solutiile lui. Nu m-am inselat. Matematicianul iesean m-a pus bine in ecuatie si fara sa ma striveasca intr-un chip oarecare cu laude protocolare, a spus, cred, ce trebuie despre criticul literar care are si el sentimentul ca adevarul exista si, daca exista, se poate ajunge la el. Chiar si intr-o disciplina, cum este critica literara, plina de ambiguitati…
Voiam, in fapt, sa spun ca Viorel Barbu mi-a schimbat intr-o oarecare masura opinia despre matematicieni, opinie formata in scoala noastra ploiesteana, acolo unde domina profesorul de matematica, priceput si autoritar, gata oricând sa te faca de râs pentru o mica eroare in fata clasei. Profesor bun, trebuie sa spun, profesor devotat, dar necrutator cel putin cu doi dintre elevii sai: Stanescu Hristea Nichita si cel ce semneaza aceste rânduri omagiale si, in parte, memorialistice, Simion Ioan Eugen. Colegii nostri, matematicieni innascuti, erau rasfatati de profesorul autoritar, luau nota maxima, câstigau olimpiadele de matematica si fizica, noi, ceilalti, „literatii“ (cum ni se spunea in decadere) luptam sa facem fata acestei concurente acerbe. Uneori reuseam. Când am luat nota noua, in penultimul an de liceu, frica de matematica mi-a disparut. Colegul Stanescu Nichita Hristea s-a descurcat si el, nu mai stiu cu exactitate cum… Razbunarea mea subtila a venit, zece-cincisprezece ani mai târziu, când profesorul de matematici Ioan Grigore, asupritorul nostru, m-a cautat si m-a rugat sa-i citesc un volum de epigrame. L-am primit cu sentimentul ca justitia divina exista, caci, iata, cel care-mi provocase atâtea lungi insomnii, solicita, acum, judecata spiritului meu critic. I-am citit, dar, rapid epigramele cu sentimentul unei razbunari feroce si iminente. Erau bune! Omul care-mi terorizase adolescenta mea de scolar ploiestean avea umor, cunostea bine tehnica versificatiei, pregatea cu iscusinta poanta finala, hazul si darul oricarei epigrame. Dorinta mea de razbunare a cedat numaidecât si m-am grabit sa-i comunic opinia favorabila profesorului autoritar care, prin devotamentul si stiinta lui, pastorise câteva bune decenii scoala ploiesteana. Si o pastorise bine. Ma eliberasem, eu insumi, de un cosmar si ma impacasem definitiv cu o stiinta care provocase, si mai ales, reprimase bucuriile spiritului meu tânar. Ce-i curios este faptul ca nici profesorul de matematica n-a ramas imposibil in fata judecatii mele critice: fata lui de obicei impenetrabila si imobila s-a luminat si, daca nu ma insel prea mult, din ochii lui de gheata a cazut o lacrima discreta…
Am facut acest ocol ploiestean ca sa revin la Iasul despre care toti memorialistii locali spun ca este elegiac si plin de zarzari infloriti. Zarzarii infloriti exista, probabil, in sufletul moldav care se lupta, azi, cu politichia si saracia, doua nenorociri nationale. In privinta spiritului elegiac, imi vine sa cred ca, daca exista cu adevarat si nu-i o frumoasa scorneala a literaturii, el nu impiedica afirmarea spiritului matematic. Dimpotriva, il umanizeaza, il deschide spre lume.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper